Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, și parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului și schița depărtări ale unor ținuturi nedeslușite.
Roberto, ale cărui măruntaie de mult profețeau iminenta grozăvie, se-aruncă în așternut, legănat acum de o doică de ciclopi, ațipește printre vise nedeslușite pe care le visează în visul de care vorbește, și-o epopee-ntreagă-n sînu-i larg primește. Se deșteaptă în bubuitul tunetelor și în urletele marinarilor, apoi puhoaie de apă îi inundă așternutul, doctorul Byrd apare venind în fugă și-i strigă să se ducă pe punte și să se agate zdravăn de orice lucru ce stă o clipă locului mai bine decît el.
Pe punte vălmășag, vaiete și trupuri, ca ridicate de o mînă dumnezeiască și azvîrlite în mare. Pentru un răstimp Roberto se ține strîns de vela de la catargul mic (sau așa înțeleg eu aici), pînă cînd aceasta se sfîșie ruptă de fulgere, stindardul se ia la întrecere cu arcul fugitiv al stelelor, iar Roberto e aruncat ca din praștie la rădăcina catargului mare. Acolo un marinar cu inimă bună, ce se legase de catarg, neputîndu-i face loc, îi azvîrle o frînghie și-i strigă să se lege de o ușă de la turn, ce ieșise din balamale și ajunsese pînă la ei, și bun lucru a fost pentru Roberto că ușa aceea, cu parazitul de el cu tot, alunecă apoi către balustradă, fiindcă-ntre timp catargul mare se rupe de la jumătate, și o prăjină cade și crapă în două capul celui ce-l ajutase. Printr-o spărtură a bordului Roberto vede sau visa-acum că văzuse ― cicladele de umbre ca fulgere-n mănunchiuri ce fug rătăcitoare pe cîmpi unduitori, lucru ce mi se pare o prea mare îngăduință pentru citatul prețios. Dar nu-i nimic de făcut, Amarilli se înclină pe partea unde naufragiatul stă gata să naufragieze, iar Roberto cu ușa lui alunecă într-un abis deasupra căruia el zărește, în timp ce cade, Oceanul ce liber urcă să-nchipuie prăpăstii, printre genele-i înecate vede ivindu-se piramide căzute, se pomenește că-i o cometă apătoasă ce aleargă pe orbita acelui vîrtej de umede ceruri. Pe cînd fiece val fulgeră cu o nestatornicie scînteindă, ici se înconvoaie un abur, dincoa o bulboană se-nvîrte și cască un izvor. Mănunchiuri de meteoriți înnebuniți țin isonul văzduhului răzvrătit și spart de tunete, cerul e o alternare de lumini de străfunduri și de năruiri de bezne, iar Roberto zice că a văzut Alpii înălbind de spumă prin brazdele rînjite, ce bruma lor de-avere și-o adunau în snopi, apoi pe mîndra Ceres cu flori încununată printre luciri albastre ca piatra de safir, iar în estimp opale se prăvăleau cu huiet, de parcă Proserpina, telurica ei fiică îi ocupase tronul și-acum o alungase pe roditoarea-i mamă...
Și printre fiare ce mugesc rătăcind împrejuru-i, pe cînd fierb săratele argintării în clocot vijelios, Roberto dintr-o dată încetează să mai admire spectacolul, devenindu-i un actor insensibil, își pierde cunoștința și nu mai știe nimic de sine. Numai după aceea va presupune visînd că scîndura, prin vreo lege generoasă, sau din instinctul oricărui lucru plutitor, intră-n hora aceea potrivindu-i-se, și așa cum coborîse urcă firește înapoi mulțumindu-se cu o sarabandă mai lentă ― fiindcă în mînia elementelor se răstoarnă pînă și regulile unui ritm de danț civilizat ― iar cu perifraze din ce în ce mai largi, îl depărtează de ombilicul acelei vîrtelnițe, în care se afundă în schimb, prefăcută-n sfîrlează în mîinile fiilor lui Eol, nefericita Amarilli, cu bompresul îndreptat către cer. Și odată cu ea, orice suflet viu aflat în încărcătura ei, evreul menit să afle în Ierusalimul Ceresc Ierusalimul pamîntesc și la care n-avea să mai ajungă niciodată, cavalerul maltez despărțit pentru totdeauna de insula Escondida, doctorul Byrd cu acoliții lui și ― în sfîrșit, sustras de binefăcătoarea natură îngrijirilor artei medicale ― acel biet cîine ulcerat la nesfîrșit, despre care de altfel n-am avut încă ocazia să vorbesc, pentru că Roberto va scrie despre el abia mai tîrziu.
Dar, în fine, bănuiesc că visul și furtuna făcuseră ca lui Roberto somnul să-i fie limitat, după toate probabilitățile, la un timp foarte scurt, căruia trebuie să-i urmeze o veghe războinică, într-adevăr, el, acceptînd ideea că afară era ziuă, reconfortat de faptul că prin vitraliile opace ale turnului pătrundea puțină lumină, și bizuindu-se că putea coborî în spațiul de sub punte pe vreo scăriță interioară, își făcu curaj, își luă din nou armele, și porni cu temerară teamă să descopere obîrșia acelor sunete nocturne.
Sau, mai bine zis, nu se duse imediat. Cer iertare, dar Roberto e acela care, povestindu-i Doamnei, se contrazice ― semn că nu povestește la rînd ce i s-a întîmplat, ci încearcă să construiască scrisoarea ca pe o povestire mai mult, ca pe o ciornă a ceea ce putea deveni scrisoare și povestire, și scrie fără să hotărască ce va alege pe urmă; desenează, ca să zicem așa, piesele pe eșichierul său fără să stabilească pe loc pe care anume le va muta și cum le va aranja.
Într-o scrisoare spune că a ieșit ca să se aventureze sub covertă. Însă în alta scrie că, abia deșteptat cînd se albea de ziuă, a fost izbit de un concert îndepărtat. Erau sunete ce proveneau cu siguranță de pe Insulă. Mai întîi Roberto și-a închipuit o turmă de indigeni ce se urcau claie peste grămadă în niște canoe lungi ca să ajungă la corabie, și a pus mîna pe pușcă, apoi concertul acela i s-a părut mai puțin bătăios.
Era dimineață, soarele nu bătea încă în geamuri: se duse pe galerie, simți mireasma mării, crăpă puțin canatul ferestrei și, cu ochii întredeschiși, încercă să se uite țintă spre țărm.
Pe Amarilli, unde ziua nu ieșea pe punte, Roberto îi auzise pe pasageri vorbind despre aurore atît de aprinse de parcă soarele abia aștepta să străpungă lumea cu săgeți, însă acum vedea fără să lăcrămeze culori pastelate: un cer înspumat cu nori întunecați și abia mărginiți de o culoare albicioasă de perlă, pe cînd o nuanță, o amintire de roz, urca acum în spatele Insulei ce părea zugrăvită în verde-albăstrui pe o coală de hîrtie aspră.
Dar tablouașul acela aproape nordic îi era de ajuns să înțeleagă că silueta aceea, ce i se păruse informă pe timp de noapte, era dată de contururile unei coline împădurite ce se oprea printr-un coborîș abrupt pe o fîșie de coastă acoperită de arbori cu tulpini înalte, pînă la palmierii care încununau plaja albă.
Încet, încet, nisipul ieșea la lumină și de-a lungul țărmurilor se zăreau pe margini un fel de păianjeni mari, parcă mumificați ce-și tot mișcau membrele lor scheletice prin apă. Roberto îi luă de departe drept niște "vegetale umblătoare", dar în momentul acela sclipirea, acum prea puternică, a nisipului, îl făcu să se retragă.
Descoperi că acolo unde ochii îl slujeau mai puțin, auzul nu-l putea trăda, și se încrezu în el, închizînd aproape de tot canatul și ciulind urechea la zgomotele care veneau dinspre uscat.
Deși obișnuit cu zorii de pe colinele de la el de-acasă, înțelese că pentru prima oară în viață auzea cu adevărat păsările cîntînd și că în orice caz, nu mai auzise niciodată atît de multe și de felurite.
Cu miile salutau apariția soarelui: i se păru că recunoaște, printre țipete de papagali, privighetoarea, mierla, ciocîrlia, un număr infinit de rîndunele, și pînă și țîrîitul ascuțit al greierului și al lăcustei, întrebîndu-se dacă auzea cu adevărat niște viețuitoare din speciile acelea, sau niște rude de-ale lor de pe la antipozi... Insula era departe, și totuși avu impresia că sunetele acelea aduceau cu ele un miros de flori de portocal și de busuioc, ca și cum aerul de peste tot golful ar fi fost îmbibat cu parfum ― iar pe de altă parte domnul d'Igby îi povestise că, în cursul uneia dintre călătoriile lui, recunoscuse apropierea uscatului după cum zburau pe deasupra atomi înmiresmați aduși de vînt...
Însă, pe cînd adulmecînd ciulea urechea la mulțimea aceea invizibilă, ca și cum ar fi privit de pe meterezele unui castel sau prin barbacanele unui bastion o armată cum se aranja vociferînd în formă de semicerc între coborîșul colinei, cîmpia din față și fluviul ce apăra zidurile, avu impresia că mai văzuse o dată ceea ce auzind își închipuia și, în fața imensității ce-l împresura strîns, se simți asediat, și aproape îi veni să ducă pușca la ochi. Era la Casale, iar în fața lui se desfășura armata spaniolă cu huruitul carelor ei de transport, cu țăcănitul armelor, cu vocile de tenori ale castilienilor, cu gălăgia napoletanilor, cu larma răgușită a lăncierilor, iar pe fundalul acesta cîte un sunet de goarnă ce ajungea la el înăbușit, și pocnetele înfundate ale cîtorva focuri de arhebuză, cioc, puf, taa-bum, ca plesnitorile de la sărbătoarea vreunui sfînt.
Ca și cum viața lui s-ar fi desfășurat între două asedii, unul fiind întruchiparea celuilalt, cu singura deosebire că aici, unde se încheia cercul celor doi lustri plini de evenimente, fluviul era prea lat, dar tot circular și el ― încît făcea imposibilă orice ieșire ― Roberto retrăi zilele petrecute la Casale.



2.
Despre cele petrecute în Monferrato

Roberto ne lasă să înțelegem destul de puțin despre primii săi șaisprezece ani de viață de dinaintea acelei veri din 1630. Amintește de episoade din trecut numai cînd i se pare că ele arată vreo legătură cu prezentul petrecut de el pe Daphne, iar eu, cronicarul celor scrise în răspăr în cronica lui trebuie să spionez printre pliurile discursului. Dacă m-aș lua după năravul lui, aș apărea ca un autor care, ca să amîne dezvăluirea criminalului, îi lasă cititorului numai cîteva indicii. De aceea, fur și eu, de pe ici, de pe colo, cîte o mențiune, ca un delator.
Pozzo di San Patrizio era numele unei familii din mica nobilime, ce stăpînea întinsul ținut Griva mărginit cu cel al Alecsandriei (care pe timpurile acelea ținea de ducatul milanez, și prin urmare era teritoriu spaniol), dar ca geografie politică, sau din înclinare sufletească, se considera vasală marchizului din Monferrato. Tatăl ― care vorbea franțuzește cu nevasta, în dialect cu țăranii și în italiana cultă cu străinii ― cu Roberto se exprima în diferite chipuri, după cum îl învăța vreo lovitură de spadă sau îl lua cu el călare pe cîmpuri blestemînd păsările care îi stricau recolta. În rest băiatul își petrecea timpul fără prieteni, visînd în închipuire la țări îndepărtate pe cînd rătăcea plictisit printre vii, sau la arta de a dresa șoimi atunci cînd vîna lăstuni, la lupte cu balaurul cînd se juca cu cîinii, sau la comori ascunse pe cînd explora încăperile micului lor castel sau conac, ce-o fi fost. Aceste hoinăreli ale minții i le stîrneau romanele și poemele cavalerești pe care le găsea acoperite de praf în turnul de miazăzi.
Deci nu era lipsit de educație, și avea pînă și un preceptor, chiar dacă numai cîte o bucată de timp. Un carmelit, despre care se spunea că ar fi călătorit prin orient, unde ― murmura mama făcîndu-și cruce ― unii insinuau că se făcuse musulman, o dată pe an sosea în regiune cu un argat și cu patru catîri scunzi încărcați cu cărți și cu alte hîrțoage, și era găzduit pe trei luni. Ce anume îl învățase el pe elevul său nu știu, dar cînd a ajuns la Paris, Roberto se făcuse remarcat și, oricum, învăța cu mare ușurință tot ce auzea.
Despre carmelitul acesta se știe un singur lucru, și nu-i o întîmplare că Roberto pomenește de el. Într-o zi Pozzo cel bătrîn se tăiase pe cînd curăța o spadă, și ori că arma fusese ruginită, ori că-și vătămase vreun loc mai sensibil la mînă sau la degete, că rana îi dădea niște dureri foarte mari. Atunci carmelitul luase sabia, o presărase cu un praf pe care-l ținea într-o cutiuță, și îndată Pozzo jurase că se simte mai bine. Fapt e că a doua zi rana era aproape cicatrizată.
Carmelitului îi făcuse mare plăcere uimirea tuturor și spusese că secretul acelei substanțe îi fusese dezvăluit de un arab, și că era vorba de un leac mult mai puternic decît cel pe care spagiriștii creștini îl numeau unguentum armarium. Cînd îl întrebaseră de ce nu se punea pulberea aceea pe rană și nu pe tăișul care o produsese, răspunsese că așa lucrează natura, și că printre forțele ei cele mai puternice se află simpatia universală, care guvernează acțiunile la distanță. Mai adăugase că, dacă lucrul putea să pară greu de crezut, n-aveau decît să se gîndească la magnet, care-i o piatră ce atrage la sine pilitura de metal, sau la munții aceia mari de fier, care acoperă nordul planetei noastre, și care atrag acul busolei. Tot așa, unguentul armariu, lipindu-se bine de spadă, atrăgea acele virtuți ale fierului pe care spada le lăsase în rană și care împiedicau vindecarea acesteia.
Orișice făptură care în copilăria ei a fost martoră la una ca asta, nu poate decît să rămînă marcată pe toată viața de ea, și curînd o să vedem cum destinul lui Roberto a fost hotărît de atracția ce-o simțea el pentru puterea atrăgătoare a prafurilor și a unguentelor.
Dealminteri nu-i acesta episodul care a marcat cel mai mult copilăria lui Roberto. Mai există unul și, la drept vorbind, nu-i un episod, ci un fel de refren pe care băiatul l-a păstrat în memorie într-un mod ciudat. Deși se pare că tatăl, care desigur ținea mult la acel fiu, chiar dacă-l trata cu asprimea tăcută a tuturor bărbaților de prin partea locului, cînd și cînd ― dar mai ales în primii lui cinci ani de viață ― îl ridica de jos și-i striga cu mîndrie: "Tu ești întîiul meu născut!" Nimic nelalocul său, de fapt, decît poate un ușor păcat de redundanță, dat fiind că Roberto era unicul fiu. Numai că crescînd, Roberto începuse să--și amintească (sau se convinsese el că-și amintea) că la manifestările acelea de bucurie paternă chipul mamei sale lua o înfățișare de neliniște și plăcere, ca și cum taică-său făcea bine cînd zicea fraza aceea, dar faptul că o auzea repetată îi redeștepta o grijă de mult ațipită. În închipuirea lui, Roberto își dăduse mult de furcă în jurul tonului acelei exclamații, trăgînd concluzia că tatăl său nu o pronunța ca și cum ar fi fost o afirmație evidentă, ci un fel de învestitura inedită, accentuînd pe acel "tu", ca și cum ar fi vrut să spună: "tu, și nu altul, ești fiul meu întîi născut".
Nu altul sau nu celălalt? În scrisorile lui Roberto apare mereu cîte o referire la un Altul care-l obsedează, iar ideea asta pare că i s-a născut chiar atunci, cînd el se convinsese (și cu ce putea să-și frămînte creierii un copil pierdut printre bastioane pline de lilieci, printre vii, șopîrle și cai, neștiind cum să se poarte cu țărănușii cam de aceeași vîrstă cu el și care, cînd nu asculta niște povești spuse de bunică-sa, le asculta pe cele ale carmelitului?), că pe-acolo, pe undeva, dădea tîrcoale un alt frate, nerecunoscut, care trebuie să fi avut o fire rea, din moment ce tatăl său îl repudiase. Roberto era la început prea mic, iar pe urmă prea rușinos, ca să se întrebe dacă acesta era frate cu el dinspre tată sau dinspre mamă (și, în ambele cazuri, asupra unuia din părinți ar fi plutit umbra unei greșeli mai vechi și de neiertat): era un frate, care, într-un fel sau altul (poate unul supranatural), era cu siguranță vinovat de repudierea pe care o suferise, și de asta bineînțeles că îl ura pe el, pe Roberto, cel preferat.
Umbra acestui frate dușman (pe care, cu toate acestea, ar fi vrut să-l cunoască, ca să-l iubească și să se facă iubit de el) îi tulburase nopțile de copil; mai tîrziu, adolescent fiind, răsfoia prin bibliotecă volume vechi ca să găsească ascunse printre ele, știu și eu, vreun portret, vreun act al judecătorului, vreo mărturisire revelatoare. Își făcea de lucru prin poduri deschizînd cufere pline cu veșminte de-ale străbunicilor, cu medalii ruginite sau cu vreun pumnal maur și zăbovea întrebător pipăind cu degetele nedumerite cămășuici de pînză fină ce îmbrăcaseră cu siguranță vreun prunc, dar cine știe cu cîți ani sau cu cîte secole mai înainte.
Cu timpul, acestui frate pierdut îi dăduse și un nume, Ferrante, și prinsese să-i atribuie unele mici păcate de care era învinuit pe nedrept, cum ar fi furtul dulciurilor sau datul drumului din lanț unui cîine cînd nu trebuia. Ferrante, avantajat de faptul că fusese șters din scripte, acționa pe la spatele lui, iar el se ascundea după Ferrante. Ba chiar, puțin cîte puțin, obiceiul de a-l învinui pe acest frate inexistent de ceea ce el, Roberto, nu avea cum să facă, se transformase în năravul de a-i pune în cîrcă și lucruri pe care Roberto le făcuse cu adevărat, și de care-i părea rău.
Nu că Roberto le spunea celorlalți vreo minciună: ci, luîndu-și în tăcere și cu un potop de lacrimi pedeapsa pentru propriile-i năzbîtii, reușea să se convingă de propria-i nevinovăție și să se simtă victima unei samavolnicii.
Odată, de pildă, Roberto, vrînd să încerce o secure nouă pe care faurul abia o predase, în parte și din ciudă pentru nu știu ce nedreptate credea el că i se făcuse, tăiase un pomișor bun de rod pe care tată-său îl plantase de puțin timp cu mari speranțe pentru anii viitori. Cînd își dăduse seama de gravitatea prostiei făcute, Roberto îi prevăzuse niște urmări cumplite, cum ar fi, pe puțin, vînzarea lui la Turci, care aveau să-l pună să vîslească toată viața pe galerele lor, și se pregătea să fugă de-acasă și să-și continue viața ca un bandit pe coline. În căutarea unei justificări, se convinsese foarte repede că cel ce tăiase pomul era cu siguranță Ferrante.
Însă tatăl său, descoperind fapta, îi adunase pe toți băieții din împrejurimi și zisese că, pentru ca mînia lui să nu cadă asupra tuturor, vinovatul ar fi făcut mai bine să mărturisească. Roberto se simțise plin de milă și generozitate: dacă l-ar fi învinuit pe Ferrante, sărăcuțul de el ar fi suferit o nouă repudiere și, în fond, nenorocitul făcea rele pentru a-și răscumpăra părăsirea lui de orfan, mîhnit să-și vadă părinții cum îl copleșeau pe un altul cu mîngîieri... Făcuse un pas înainte și, tremurînd de frică și de mîndrie, spusese că nu voia ca nimeni să fie învinuit în locul lui. Afirmația aceasta fusese luată ca o mărturisire, chiar dacă nu era. Tatăl, zburlindu-și mustățile și uitîndu-se spre mamă, zisese pînă la urmă printre multe bîlbîieli și tușind încurcat că, desigur, fapta era foarte gravă, pedeapsa inevitabilă, dar că nu putea să nu aprecieze că tînărul "senior della Griva" făcea cinste tradiției familiei, și că așa trebuie să se poarte întotdeauna un gentilom, chiar dacă are numai opt ani. . Apoi decretase că Roberto n-avea să ia parte la vizita de pe la mijlocul lui august la verii lui din San Salvatore, care era desigur o pedeapsă grea (La San Salvatore locuia Quirino, un făcător de vinuri care știa să-l urce pe Roberto într-un smochin de o înălțime amețitoare), dar cu siguranță mai ușoară decît pe galerele Turcului.
Nouă povestea ni se pare simplă: tatăl e mîndru că are o odraslă care nu minte, se uită spre mamă cu o mulțumire greu ascunsă, și pedepsește în mod blînd, atîta cît să salveze aparențele. Însă Roberto a tot brodat la evenimentul ăsta îndelung, ajungînd la concluzia că tatăl și mama sa intuiseră că vinovatul era Ferrante, apreciaseră eroismul fratern al fiului lor preferat, și se simțiseră ușurați că nu trebuie să dea pe față secretul familiei lor.
Poate că eu sînt cel care brodează pentru că am puține indicii, însă și pentru că prezența asta a fratelui absent va avea o anume importanță în povestirea noastră. Din jocul acela pueril vom regăsi urme în comportamentul adult al lui Roberto ― sau cel puțin al lui Roberto, cel din momentul în care-l găsim pe Daphne, lovit de un val al soartei care, s-o spunem pe drept, ar fi băgat spaima în oricine.
În orice caz, divaghez; tot n-am stabilit cum ajunge Roberto la asediul de la Casale. Iar aici e cazul să dăm frîu liber fanteziei și să ne închipuim cam cum s-a petrecut.


La Griva știrile nu prea ajungeau la timpul lor, însă de cel puțin doi ani se știa că succesiunea ducatului de Mantova provoca multe încurcături pentru Monferrato, și un fel de asediu avusese deja loc. Pe scurt ― iar asta-i o istorie pe care a mai povestit-o și altul, fie și într-un mod mai fragmentat decît mine ― în decembrie 1627 murea ducele Vincenzo al II-lea Mantovanul și în jurul patului de moarte al acestui desfrînat care nu putuse și el să facă copii se desfășurase un balet de patru pretendenți, cu agenții și cu protectorii lor cu tot. Cîștigă marchizul de Saint-Charmont care reușește să-l convingă pe Vincenzo că moștenirea se cuvine unui văr din ramura franceză, Charles de Gonzague, duce de Nevers. Bătrînul Vincenzo, între două horcăituri, face sau lasă ca Nevers să se însoare în cea mai mare grabă cu nepoată-sa, Maria Gonzaga și-și dă sufletul lăsîndu-i ducatul. Acuma, Nevers era francez, iar ducatul pe care-l moștenea cuprindea și marchizatul Monferrato cu capitala acestuia, Casale, fortăreața cea mai importantă din Italia de Nord. Situat, cum era, între pămîntul milanez care era sub stăpînire spaniolă și pămînturile familiei de Savoia, Monferrato permitea controlul cursului superior al Padului, al trecătorilor dintre Alpi și sud, al drumului dintre Milano și Genova, și pătrundea ca o perniță între Franța și Spania ― nici una dintre cele două puteri neputînd să se încreadă în cealaltă perniță, anume ducatul de Savoia, unde Carlo Emanuele I făcea un joc pe care am fi prea toleranți dacă l-am numi dublu. Dacă Monferrato îi revenea lui Nevers, era ca și cum i-ar fi revenit lui Richelieu și, deci, era evident că Spania prefera să-i revină oricui altcuiva, să zicem ducelui de Guastalla. Aparte faptul că avea ceva drept la succesiune și ducele de Savoia. Dar pentru că exista un testament, și îl desemna pe Nevers, celorlalți pretendenți nu le mai rămînea doar să spere că Sacrul și Romanul împărat German, căruia ducele de Mantova îi era formal vasal, nu va ratifica succesiunea.
Spaniolii erau însă nerăbdători și, pe cînd așteptau ca împăratul să ia o hotărîre, Casale fusese deja asediat pentru prima oară de către Gonzalo de Cordoba, iar acum, pentru a doua oară, de o impunătoare armată de spanioli și de imperiali comandată de Spinola. Garnizoana franceză se pregătea să reziste, în așteptarea unei armate franceze de sprijin, care era încă ocupată în nord și care Dumnezeu știe dacă avea să sosească la vreme.


Lucrurile stăteau mai mult sau mai puțin așa, cînd bătrînul Pozzo, pe la jumătatea lui aprilie, adună în fața castelului pe cei mai tineri dintre țăranii lui, împărți toate armele ce se găseau în ținut, îl chemă pe Roberto și le ținu tuturor această cuvîntare, pe care și-o pregătise pesemne în timpul nopții: "Oameni buni, ascultați-mă. Pămîntul ăsta al nostru de la Griva a plătit totdeauna tribut Marchizului de Monferrato, căci de mult timp e ca și cum ar fi ducele Mantovei, care însă a devenit acuma domnul de Nevers, și dacă cineva vine și-mi spune mie că Nevers nu e nici mantovan, nici din Monferrato nu-i, eu îi dau un picior în cur, pentru că sînteți niște mîncăi ignoranți care din lucrurile astea nu pricepeți nici pe dracu' și așa că-i mai bine să tăceți din gură și să-l lăsați pe stăpînul vostru să vorbească, pentru că el știe cel puțin ce-i aia onoare. Dar cum voi onoarea vi-o atîrnați în locul ăla, știți voi unde, aflați că dacă imperialii intră în Casale, ăia sînt oameni pe care nu-i poți lua cu binișorul, de viile voastre o să se-aleagă praful, iar de femeile voastre mai bine să nu vorbim. De-aia ne ducem să apărăm Casale. Eu nu oblig pe nimeni. Dacă e vreun tăntălău de trîntor care nu-i de părerea asta, s-o spună acuma și-l spînzur de stejarul de colo". Nimeni de pe-atunci nu putea să fi văzut gravurile în acva-forte ale lui Callot cu ciorchini de oameni ca și ei care atîrnau de alți stejari, dar pesemne că ceva dădea tîrcoale prin aer: toți înălțară, care muschetele, care lăncile, care niște prăjini cu cîte o seceră legată la vîrf și strigară "Trăiască Casale, jos cu imperialii". Ca un singur om.
"Fiule", îi spuse Pozzo lui Roberto pe cînd călăreau ei peste coline, cu mica lor armată ce-i urma pe jos, "Nevers ăla nu face nici cît una din fuduliile mele, iar lui Vincenzo, cînd i-a trecut lui ducatul, nu-i mai umbla nici păsăroiul, dar nici mintea, care însă nici înainte nu-i umbla. Dar i l-a trecut lui, și nu făcălețului ăluia de Guastalla, iar noi, alde Pozzo, sîntem vasalii seniorilor legitimi din Monferrato încă de pe cînd era bunica fată. Așa că ne ducem la Casale, iar dacă trebuie, ne lăsăm și omorîți pentru că, dar-ar dracii, nu poți să fii cu cineva numai cît lucrurile merg bine și pe urmă să-l lași baltă cînd e cu gîtul în laț. Însă dacă nu ne omoară e mai bine, așa că fii cu ochii-n patru".
Drumul acelor voluntari, de la marginile ținutului Alecsandriei și pînă la Casale, a fost bineînțeles unul dintre cele mai lungi de care amintește istoria. Bătrînul Pozzo își făcuse o socoteală, în felul ei exemplară: "Îi cunosc eu pe spanioli", spusese el, "sînt oameni cărora le place să meargă comod. Așa că or s-o ia spre Casale străbătînd cîmpia de la sud, că umblă mai bine convoaiele de muniții, tunurile și alte calabalîcuri. Așa că noi, dacă înainte de Mirabello, o luăm către asfințit și ținem drumul peste dealuri, facem cu o zi sau două mai mult, dar ajungem fără să dăm de bucluc, și înainte să ajungă ei".
Din nefericire Spinola avea idei și mai întortocheate despre cum ar trebui pregătit un asediu și, în timp ce la sud-est de Casale începea să ocupe Valțnza și Occimiano, de cîteva saptămîni îl trimisese la apus de oraș pe ducele de Lerma, pe Ottavio Sforza și pe contele de Gemburg, cu vreo șapte mii de infanteriști, să încerce să ocupe repede castelele din Rosignano, Pontestura și San Giorgio, ca să blocheze orice ajutor posibil care ar veni dinspre armata franceză, pe cînd, pentru a-l strînge într-un clește, de la nord traversa Padul spre sud guvernatorul Alecsandriei, don Geronimo Augustin, cu alți cincizeci de mii de oameni. Și toți se înșiruiseră de-a lungul traseului pe care Pozzo îl credea pustiu ca-n palmă. Cînd află gentilomul nostru de la niște țărani lucrul ăsta, nici că mai putea schimba drumul, pentru că la vest erau acum mai mulți imperiali decît la est.
Pozzo zise cu simplitate: "Noi nu ne abatem nici atîtica. Eu cunosc părțile astea mai bine ca ei, și trecem prin mijloc ca niște nevăstuici". Fapt ce presupunea să te tot abați și să tot cotești. Atît de mult, încît puteai să-i întîlnești pînă și pe francezii din Pontestura, care între timp se opriseră și, cu condiția să nu se mai întoarcă la Casale, li se îngăduise să coboare către Finale, de unde ar fi putut să ajungă înapoi în Franța pe mare. Cei din Griva îi întîlniră pe lîngă Otteglia, riscară să tragă unii în alții, fiecare crezînd că ceilalți erau dușmani, iar Pozzo află de la comandantul lor că, printre condițiile predării, se stabilise și ca grîul din Pontestura să fie vîndut spaniolilor, iar aceștia aveau să trimită banii casalezilor.
"Spaniolii sînt niște nobili, fiule", zise Pozzo, "și-s oameni cu care-i o plăcere să te bați. Din fericire nu mai sîntem pe timpul lui Carol cel Mare și al Maurilor cînd războaiele erau un omoară-mă că te omor. Astea-s războaie între creștini, ce Dumnezeu! Acum ăia au de lucru cu Rosignano, noi le trecem pe la spate, ne strecurăm printre Rosignano și Pontestura, și sîntem la Casale în trei zile".
După ce zise aceste cuvinte pe la sfirșitul lui aprilie, Pozzo ajunse cu ai săi lîngă Casale la 24 mai. A fost, cel puțin în amintirile lui Roberto, o plimbare de toată frumusețea, tot abătîndu-se de la drumuri și poteci de catîri și tăind-o peste cîmpuri; la urma urmei, zicea Pozzo, cînd e un război totul se duce dracului, iar dacă nu stricăm noi recoltele, le strică ei. Ca să supraviețuiască făcură jaf prin vii, livezi și cotețe: la o adică, zicea Pozzo, ăla era pamîntul celor din Monferrato și trebuia să-și hrănească apărătorii. Unui țăran din Mombello, care protesta puse să-i tragă treizeci de bețe, spunîndu-i că dacă nu e nițică disciplină războaiele le cîștigă alții.
Lui Roberto războiul începea să-i pară o experiența nespus de frumoasă; aflau de la drumeți povești grăitoare, cum era aceea despre un cavaler francez rănit și capturat la San Giorgio, ce se plînsese că i s-a furat de către un soldat un portret la care ținea nespus, iar ducele de Lerma, auzind aceasta, poruncise să-i dea înapoi portretul, îi dăduse îngrijiri, trimițîndu-l apoi, cu un cal, la Casale. Iar pe de altă parte, cu toate devierile acelea în spirală pînă la pierderea oricărui semn de orientare, bătrînul Pozzo reușise să facă-ntr-așa fel încît oastea lui să n-apuce să vadă o bătălie adevărată.
Așa că a fost mai mare ușurarea, dar și nerăbdarea celui ce vrea să ia parte la un praznic îndelung așteptat, cînd într-o bună zi, din vîrful unei coline, au văzut la picioarele lor și în fața ochilor lor, orașul, blocat la nord, adică la stînga lor, de fîșia lată a Padului, care exact în fața castelului se frîngea în două mari insule pe la mijlocul apelor, și care se sfirșea aproape în formă de săgeată spre sud cu cetățuia masivă cu margini stelate. Bucurîndu-se de turnuri și clopotnițe pe dinăuntru-i, pe dinafară cetatea Casale părea de-a dreptul de necucerit, semeață cum era și crestată de bastioane cu creneluri zimțuite, de parcă era un balaur din cei ce se văd prin cărți.
Era chiar o priveliște de-a mai mare dragul. De jur împrejurul Cetății, soldați în veșminte multicolore trăgeau mașinării de asediu, printre pîlcuri de corturi împodobite grațios cu stindarde și cavaleri cu pălării cu pene cît toate zilele. Din loc în loc se vedea prin verdele pădurilor sau prin galbenul cîmpiilor cîte o fulgerare neașteptată care-ți lua ochii: erau gentilomi cu platoșe argintate care parcă glumeau cu soarele, și nici măcar nu se înțelegea de partea cui erau, și probabil se foiau așa doar ca să-și dea aere.
Plăcut tuturora, spectacolul îi plăcu mai puțin lui Pozzo, care zise: "Oameni buni, de data asta am cacarisit-o." Iar lui Roberto care întreba de ce, dîndu-i un bobîrnac în țeastă, îi zise: "Nu fi nătăfleț, ăia sînt imperialii, doar n-ai să crezi că sînt casalezii atît de mulți și că se flutură așa în văzul lumii pe dinafară zidurilor. Casalezii și francezii sînt ăi dinăuntru, care trag în sus baloturi de paie și se caca pe ei din cauză că nu sînt nici două mii, pe cînd ăia de jos sînt cel puțin o sută de mii, ia uită-te și pe dealurile alea din față". Exagera, căci armata lui Spinola număra doar vreo optsprezece mii de pedeștri și șase mii de călăreți, dar erau și așa destui.
"Atunci ce facem, tată?" întrebă Roberto. "Facem așa", zise tatăl, "că ne uităm bine unde sînt luteranii, și p-acolo nu trecem: in primis, nu se-nțelege o iotă din ce vorbesc, in secundis, întîi te omoară și pe urmă te-ntreabă cine ești. Uitați-vă bine unde seamănă a fi spaniolii: ați auzit că ăia sînt oameni cu care se poate cădea la învoială. Și să fie spanioli de familie bună. În lucruri dintr-astea ceea ce contează e educația."
Băgară de seamă un loc de trecere de-a lungul unei tabere cu însemnele majestăților lor prea-creștine, unde scînteiau mai multe platoșe și coborîră încredințîndu-se lui Dumnezeu. În învălmășeală, putură înainta o bucată bună printre rîndurile dușmanului, fiindcă pe vremurile acelea uniforme n-aveau decît unele corpuri de elită, cum sînt mușchetarii, iar pentru rest nu pricepeai cîtuși de puțin care sînt de-ai tăi. Dar la un moment dat, și tocmai cînd nu mai aveau de străbătut decît o porțiune a nimănui, dădură peste un avampost și fură opriți de un ofițer care-i întrebă cuviincios cine erau și-ncotro se duceau, în timp ce la spatele lui un mănunchi de soldați stăteau cu mîna pe trăgaci.
"Domnule", zise Pozzo, "aveți bunătatea și ne lăsați să trecem, căci noi trebuie pentru ca să cătăm un loc bun din care pe urmă să tragem în domniile voastre". Ofițerul își scoase pălăria, făcu o plecăciune de salut de mătură praful la vreo doi metri dinaintea sa, și zise: "Senor, no es menor gloria vencer al enemigo con la cortesia en la paz que con las armas en la guerra." Apoi, curat italienește: "Treceți, domnule, dacă un sfert dintr-ai noștri ar avea jumătate din curajul domniei tale, am învinge. Să-mi acorde cerul plăcerea de a vă întîlni pe cîmpul de bătaie și onoarea de a vă ucide".
"Fisti orb d'an fisti sece", murmură printre dinți Pozzo, ceea ce în graiul de prin părțile lui mai este și astăzi o expresie optativă, prin care se urează, așa, aproximativ, ca interlocutorului mai întîi să-i piară vederile și imediat după aia să-l apuce răpciugă. Dar cu glas tare, făcînd apel la toate resursele-i lingvistice și la iscusința-i retorică, zise: "Yo tambien!" Salută cu pălăria, dete ușor pinteni calului, deși nu chiar așa cum cerea teatralitatea momentului, mai ales că trebuia să lase timp alor săi să-l urmeze pe jos, și se îndreptă către ziduri.
"Poți să zici ce vrei, dar sînt niște gentilomi", făcu el întorcîndu-se către fiul său, și bine făcu că întoarse capul: căci evită un glonte de archebuza ce fusese tras de pe bastioane. "Ne tirez pas, conichons, on est des amis, Nevers, Nevers!" strigă el ridicînd mîinile, apoi către Roberto: "vezi, sînt oameni lipsiți de recunoștință. Nu că zic eu, dar spaniolii sînt mai ceva".