Toți cei din La Paz își amintesc de întoarcerea familiei; s-ar putea să mai fie vreo câțiva bătrâni care au trăit-o, dar și-o amintesc și cei ai căror părinți sau bunici le-au povestit-o. E un eveniment ai căror martori au fost cu toții.
Era într-un amurg târziu de aur când primii băiețași au alergat ca niște nebuni prin oraș și-au împrăștiat vestea că Kino și Juana se întorc acasă. Și toți s-au grăbit să-i vadă. Soarele cobora spre munții dinspre apus, iar umbrele se lungiseră. Și poate tocmai asta a făcut o impresie atât de adâncă celor care veniseră să-i vadă.
Cei doi veneau pe drumul de țară bătătorit îndreptându-se spre oraș; și nu mergeau unul în spatele celuilalt, Kino înainte și Juana în urma lui, ca de obicei, ci unul alături de celălalt. Soarele îi bătea din spate și umbrele lor lungi mergeau mândre înainte, iar ei păreau să poarte două turnuri de întuneric. Kino ținea o pușcă de-a curmezișul brațului, iar Juana își ducea broboada făcută sac pe umeri. Broboada era acoperită cu sânge uscat, iar legătura i se legăna ușor în timp ce mergea. Chipul ei era aspru și brăzdat, chinuit de oboseală și de lupta încordată cu oboseala. Iar ochii ei larg deschiși priveau undeva înlăuntrul ființei sale. Era la fel de străină și îndepărtată ca Cerurile. Buzele lui Kino erau subțiri, iar fălcile strânse, și oamenii spuneau că purta cu el frica, și că era la fel de primejdios ca o furtună gata să izbucnească. Oamenii spuneau că amândoi păreau desprinși de viața pământească, că trecuseră prin durere și că ieșiseră la lumină pe cealaltă parte; că păreau să fie ocrotiți de o vrajă. Și toți acei care alergaseră să-i vadă se dădură în lături și-i lăsară să treacă fără să le spună un cuvânt.
Kino și Juana străbătură orașul ca și când n-ar fi existat. Ochii lor nu priveau nici în dreapta, nici în stânga, nici sus, nici jos, ci într-un punct fix, drept înainte. Picioarele li se mișcau mecanic, ca și când ar fi fost niște păpuși de lemn meșteșugit făcute, și duceau cu ei turnuri de groază întunecată. Și în timp ce mergeau prin orașul de piatră și tencuială negustorii îi priveau prin ferestrele cu zăbrele și servitorii trăgeau cu ochiul prin crăpătura porții și mamele ascundeau fața copiilor mai mici în fustele lor. Kino și Juana pășiră unul alături de celălalt prin orașul de piatră și tencuială, apoi jos printre casele de stuf, și vecinii se deteră în lături și-i lăsară să treacă. Juan Tomás își ridică mâna în chip de bun venit dar nu-și spuse urarea, ci rămase cu mâna în aer neștiind ce să facă.
În urechile lui Kino Cântecul Familiei era la fel de sălbatic ca un țipăt. El era nesimțitor și crunt, iar cântecul lui se preschimbase într-un strigăt de luptă. Își târâră picioarele pe lângă pătratul ars unde fusese cândva casa lor, fără măcar să-i arunce o privire. Străbătură stuful care tivea plaja și coborâră pe țărm până ajunseră la apă. Și nu se uitară nici măcar o clipă la barca spartă a lui Kino.
Iar când ajunseră la marginea apei se opriră și priviră lung întinderea Golfului. Apoi Kino lăsă jos pușca, se scotoci prin haine și luă în mână perla uriașă. Îi privi suprafața și văzu că era cenușie și găunoasă. Chipuri rele se zgâiau la el și-l priveau drept în ochi, și văzu lumina unui incendiu. Și pe suprafața perlei văzu ochii înnebuniți ai omului din bazin. Și pe suprafața perlei îl văzu pe Coyotito zăcând în grota mică, cu partea de sus a capului zdrobită de pușcă. Și perla era urâtă; era cenușie, ca o bubă rea. Și Kino auzi muzica perlei, falsă și nebunească. Mâna lui Kino tremură ușor și el se întoarse încet spre Juana întinzându-i ei perla. Ea stătea lângă el, ținând încă pe umăr povara-i moartă. Privi perla pentru o clipă, așa cum stătea în mâna lui, apoi se uită în ochii lui Kino și spuse încet:
— Nu, tu.
Iar Kino își dădu brațul pe spate și azvârli perla cu toată puterea sa. Kino și Juana o priviră cum se duce, clipind și strălucind în lumina soarelui care apunea. Văzură în depărtare cum lovește apa stârnind stropi și rămaseră unul lângă altul mult timp ca să privească locul acela.
Și perla se cufundă în apa verzuie și încântătoare și coborî către fundul ei. Brațele tremurătoare ale algelor o chemau și o salutau. Luminile de pe suprafața ei erau verzi și încântătoare. Se așeză pe fundul de nisip al apei printre plantele ce semănau cu niște ferigi. Deasupra ei, fața apei era o oglindă verde. Iar perla zăcea pe podeaua mării. Un rac care alerga pe fundul apei stârni un norișor de nisip și, când acesta se împrăștie, perla se făcuse nevăzută.
Iar din muzica perlei nu rămase decât o șoaptă care se stinse.

SFÂRȘIT