agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | | Înscris în bibliotecă de mihai stamati
Roberto mulțumi și apoi coborî din șa, întinse mîna către tatăl său ca să-i mulțumească și lui. Pozzo i-o strînse fără vigoare, zicînd: "Îmi pare rău de seniorul acela spaniol, care era un om de ispravă. Of, războiul e o fiară fără milă. Pe de altă parte, bagă bine la cap, fiule: sînt buni ei, nu zic, dar dacă-ți iese unul înainte ca să te omoare, vina-i a lui. Zic bine?"
Se întoarseră în oraș, iar Roberto îl auzi pe tatăl său, care tot murmura în barbă: "Doar nu l-am căutat eu..." 5. Labirintul Lumii Pare că Roberto reamintește de episodul ăsta, surprins de un moment de pietate filială, rătăcind cu închipuirea la timpul fericit în care o figură proteguitoare putuse să-l smulgă de la pieirea într-un asediu, însă nu poate ocoli nici amintirea a ceea ce s-a petrecut după asta. Și nu mi se pare un simplu accident al memoriei. Am mai spus că, după părerea mea, Roberto pune unele lîngă altele întîmplările acelea îndepărtate și experiența lui de pe Daphne, ca pentru a găsi niște legături, niște cauze, niște semne ale destinului. Acum aș spune că revenirea lui la zilele acelea petrecute la Casale îi servește, aici pe corabie, ca să dea de urma acelor etape, în care, fiind doar un țîngău, învăța încet, încet, că lumea se închelba din niște arhitecturi foarte ciudate. Cum s-ar zice, pe de o parte, faptul că se afla acum suspendat între cer și mare putea să-i apară și drept cea mai firească urmare a celor trei luștri de peregrinări ale lui printr-un teritoriu cu cărări pline de răscruci; iar pe de alta, cred eu, tocmai refăcîndu-și povestea nenorocirilor lui, încerca să găsească consolare pentru starea lui prezentă, ca și cum naufragiul avea să-l redea paradisului pămîntesc pe care-l cunoscuse la Griva, și de care se îndepărtase intrînd între zidurile orașului asediat. Acum Roberto nu mai lîncezea în încăperile rezervate soldaților, ci stătea la masa lui Toiras, în mijlocul unor gentilomi care veneau de la Paris, și le asculta acestora faptele de bravură, amintirile de prin alte campanii, vorbăriile ușuratice și scînteietoare. Aceste conversații ― chiar din prima seară ― îi dăduseră motive să creadă că asediul de la Casale nu era chiar cine știe ce ispravă, la care crezuse el că se avîntă. Venise acolo ca să dea întrupare viselor lui cavalerești, hrănite de poeme pe care le citise la Griva: să fii de sînge nobil și să ai în sfîrșit o spadă la șold însemna pentru el să devină un paladin gata să-și dea viața pentru un cuvînt al regelui său sau pentru salvarea unei doamne. După sosire, ostile creștine cărora li se alăturase se dovediseră a fi o adunătură de țărani nepăsători, gata să dea dosul la primul harț. Acum fusese admis la o adunare de frunte a vitejilor, care-l primeau ca pe unul de-al lor. Dar el știa că vitejia lui era rodul unei neînțelegeri, și că nu fugise pentru că trăsese o spaimă mai mare decît a fugarilor. Iar ce e mai rău, după ce domnul de Toiras se îndepărtase și cei rămași se apucaseră să dea cep flecărelilor, prinsese să-și dea seama că pînă și asediul propriu-zis nu era altceva decît un capitol dintr-o istorie fără sens. Așadar, Don Vincenzo de Mantova murise lăsîndu-i ducatul lui Nevers, însă ar fi fost de ajuns ca oricare altul să fi reușit să-l vadă ultimul și toată povestea ar fi fost alta. De pildă, Carlo Emanuele se lăuda și el că are niscaiva drepturi în Monferrato printr-o nepoată (căci toți se căsătoreau între ei) și de mult voia să pună sechestru pe marchizatul ăsta ce-i stătea ca un spin în coasta ducatului lui, adîncindu-se pînă la nici cîteva zeci de mile de Torino. Așa că, îndată după desemnarea lui Nevers, Gonzalo de Cordoba, profitînd de ambițiile ducelui savoiard și ca să le dezmintă pe cele ale francezilor, îi sugerase să se unească cu spaniolii ca să ia împreună cu ei ținutul Monferrato, și apoi să-l facă în două. Împăratul, care avea acum prea destule necazuri cu restul Europei, nu își dăduse consensul său pentru această invadare, dar nici nu se pronunțase împotriva lui Nevers. Gonzalo și Carlo Emanuele trecuseră peste șovăieli și unul dintre cei doi începuse să ia pentru sine Alba, Trino și Moncalvo. Fiind el bun, dar nu și lipsit de minte, împăratul puse Mantova sub sechestru, încredințînd-o unui comisar imperial. Apropo-ul acesta la așteptare era valabil pentru toți pretendenții, însă Richelieu îl luase ca pe un afront adus Franței. Sau îi convenea lui să-l ia astfel, dar nu se mișcase pentru că îi ținea încă sub asediu pe protestanții din La Rochelle. Spania vedea cu ochi buni faptul că erau masacrați un pumn de eretici, dar lăsase ca Gonzalo să profite de asta și să asedieze cu opt mii de oameni Casale, apărat de vreo două sute și ceva de soldați. Iar ăsta fusese primul asediu de la Casale. Dar cum împăratul părea să nu cedeze, Carlo Emanuele mirosise renghiul și, în timp ce continua să colaboreze cu spaniolii, căuta și niște înțelegeri secrete cu Richelieu. În timpul ăsta La Rochelle cădea, Richelieu era felicitat de curtea din Madrid pentru această frumoasă victorie a credinței, el mulțumea, își înjgheba la loc armata și, cu Ludovic al XIII-lea în frunte, ajungea să treacă cu ea Monginevro în februarie 1629, și să o alinieze în fața Susei. Carlo Emanuele își dădea seama că, jucînd la două mese, risca să piardă nu numai Monferrato, dar și Susa și ― încercînd să vîndă tocmai ceea ce acum îi luau ― oferea Susa în schimbul unui oraș francez. Un comesean de-al lui Roberto amintea pe un ton de mare haz întîmplarea asta. Richelieu, bătîndu-și joc la culme, pusese să-l întrebe pe duce dacă prefera Orleans sau Poitiers, iar în timpul asta un ofițer francez se prezenta la garnizoana Susei și cerea găzduire pentru regele Franței. Comandantul savoiard, care era om de duh, răspunsese că probabil alteța sa ducele ar fi foarte fericit să-l găzduiască pe maiestatea sa, dar fiindcă maiestatea sa venise cu o suită așa de numeroasă, cerea îngăduința să-l anunțe mai întîi pe alteța sa. Cu o eleganță la fel de aleasă, mareșalul de Basompiere, jucîndu-și calul pe zăpadă, își scosese pălăria în fața regelui său și, anunțînd că vioriștii au sosit iar măștile stăteau în poartă, îi cerea permisiunea să înceapă baletul. Richelieu ținuse slujba în tabără, infanteria franceză atacase și Susa fusese cucerită. Văzînd cum stau lucrurile, Carlo Emanuele hotăra că Ludovic al XIII-lea era oaspetele său mult dorit, se duse să-i spună bun venit și îi ceruse doar atît: să nu-și piardă timpul cu Casale, de care tocmai se ocupa el, și să-l ajute în schimb să ia Genova. Fusese poftit cu toată curtoazia să nu spună tîmpenii fără noimă și i se pusese în mînă o pană bună de gîscă să semneze un tratat ce le permitea francezilor să fie în Piemont ca la ei acasă: iar ca adălmaș obținuse să-i lase lui Trino și să i se impună ducelui de Mantova să-i plătească o chirie anuală pentru Monferrato: "Așa că Nevers", zicea comeseanul acela, "ca să aibă ce-i al lui, plătea meremetul cuiva care nu-l avusese niciodată!" "Și a și plătit!" rîdea altul. "Quel con!" "Nevers totdeauna a plătit pentru nebuniile lui", zisese un abate, care lui Roberto îi fusese prezentat ca fiind confesorul lui Toiras. "Nevers e un scrîntit întru Domnul care se crede un Sfînt Bernard. Mereu a crezut că-i unește pe principii creștini pentru o nouă cruciadă. Sînt vremuri în care creștinii se omoară între ei, nimănui nu-i mai arde acum de necredincioși. Domnilor din Casale, dacă din acest oraș plăcut va mai rămîne vreo piatră, trebuie să vă așteptați ca noul vostru senior să vă invite pe toți la Ierusalim!" Abatele surîdea facînd haz, netezindu-și mustățile blonde și bine îngrijite, iar Roberto gîndea: ia te uită, azi-dimineață era cît pe ce să mor pentru un nebun, iar nebunul ăsta e crezut nebun pentru că visează, așa cum visam și eu, timpurile frumoasei Melisenda și ale regelui Lepros. Nici măcar întîmplările ce au urmat nu i-au permis lui Roberto să descîlcească ițele acelei istorii. Trădat de Carlo Emanuele, Gonzalo de Cordoba înțelegea că a pierdut campania, recunoscuse acordul de la Susa și-și aducea din nou cei opt mii de oameni în ținutul milanez. O garnizoană franceză se instala la Casale, o alta la Susa, restul armatei lui Ludovic al XIII-lea trecea din nou Alpii ca să se ducă să-i lichideze pe ultimii hughenoți din Languedoc și din valea Rhonului. Dar nici unul dintre gentilomii aceia nu avea de gînd să fie credincios pactelor, iar comesenii o spuneau ca și cum era lucrul cel mai firesc, ba unii chiar o aprobau atrăgînd atenția că-i "la Raison d'Estat, ah, la Raison d'Estat". Tot din rațiuni de stat și Olivares ― Roberto înțelegea că acesta era un fel de Richelieu spaniol, dar mai puțin favorizat de soartă ― dîndu-și seama că se făcuse de rîs din cale afară, îl lichida cu cruzime pe Gonzalo și îl punea în locu-i pe Ambrogio Spinola, grăbindu-se, să spună că ofensa adusă Spaniei era în detrimentul Bisericii. "Povești", observa abatele, "Urban al VII-lea aprobase succesiunea lui Nevers". Iar Roberto sta și se întreba ce legătură avea papa cu niște lucruri ce nu veneau cîtuși de puțin în atingere cu chestiuni de credință. Într-acestea, împăratul ― și cine știe cît de mult îl împinsese Olivares în fel și chip ― își amintea că Mantova se afla încă sub regim comisarial, și că Nevers nu putea nici să plătească nici să nu plătească pentru ceva care încă nu-i revenea; își pierdea răbdarea și trimitea douăzeci de mii de oameni să asedieze orașul. Papa, văzînd niște mercenari protestanți străbătînd încolo și-ncoace Italia, se gîndea imediat la o nouă prădare a Romei, și trimitea trupe la frontiera ducatului mantovan. Spinola, mai ambițios și mai chibzuit decît Gonzalo, hotăra să asedieze iarăși Casale, dar de data asta în mod serios. În cele din urmă, trăgea încheiere de aici Roberto, ca să ocolești războaiele, n-ar trebui încheiate niciodată tratate de pace. În decembrie 1629, francezii treceau din nou Alpii. Carlo Emanuele potrivit pactelor ar fi trebuit să-i lase să treacă, dar ca să se vadă cît de loial era, își avansa din nou pretențiile asupra ținutului Monferrato și solicita zece mii de soldați francezi ca să asedieze Genova, care era tocmai cuiul lui fix. Richelieu, care-l considera un șarpe, nu zicea nici da nici nu. Un căpitan, care aici, la Casale se împopoțona de parcă era la curte, își amintea ca acum de o zi din februarie trecut: "Mare sărbătoare a fost, dragi prieteni, lipseau muzicile de la Palatul regal, dar erau fanfarele!! Majestatea sa, urmat de armată, călărea spre Torino într-un veșmînt negru brodat cu aur, cu o pană la pălărie și cu platoșa strălucind!" Roberto se aștepta să audă povestea unui mare asalt, dar nici vorbă, și aceea fusese tot o paradă; regele nu ataca, făcea pe neașteptate un ocol spre Pinerolo și punea stăpînire pe el, sau îl relua în stăpînire, dat fiind că cu cîteva sute de ani mai înainte fusese oraș francez. Roberto nu prea știa unde se găsea Pinerolo, și nu înțelegea pentru care motiv trebuise să fie cucerit pentru a elibera Casale. "Poate că noi sîntem acum asediați la Pinerolo?" se întreba el. Papa, îngrijorat de întorsătura pe care începuseră să o ia lucrurile, trimitea un reprezentant al său la Richelieu ca să-l poftească să dea înapoi orașul familiei de Savoia. Comesenii se lungiră la bîrfe asupra acelui trimis ― un oarecare Giulio Mazzarini: un sicilian, un plebeu roman, zău așa ― se sumețea abatele ― fiul natural al unui opincar de stirpe îndoielnică, devenit căpitan nu se știe cum, care-l servea pe papă dar făcea tot ce putea pentru a-i căpăta încrederea lui Richelieu care acum se lăsa dus de nas, și trebuia ținut sub ochi, dat fiind că în acel moment se afla la Ratisbona, sau trebuia să plece imediat acolo, care-i totuna cu casa diavolului, fiindcă tocmai acolo se hotăra destinul orașului Casale, și nu prin vreo galerie de mină sau de contramină. Între timp, deoarece Carlo Emanuele încerca să taie comunicarea între ele a trupelor franceze, Richelieu își mai lua și Annecy și Chambery, iar savoiarzii și francezii se înfruntau în luptă unii cu alții la Avigliana. În această vînătoare pas cu pas, imperialii amenințau Franța intrînd în Lorena, Wallenstein acum se ducea în ajutorul casei de Savoia, iar în iulie o mînă de imperiali transportați pe poduri plutitoare luase prin surprindere o trecătoare la Mantova, grosul armatei intrase în oraș, îl jefuise timp de șaptezeci de ore golind palatul ducal de la un capăt la altul și, ca să-l mai liniștească pe papă, luteranii armatei imperiale jefuiseră și toate bisericiile din oraș. Da, erau chiar lăncierii aceia pe care-i văzuse Roberto, veniți să-i dea o mînă de ajutor lui Spinola. Armata franceză mai avea încă de lucru, ocupată în nord, și nimeni nu putea spune dacă avea să sosească la timp înainte să cadă Casale. Nu le rămînea decît să-și pună nădejdea în Dumnezeu, zisese abatele: "Domnilor, e o virtute politică să știm că trebuie căutate mijloacele omenești ca și cum n-ar exista cele divine, și cele divine ca și cum n-ar exista cele omenești." "Să nădăjduim așadar în cele divine", exclamase un gentilom, însă pe un ton nicidecum umil și, avîntîndu-și cupa atît de brusc încît făcu să se verse vin pe veșmîntul abatelui. "Domnule, mi-ai pătat hainele cu vin", strigase abatele, făcîndu-se palid ― acesta fiind modul în care-ți arătai disprețul pe vremea aceea. "Þineți seama", răspunsese celălalt, "că tot asta vi s-a întîmplat și la hirotonisire. Tot vin era și acela, ca și ăsta". "Domnule de Saint-Savin", țipase abatele ridicîndu-se și ducînd mîna după spadă, "nu-i pentru prima dată cînd îți dezonorezi numele luîndu-l în deșert pe acela al Domnului Nostru Isus Hristos! Mai bine făceai, Dumnezeu să mă ierte, dacă rămîneai la Paris să dezonorezi damele, cum e obiceiul vostru, al pirronienilor!" "Bine zici", răspunsese Saint-Savin, evident beat, "noi, pirronienii, noaptea ne duceam să facem serenade pe la doamne, iar bărbații cu inimă-n ei ni se alăturau. Însă, cînd doamna respectivă nu se arăta, știam precis că făcea așa ca să nu-și părăsească patul pe care tocmai i-l încălzea preotul familiei". Ceilalți ofițeri se ridicaseră și-l țineau în loc pe abate, care voia să tragă spada. Domnul de Saint-Savin e tulburat de vin, îi spuneau, trebuiau oarecum să-l ierte pe un om care în zilele acelea se bătuse bine și se cerea puțin respect pentru sufletele tovarășilor lor morți de curînd. "Bine, fie", încheiase abatele părăsind sala, "domnule deSaint-Savin, vă poftesc să încheiați noaptea rostind un De Profundis pentru prietenii noștri dispăruți, și mă voi socoti satisfăcut". Abatele ieșise, iar Saint-Savin, care ședea chiar alături de Roberto, se aplecase pe umărul acestuia și comentase: "Cîinii și păsările de pe fluviu nu fac atîta gălăgie cîtă facem noi cînd urlăm un De Profundis. Ce atîtea bătăi de clopot și atîtea slujbe ca să înviem morții?" Golise dintr-o dată cupa, îl amenințase pe Roberto cu degetul înălțat, ca pentru a-l educa întru o viață dreaptă și întru cele mai mari taine ale sfintei noastre religii: "Domnule, fiți mîndru: astăzi ați trecut pe lîngă o moarte de toată frumusețea, deci purtați-vă și pe viitor cu tot atîta nepăsare, știind că sufletul moare odată cu trupul. Așa că duceți-vă la moarte după ce veți fi gustat viața. Sîntem niște animale ca toate animalele, sîntem și unii și alții fii ai materiei, numai că sîntem mai dezarmați. Dar pentru că spre deosebire de fiare știm că vom muri, să ne pregătim pentru momentul acela bucurîndu-ne de viața care ne-a fost dată de și din întîmplare. Înțelepciunea să ne învețe să ne folosim zilele ca să bem și să vorbim între noi cu plăcere, așa cum se cuvine unor gentilomi, disprețuind sufletele înrăite. Camarazi, viața ne este încă datoare! Stăm aici putrezind la Casale și ne-am născut prea tîrziu ca să ne mai bucurăm de vremurile bunului rege Henric, cînd la Luvru întîlneai bastarzi, maimuțe, nebuni și bufoni de curte, pitici și cul-de-jatte, muzici și poeți, iar regele se desfăta cu ele. Acum niște iezuiți lascivi ca niște țapi tună împotriva celor care-l citesc pe Rabelais sau pe poeții latini și ne-ar voi pe toți virtuoși ca să-i ucidem pe hughenoți. Doamne Dumnezeule, războiu-i frumos, dar vreau să mă bat pentru plăcerea mea și nu pentru că adversarul mănîncă carne vinerea. Păgînii erau mai ajunși de cap decît noi. Aveau și ei trei dumnezei, dar cel puțin, mama lor, Cybele, nu pretindea că i-a născut rămînînd fecioară". "Domnule", protestase Roberto, în timp ce ceilalți rîdeau. "Domnule", răspunsese Saint-Savin, "prima calitate a unui om onest e disprețuirea religiei, care ne vrea temători de lucrul cel mai natural din lume, care e moartea, și vrea să urîm unicul lucru frumos pe care destinul ni l-a dat, care e viața, precum și să aspirăm la un cer în care de eterna beatitudine au parte doar planetele, ce nu se bucură nici de răsplăți, nici de condamnări, ci de mișcarea lor eternă, în brațele vidului. Fiți puternic ca înțelepții Greciei antice și priviți moartea cu ochi neclintit și fără frică. Isus a asudat prea mult așteptînd-o. Ce anume avea de temut, pe de altă parte, din moment ce avea să reînvie?" "Ajunge atît, domnule de Saint-Savin", îi spunea aproape poruncindu-i un ofițer, luîndu-l de braț. Nu-l provocați pe acest prieten mai tînăr al nostru, care încă nu știe că la Paris în zilele noastre necredința e forma cea mai distinsă a bon-ton-ului, și ar putea să vă ia prea în serios. Duceți-vă și dumneavoastră să vă culcați, domnule de la Grive. Cum spunea un teolog, puternic e un rege, căci distruge totul, mai puternică-i femeia, căci totul obține, dar și mai puternic este vinul ce ne îneacă mințile". "Citați numai pe jumătate, domnule", bolborosise Saint-Savin în timp ce doi dintre companionii săi îl tîrau afară aproape pe sus, "fraza următoare este atribuită Limbii, care ar fi adăugat: și mai puternic este însă adevărul și eu care-l spun. Iar limba mea, chiar dacă acum mi-o mișc cu greutate, nu va tăcea, înțeleptul nu trebuie să atace minciuna numai cu lovituri de spadă, ci și de limbă. Prieteni, cum puteți spune că ni-i de-ajutor o divinitate care voiește nefericirea noastră eternă numai pentru a-și potoli mînia ei de o clipă? Noi trebuie să iertăm aproapelui nostru, iar el nu? Și ar trebui să iubim o ființă atît de crudă? Abatele mi-a zis pirronian, dar noi, pirronienii, cum ne zice el, ne dăm osteneală să mîngîiem victimele imposturii. O dată, împreună cu trei amici, am împărțit unor doamne niște rozarii cu mici desene obscene înăuntru. Dacă ați ști ce credincioase au devenit din ziua aceea!" Ieșise, însoțit de rîsetele întregii asistențe, iar ofițerul comentase: "Dacă nu Domnul, măcar noi să-i iertăm limba, mai ales că are un tăiș ascuțit". Apoi către Roberto: "Păstrați-l ca prieten și nu-l contraziceți mai mult decît e nevoie. A doborît el mai mulți francezi la Paris, pentru o problemă de teologie, decît spaniolii pe care a apucat să-i străpungă compania mea zilele astea. N-aș vrea să stau alături de el la slujbă, dar m-aș considera norocos să-mi fie alături pe cîmpul de luptă." Învățat acum cu primele îndoieli, Roberto mai avea să cunoască și altele în ziua următoare. Se întorsese în aripa aceea a castelului unde dormise în primele două nopți împreună cu monferrinii lui, ca să-și ia sacul, însă se orienta greu prin curți interioare și coridoare. Prin unul din ele tocmai trecea, cînd băgă de seamă că a greșit drumul, și deodată văzu în fundul lui o oglindă plumburie la culoare din cauza murdăriei, în care se zări pe el. Dar apropiindu-se, își dădu seama că acel el însuși, deși avea chipul său, purta niște veșminte împopoțonate în stil spaniol, și avea părul strîns într-o plasă. Mai mult, acel el însuși la un moment dat nu-i mai stătea în față ci dispărea într-o lăture. Nu era vorba deci de o oglindă. Într-adevăr, își dădu seama că era o fereastră mare cu geamurile pline de praf, care dădea spre un graden exterior, de pe care coborai pe o scară în curte. Deci nu se văzuse pe sine însuși, ci pe altcineva, care-i semăna foarte mult și căruia acum îi pierduse urma. Firește că se gîndi imediat la Ferrante. Ferrante îl urmase sau îl precedase la Casale, poate că era într-o altă companie din același regiment, sau într-unul din regimentele franceze și, pe cînd el își risca viața în fortulețul acela, trăgea de pe urma războiului cine știe ce foloase. La vîrsta aceea Roberto înclina de-acum să zîmbeasca de fanteziile lui copilărești despre Ferrante, și reflectînd la vedenia aceea se convinsese foarte repede că văzuse doar pe cineva care putea să-i semene vag. Vru să uite incidentul. Ani de zile rumegase în minte un frate invizibil, în seara aceea crezuse că l-a văzut, dar, tocmai de aceea (își zise el încercînd cu rațiunea să-și contrazică inima), dacă văzuse pe cineva, nu era plăsmuire, iar pentru că Ferrante era plăsmuire, cel pe care-l văzuse nu putea fi Ferrante. Un dascăl de logică ar fi obiectat la paralogismul acela, dar pentru moment lui Roberto îi era de-ajuns. 6. Marele Meșteșug al Luminii și al Umbrei După ce-și dedicase scrisoarea lui primelor amintiri despre asediu, Roberto, găsise cîteva sticle de vin de Spania în odaia căpitanului. Nu-i putem impută faptul că, aprinzînd focul și făcîndu-și niște ouă la tigaie cu bucățele de pește afumat, destupase o sticlă și-și îngăduise o cină regească pe o masă dichisită după toate regulile artei. Dacă avea să rămînă multă vreme în naufragiu, ca să nu se abrutizeze ar fi trebuit să-și păstreze bunele obiceiuri. Își amintea că la Casale, cînd rănile și bolile ajunseseră să-i facă pînă și pe ofițeri să se poarte ca niște naufragiați, domnul de Toiras le ceruse ca, măcar la masă, fiecare să-și amintească cele învățate la Paris: "Să ne prezentăm cu hainele curate, să nu bem după fiecare înghițitură, să ne ștergem mai întîi mustățile și barba, să nu ne lingem degetele, să nu scuipăm în farfurie, să nu ne suflăm nasul în șervet. Nu sîntem imperiali, Domnilor!" Se deșteptase în dimineața următoare la cîntecul cocoșului, dar mai zăbovise mult timp în așternut. Cînd, de pe galerie, crăpase din nou puțin fereastra, înțelesese că se trezise mult mai tîrziu decît cu o zi în urmă și că zorii lăsau locul răsăritului: în spatele colinelor acum se întărea nuanța rozalie a cerului printre sfărîmături de nori. Și cum în curînd primele raze aveau să lumineze plaja făcînd-o insuportabilă vederii, Roberto se gîndise să privească într-acolo unde soarele nu stăpînea încă și, de-a lungul galeriei se dusese la celălat capăt al corabiei, către uscatul dinspre apus. Îi apăru îndată un profil albastru ca peruzeaua pe margine, care în decurs de cîteva minute se și despărțise în două fîșii orizontale: o verdeață ca peria și palmieri luminoși se zăreau acum sub masa întunecoasă a munților, peste care mai stăruiau cu încăpățînare norii din timpul nopții. Dar încet, încet, aceștia încă negri de tot în centru se destrămau pe margini într-un amestec de alb și trandafiriu. Era ca și cum soarele, în loc să-i lovească de-a dreptul, își dădea osteneala să se nască dinlăuntrul lor, iar ei, chiar dacă se topeau în lumină pe margini, se umflau îngreunați de funingine, răzvrătindu-se și nevrînd să dispară-n cer și să-l lase pe acesta să devină oglindă fidelă a mării, acum din cale afară de limpede, orbită de pistrui scînteietori, de parcă treceau prin ea bancuri de pești avînd fiecare cîte-o luminiță pe dinlăuntru. Curînd însă norii cedaseră poruncii luminii, și-și ușuraseră povara lăsîndu-se să plutească spre culmi, iar într-o parte se așterneau pe povîrnișuri îndesindu-se și depunîndu-se ca o spumă mai pufoasă acolo unde aluneca în jos, dar mai compactă deasupra, formînd un morman de zăpadă, iar pe cealaltă, troianul devenind pe vîrf o singură lavă de gheață, explodau în văzduh, sub formă de ciuperci, niște erupții de minuni cu gust nemaivăzut dintr-o țară a Cuccagnei. Ceea ce vedea acum putea fi de-ajuns ca să-i justifice naufragiul: nu atît pentru plăcerea pe care plăsmuirea aceea mișcătoare a naturii i-o provoca, ci pentru lumina pe care o arunca asupra unor cuvinte auzite de la Canonicul de Digne. Pînă atunci, într-adevăr, se întrebase adesea dacă nu visa cumva. Ceea ce i se întîmpla acum nu se întîmpla de obicei oamenilor sau îi putea aminti cel mult de romanele citite în copilărie: ca niște creaturi de vis erau și corabia și vietățile pe care le întîlnise pe ea. Din același aluat din care sînt făcute visele îi apăreau a fi și umbrele care de trei zile îl învăluiau și, judecat la rece, își dădea totuși seama că pînă și culorile pe care le admirase în încăperea cu verdeață și în cea cu păsări păruseră atît de strălucitoare numai ochilor lui uimiți, dar în realitate se arătau numai prin patina aceea de culori vechi ce acopereau fiece obiect de pe corabie, într-o lumină ce se prelingea ușor pe grinzi și pe muchii de lemn, învechite, îmbibate de uleiuri, vopsele și catranuri... N-ar fi putut oare, așa stînd lucrurile, ca tot vis să fie și spectacolul acesta de turme cerești pe care el credea că-l vede acum la orizont? Nu, își spuse Roberto, durerea pe care această lumină o dă ochilor mei îmi spune că nu visez, ci văd. Pupilele mele suferă de furtuna asta de atomi care, ca de pe un vas de luptă, mă bombardează de pe țărmul acela, iar vedenia asta nu e altceva decît întîlnirea ochiului cu materia transformată în pulbere, care-l izbește. Sigur, îi spusese Canonicul, nu înseamnă că obiectele depărtate îți trimit, cum credea Epicur, niște simulacre perfecte ce le relevă atît forma exterioară cît și natura ascunsă. Tu capeți doar niște mici semne, niște indicii, ca să scoți din ele prepusul pe care-l numim viziune. Dar faptul însuși că el, cu puțin mai înainte, numise prin feluriți tropi ceea ce credea că vede, creînd în formă de cuvinte ceea ce lucrul acela încă inform îi sugera, îi confirma că vede cu adevărat. Și între multe certitudini cărora le deplîngem absența, una singură e prezentă, și anume faptul că toate lucrurile ne apar așa cum ne apar, și nu-i posibil să nu fie foarte adevărat că ele ne apar întocmai așa. Fapt pentru care, văzînd, și fiind sigur că vede, Roberto avea unica siguranță asupra căreia și simțurile și rațiunea pot să conteze, anume certitudinea că el vedea ceva: iar acel ceva era unica formă de ființă despre care putea vorbi, ființa nefiind altceva decît marele teatru vizibil etalat în scoica Spațiului ― lucru ce ne spune mult despre veacul acela bizar. El era viu, era în stare de veghe, iar într-acolo, fie ea insulă sau continent, ce-o fi fost, exista un lucru. Ce anume era, nu știa: după cum culorile depind și de obiectul de care sînt afectate, de lumina ce se reflectă în ele, și de ochiul ce le privește, tot așa uscatul acela situat mai departe îi apărea adevărat în ocazionala și trecătoarea-i nuntire cu lumina, cu vînturile, cu norii, și cu ochii săi exaltați și înlăcrimați. Poate că mîine sau peste cîteva ceasuri, uscatul acela avea să fie cu totul altul. Ceea ce vedea el nu era doar mesajul pe care cerul i-l trimitea, ci rezultatul unei prietenii între cer, pămînt și poziția (adică ceasul și anotimpul și unghiul) din care privea. Desigur, dacă corabia ar fi fost ancorată pe o altă linie a rozei vînturilor, spectacolul ar fi fost diferit: soarele, aurora, marea și pămîntul ar fi fost un alt soare, o altă auroră, o mare și un uscat gemene cu acestea, dar cu altă formă. Infinitatea aceea a lumilor despre care vorbește Saint-Savin nu trebuie căutată doar dincolo de constelații, ci în centrul însuși al acelei mici sfere a spațiului căreia el, doar ochi fiindu-i, îi era acum sursă de infinite parai axe. Îi vom îngădui lui Robeto, prins în atîtea adversități, să nu-și ducă mai departe de punctul acesta speculațiile lui, fie de metafizică, fie de fizică a corpurilor; asta și pentru că vom vedea că o va face mai încolo, chiar mai mult decît trebuie; dar încă de pe acum îl vedem reflectînd că, dacă ar putea să existe o singură lume în care apar insule diferite (fiind multe în momentul acela pentru mai mulți roberți care ar privi de pe multe corăbii așezate pe diferite grade de meridian), atunci în această unică lume puteau să apară și să se amestece mulți roberți și mulți ferranți. Poate că în ziua aceea în castel se mutase, fără să-și dea seama, cu cîțiva coți mai încolo față de muntele cel mai înalt de pe Insula Fierului și văzuse universul locuit de un alt Roberto, ce nu mai era constrîns să cucerească fortulețul de dinafară zidurilor, sau era salvat de un alt tată care nu-l ucisese pe nobilul spaniol. Dar asupra acestor considerații Roberto înclina să nu mărturisească, totuși, că trupul acela îndepărtat, care se făcea și se desfăcea în metamorfoze voluptoase, devenise pentru el anagrama unui alt trup, pe care ar fi voit să-l posede; și, pentru că uscatul îi surîdea galeș, ar fi voit să ajungă la el, ca un pigmeu fericit pe sînii uriașei aceleia ademenitoare. Nu cred totuși că pudoarea l-a făcut să intre înapoi înăuntru, ci teama de prea multă lumină ― și poate și un alt imbold. Auzise într-adevăr găinile vestindu-i o nouă provizie de ouă, și-i veni ideea să-și permită pentru seara aceea și un cocoșel la frigare. Își luă însă răgaz ca să-și ajusteze, cu foarfecele căpitanului, mustățile, barba și părul, ce arătau ca ale unui naufragiat. Hotărîse să-și trăiască naufragiul ca pe o vacanță la țară, ce-i oferea o lungă suită de zori, de răsărituri și (gusta el în gînd) de asfințituri. Coborî deci cam după vreo oră de cînd auzise găinile cîntînd, și-și dădu repede seama că, dacă acestea depuseseră ouăle (și nu puteau să fi mințit atunci cînd cîntaseră), el nu văzu nici urmă de ou. Nu numai atît, dar toate păsările aveau grăunțe proaspete, împărțite din belșug ca și cum nici nu s-ar fi atins de ele. Cuprins de o bănuială, se întorsese în încăperea cu plante, ca să descopere că, la fel ca și în ziua dinainte și chiar mai mult decît atunci, frunzele străluceau de rouă, cupele florilor erau pline cu apă limpede, pămîntul de la rădăcină era umed, și noroiul era și mai mocirlos: semn, așadar, că cineva în decursul nopții se dusese și udase plantele. Curios de spus, primul său impuls fu de gelozie: cineva avea stăpînire chiar pe corabia lui și-i fura îngrijirile acelea și foloasele la care avea dreptul. Să pierzi lumea ca să cucerești o corabie părăsită, pentru ca apoi să-ți dai seama că un altul locuiește pe ea, i se înfățișa tot așa de insuportabil cît și teama că Doamna lui, inaccesibilă țintă a dorinței lui, ar fi putut deveni prada dorinței altcuiva. Apoi își făcu loc o tulburare mai îndreptățită. Așa cum lumea copilăriei lui era locuită de un Altul care-i preceda și îl urma, evident că și Daphne avea străfunduri suprapuse și cămăruțe pe care el încă nu le cunoștea, și în care trăia un oaspete ascuns, ce vizita aceleași locuri ca și el, imediat ce se îndepărta el de acolo, sau cu o clipă mai înainte ca el să le străbată. El, unul, deci fugi să se ascundă, în odaia lui, ca struțul african, care, acoperindu-și capul, crede că a desființat lumea. Ca să ajungă din nou la castelul de pupă trecuse pe lîngă gura unei scări care ducea în magazie: oare ce se ascundea acolo jos, dacă sub punte găsise o insulă în miniatură? Era oare acela locul Intrusului? Observăm că el începe să se poarte acum cu corabia precum cu un obiect de iubire față de care, abia ce-l descoperi și descoperi că-l vrei, toți cei ce l-au avut mai înainte devin niște uzurpatori. Și chiar în momentul ăsta Roberto mărturisește, scriindu-i Doamnei lui, că prima oară cînd o văzuse, și o văzuse tocmai urmărind privirea altcuiva ce se lăsase asupră-i, încercase fiorul neplăcut al cuiva care zărește un vierme pe un trandafir. Ar trebui să surîdem în fața acestui acces de gelozie pentru un hîrb ca acela, mirosind a pește, a fum și a murdărie, dar Roberto era acum pe punctul de a se pierde într-un labirint nesigur în care fiece răscruce îl readucea permanent către o unică imagine. Suferea atît pentru insula pe care nu o avea, cît și pentru corabia care-l avea pe el, ― amîndouă de neajuns, una din cauza distanței, cealaltă din cauza enigmei ei ― însă amîndouă țineau locul unei iubite ce-l îndepărta amăgindu-l cu promisiuni pe care și le făcea el singur. Și nici n-aș putea explica altfel scrisoarea de mai jos în care Roberto se pierde în văicărețe figuri de stil, numai ca să spună, la urma urmei, că Nu-știu-cine îi răpise gustarea de dimineață. Doamnă, Cum pot să aștept îndurare de la aceea care mă sfîșie? Și totuși, cui altcuiva decît Domniei tale pot să-mi mărturisesc chinul căutînd mîngîiere, și de nu în auzul Domniei tale, cel puțin în cuvintele-mi neauzite de nimeni? Dacă iubirea-i un leac ce vindecă orice durere printr-o durere și mai mare, n-aș putea oare s-o înțeleg ca pe o osîndă ce-ar ucide prin mărimea-i orice altă osîndă, încît ea să poată fi leacul a toate, afar' de osînda-i? Căci de-am văzut vreodată altă frumusețe și am dorit-o, n-a fost decît un vis pe lîngă frumusețea-ți, de ce ar trebui prin urmare, să sufăr că orice altă frumusețe așijderea-mi rămîne doar un vis? Mai rău mi-ar fi de aș lua-o pe aceea, ca să-mi răscumpăr, iar chipul tău să nu mă mai frămînte: căci aș avea parte de-un leac mult prea sărac, iar chinul mi-ar spori prin remușcarea pentru această rea credință. Mai bine să mă-ncred icoanei tale, cu atît mai mult acum cînd întrezărit-am un dușman căruia nu-i cunosc chipul și poate aș voi să nici nu-l cunosc vreodată. Ca să pot să nu mă-nfior de acest spectru, vină asupră-mi iubita-ți fantasmă. Mai bine facă din mine iubirea un trunchi fără suflet, o mătrăgună, un izvor ce din piatră și-ar lăcrăma în afară teama dintr-însul... Dar văicărindu-se așa cum o face aici, Roberto nu devine cișmea de piatră, ci îndată își înlocuiește neliniștea pe care o încearcă cu cealaltă neliniște, aceea trăită la Casale, cu efecte ― cum vom vedea ― cu mult mai funeste. 7. Pavane Lachryme Povestea-i tot atît de limpede pe cît e de obscură. Pe cînd se succedau tot felul de harțuri, care aveau aceeași funcție ce-o poate avea la jocul de șah, nu mutarea, ci privirea ce comentează sensul unei mutări făcute de adversar, făcîndu-l să-și ia adio de la speranța unei victorii ― Toiras hotărîse că trebuiau să încerce o ieșire la luptă mai hotărîtă. Era clar că jocul se purta între iscoade și contraiscoade: la Casale se răspîndise zvonul că armata de sprijin era pe aproape, condusă de însuși regele, cu domnul de Montmorency ce venea de la Asti și cu mareșalii de Crequi și de la Force dinspre Ivrea. Minciună, cum aflase Roberto din felul cum se mînia Toiras cînd primea un curier dinspre nord: în acest schimb de mesaje Toiras îl înștințase pe Richelieu că acum nu mai aveau provizii, iar cardinalul îi răspundea că domnul de Agencourt controlase la timpul său magaziile și hotărîse că cei din Casale mai puteau rezista foarte bine toată vara. Armata avea să pornească la drum în august, profitînd în drumul ei de recoltele ce aveau să fie atunci coapte. Roberto fu nespus de uimit aflînd că Toiras instruise niște corsicani să dezerteze și să se ducă să-i spună lui Spinola că armata era așteptată să sosească abia în septembrie. Dar îl auzi explicînd statului său major: "Dacă Spinola crede că are timp, o să folosească timpul ca să-și construiască galeriile lui, iar noi o să avem timp să construim galerii de contramină. Dacă însă crede că sosirea ajutoarelor este iminentă, ce-i mai rămîne de făcut? Nu să iasă în întîmpinarea armatei franceze, bineînțeles, pentru că știe că nu are forțe suficiente; nici s-o aștepte, pentru că ar fi și el asediat la rîndul lui, în felul ăsta; nici să se întoarcă la Milano ca să pregătească o apărare a ducatului milanez, pentru că onoarea îi interzice să se retragă. Nu i-ar mai rămîne atunci decît să cucerească imediat Casale. Dar cum n-o poate face printr-un atac frontal, va trebui să cheltuiască o avere ca să caute trădători. Iar din momentul acela orice prieten ar deveni pentru noi un dușman. Îi trimitem deci iscoade lui Spinola, ca să-l convingă de întîrzierea întăririlor, îi permitem să construiscă galerii de mină acolo unde nu ne încurcă prea mult, i le distrugem pe acelea ce ne amenință cu adevărat, și-l lăsăm să se istovească în jocul ăsta. Domnule Pozzo, domnia ta cunoști terenul: unde trebuie să-i dăm răgaz și unde trebuie să-l ținem pe loc cu orice preț?" Bătrînul Pozzo, fără să se uite pe hărți (care-i păreau prea împodobite ca să fie adevărate) și arătînd cu mîna de la fereastră, explică cum în anumite zone terenul era știut de toată lumea că-i rîpos, infiltrat de apele fluviului și acolo Spinola putea săpa cît voia, iar săpătorii lui aveau să se sufoce înghițind la melci. În schimb, în alte zone, era o plăcere să sapi galerii, și acolo trebuiau să bată cu artileria și să facă raite. "Bine", zise Toiras, "așadar mîine îi vom obliga să se mute ca să-și apere pozițiile lor de dincolo de bastionul San Carlo, iar pe urmă o să-i luăm prin surprindere în afara bastionului San Giorgio." Jocul fu bine pus la punct, cu instrucțiuni precise pentru toate companiile. Și pentru că Roberto dovedise că avea scris frumos, Toiras îl ținuse ocupat de pe la șase seara pînă la două din noapte dictîndu-i mesaje, apoi îi poruncise să se culce îmbrăcat pe o laviță în fața odăii sale, ca să primească și să controleze răspunsurile, și să-l deștepte dacă s-ar fi ivit ceva nepus la punct, lucru care se petrecuse nu de puține ori de la două pînă în zori. A doua zi dimineața trupele erau în așteptare pe drumurile acoperite de pe contrapantă și în interiorul zidurilor. La un semn al lui Toiras, care controla această mișcare din citadelă, un prim contingent, destul de numeros, se mișcă în direcția înșelătoare, mai întîi o avangardă de lăncieri și mușchetari cu o rezervă de cincizeci de tunuri mici care-i urmărea de la mică distanță, apoi, împrăștiați la vedere, un corp de infanterie de cinci sute de oameni și două companii de cavalerie. Era doar o frumoasă paradă și judecînd pe urmă lucrurile, înțeleseră că spaniolii o luaseră ca atare. Roberto văzu treizeci și cinci de oameni, care la comanda căpitanului Columbat se aruncau în atac de împresurare asupra unei tranșee, iar căpitanul spaniol care se vedea ieșind din baricadă îi salutase foarte ceremonios. Columbat și ai săi, din educație, se opriseră și răspunseseră și ei cu aceeași curtoazie. După aceea spaniolii dădeau să se retragă, iar francezii înaintaseră; Toiras puse să se dea drumul dintre ziduri unei canonade asupra tranșeei, Columbat înțelese invitația, comandă asaltul, cavaleria îl urmă atacînd tranșeea din ambele flancuri, spaniolii prost inspirați se împotriviră și fură dați peste cap. Francezii erau parcă cuprinși de nebunie și cîte unii, lovind, strigau numele prietenilor lor uciși în raidurile anterioare, "asta pentru Bessiere, asta pentru căsuța lui Bricchetto!" Ațîțarea era așa de mare că, atunci cînd Columbat voi să strîngă rîndurile nu reuși, iar oamenii încă-i mai bîntuiau pe cei căzuți, arătîndu-și către oraș trofeele: cercei, centiroane, pălării înfipte în sulițe pe care le agitau. Nu a urmat imediat contraatacul, iar Toiras comisese greșala de a considera asta o eroare, însă, în realitate, era un calcul. Crezînd că imperialii aveau intenția să trimită alte trupe ca să țină pe loc asaltul acela, îi invita cu alte lovituri de tun, dar aceia se mulțumeau să tragă în oraș, iar o ghiulea găuri biserica Sant-Antonio, foarte aproape de cartierul general. Toiras fu mulțumit de asta, și dădu ordin altui grup să pornească din bastionul San Giorgio. Erau puține trupe, dar le comanda domnul de la Grange vioi ca un adolescent, în ciuda celor cincizeci și cinci de ani ai săi. Și, cu spada întinsă înainte, la Grange ordonase să atace o bisericuță părăsită, de-a lungul căreia se întindeau lucrările unei galerii destul de înaintate, cînd, pe neașteptate, de după o cotitură, se ivise grosul armatei dușmane, care aștepta de cîteva ceasuri întîlnirea aceea. "Trădare", strigase Toiras coborînd la poartă, și-i ordonase lui la Grange să facă cale-ntoarsă. Puțin după aceea, o patrulă din regimentul Pompadour îi predase, legat cu o funie de încheietura mîinilor, un băiat din Casale, care fusese surprins într-un mic turn de lîngă castel făcîndu-le semne cu o fîșie albă de pînză asediatorilor. Toiras pusese să fie întins pe jos, îi vîrîse policarul mîinii drepte sub cocoșul ridicat al pistolului, îndreptase țeava către mîna lui stîngă, pusese degetul pe piedică și-l întrebase: "Et alors?" Băiatul înțelesese într-o clipită figura și începuse să vorbească: cu o seară înainte, către miezul nopții, în fața bisericii San Domenico, un căpitan pe nume Gambero îi promisese șase pistoale, dîndu-i trei din ele înainte, dacă avea să facă ceea ce făcuse el mai apoi, în momentul în care trupele franceze porneau din bastionul San Giorgio. Mai mult, băiatul avea aerul că-și cere pistoalele ce mai rămăseseră fără să priceapă nimic din șartul războiului, ca și cum Toiras ar fi trebuit să fie mulțumit de slujba făcută. Iar la un moment dat dăduse cu ochii de Roberto și strigase că nemernicul de Gambero era el. Roberto încremenise, Pozzo-tatăl se aruncase asupra mizerabilului de calomniator și l-ar fi sugrumat dacă niște gentilomi din suită nu l-ar fi oprit. Toiras amintise imediat că Roberto fusese toată noaptea în preajma lui și că, deși era foarte arătos, nimeni nu l-ar fi luat drept căpitan. Între timp alții obliciseră că un căpitan pe nume Gambero exista cu adevărat, în regimentul Bassiani, și-l aduseseră înghiontindu-l și îmbrîncindu-l în fața lui Toiras. Gambero își strigase în gura mare nevinovăția și într-adevăr băiatul prizonier nu-l recunoscuse, dar din prevedere Toiras pusese să-l închidă. Ca ultim element de confuzie, cineva venise să raporteze că, în timp ce trupele lui La Grange se retrăgeau, din bastionul San Giorgio cineva o rupsese la fugă ajungînd în liniile spaniole, primit cu manifestații de bucurie. Nu știau mai multe despre el, doar că era tînăr, și îmbrăcat spaniolește, cu o plasă pusă peste păr. Roberto se gîndi imediat la Ferrante. Dar ceea ce îl impresionă cel mai mult fu aerul bănuitor cu care comandanții francezi îi priveau pe italienii din suita lui Toiras. "Un pîrlit de ticălos e de ajuns ca să oprească o armată?" îl auzi pe tatăl său întrebînd, în timp ce arăta spre francezii ce se retrăgeau. "Iartă-mă, dragă prietene", rosti Pozzo întorcîndu-se către Toiras, "dar aici toată lumea începe să fie de părerea că noi cei din părțile astea am fi toți ca lepra aia de Gambero, sau mă înșel?" Și în timp ce Toiras îl asigura de stima și prietenia lui, dar cu un aer cam distrat, zise: "Dați-o-ncolo. Pare-mi-se că toți se caca pe ei, iar mie povestea asta îmi stă de-a curmezișul. M-am săturat pînă-n gît de prăpădiții ăia de spanioli și, dacă-mi îngăduiți, o să lichidez vreo doi-trei, numai așa ca să vă arăt că știm și noi cînd s-o facem lată, și dacă ni se joacă o festă nu ne uităm la nimeni, oricine ar fi, mordioux!" Ieșise pe poartă și se depărtase în galop ca o furie, cu spada înălțată, împotriva șirurilor dușmane. Nu voia, evident, să le pună pe fugă, dar i se păru potrivit să facă cum îl tăia capul, numai așa ca s-o arate și altora. Ca probă de curaj a fost bună, însă ca ispravă militară, foarte rea. Un glonte îl izbi în frunte și-l culcă pe crupa lui Pagnufli al său. Un al doilea foc trecu dincoace de buza pantei și Roberto simți o lovitură violentă la tîmplă, ca o piatră, și se clătină. Fusese lovit pieziș, dar se smulse din brațele celor care-l susțineau. Strigînd numele tatălui său se ridicase în picioare, și-l zărise pe Pagnufli care, nesigur, galopa cu trupul stăpînului neînsuflețit pe un teren neocupat de nimeni. Dusese, încă o dată, degetele la gură și scosese șuieratul acela al lui. Pagnufli auzise și se întorsese către ziduri, însă lin, într-un mir trap solemn, ca să nu-și scape din șa călărețul care acum nu-l mai strîngea atît de hotărît între pulpe. Intrase înăuntru nechezîndu-și pavana lui pentru stăpînul defunct, și predîndu-i trupul lui Roberto, care-i închisese ochii aceia încă holbați și ștersese fața aceea plină de sîngele acum închegat, în timp ce lui un sînge încă viu îi brăzda obrazul. Cine știe dacă lovitura aceea nu-i atinsese vreun nerv. a doua zi, abia ieșit din catedrala Sant Evasio în care Toiras poruncise funeralii solemne pentru signor Pozzo di San Patrizio della Griva, îndura cu greu lumina zilei. Poate că ochii îi erau roșii de lacrimi, dar fapt e că din acel moment ei au început să-l doară. Astăzi învățații în ale psihicului, ar spune că tatăl său intrînd în umbră, tot în umbră voise să intre și el. Roberto știa prea puțin despre psihic, dar figura asta de discurs ar fi putut să-l atragă, cel puțin în lumina, sau în umbra, a ceea ce s-a petrecut după aceea. Eu cred că Pozzo a murit din amor propriu, ceea ce mi se pare superb, dar Roberto nu reușea să aprecieze lucrul ăsta. Toți îi lăudau eroismul tatălui său, el ar fi trebuit să-și poarte doliul cu mîndrie, dar hohotea de plîns. Amintindu-și că tatăl său îi spunea că un gentilom trebuie să se obișnuiască să suporte cu ochii neplînși loviturile soartei potrivnice, se scuza pentru slăbiciunea lui (în fața părintelui care nu-i mai putea cere socoteală), repetîndu-și că era pentru prima dată cînd devenea orfan. Credea că trebuie să se obișnuiască cu ideea, și încă nu înțelesese că la pierderea unui tată e inutil să te obișnuiești, pentru că nu se va mai petrece a doua oară: de aceea-i mai bine să lași rana deschisă. Dar ca să dea un sens celor petrecute, nu putu decît să mai recurgă o dată la Ferrante. Ferrante, urmărindu-l de aproape, vînduse dușmanului secretele de care el avea cunoștință, și apoi cu nerușinare fugise în rîndurile dușmane ca să se bucure de binemeritata răsplată: tatăl, care înțelesese, voise să spele în felul acela onoarea pătată a familiei, și să răsfrîngă asupra lui Roberto gloria propriului său curaj, ca să-l purifice de umbra aceea de bănuială care era gata-gata să se răspîndească peste el, nevinovatul. Pentru a nu-i face moartea zadarnică, Roberto îi datora o comportare pe care toți la Casale o așteptau de la fiul unui erou. Nu putea face altfel: se pomenise că este acum stăpînul legitim al domeniului Griva, moștenitor al numelui și al bunurilor familiei, iar Toiras nu mai cuteză să-l mai folosească pentru mici servicii ― dar nici nu-l putea chema pentru cele mari. Astfel, rămas singur, și ca să-și poată susține noul său rol de orfan ilustru, se pomeni a fi și mai singur și fără să aibă măcar sprijinul acțiunii: în toiul unui asediu, despovărat de orice slujbă, se întreba cum să-și folosească zilele-i lungi de asediat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate