8.
Doctrina curioasă a Spiritelor ilustre ale acelei vremi

Oprind pentru o clipă valul amintirilor, Roberto își dăduse seama că reevocase moartea tatălui nu din motivul plin de pietate de a ține deschisă rana aceea a lui Filoctet, ci din pură întîmplare, în timp ce reevoca spectrul lui Ferrante, evocat lui de spectrul Intrusului de pe Daphne. Cei doi îi apăreau acum atît de asemănători, încît hotărî să-l elimine pe cel mai slab ca să-l ia în seamă pe cel mai puternic.
În definitiv, își spuse, în zilele acelea ale asediului s-a întîmplat oare să mai presimt eu ceva despre Ferrante? Nu. Ba dimpotrivă, ce s-a întîmplat? Anume că de neexistența lui m-a convins Saint-Savin.
Într-adevăr, Roberto legase prietenie cu domnul de Saint-Savin. Îl revăzuse la înmormîntare și avusese din partea lui o manifestare de afecțiune. Nemaifiind în prada vinului, Saint-Savin era un gentilom perfect. Mic de statură, nervos, sprinten, cu un chip marcat, poate de aventurile-i pariziene despre care povestea, putea să nu fi împlinit încă treizeci de ani.
Își ceruse iertare pentru că întrecuse măsura la cina aceea, însă nu pentru cele spuse, ci pentru felul nu prea educat în care le spusese. Îl pusese să-i vorbească de seniorul Pozzo, iar Roberto îi fu recunoscător că, cel puțin, se străduia să-i arate atîta interes. Îi vorbi despre felul cum tatăl său îl învățase tot ce știa despre lupta cu spada. Saint-Savin îl întrebă felurite lucruri, se arătă foarte încîntat de menționarea unei anume lovituri, trase spada, acolo, în mijlocul unei piețe, și dori ca Roberto să-i arate lovitura respectivă. Fie că o cunoștea dinainte, fie că o prinsese repede, căci o pară cu îndemînare, dar recunoscu că era o iscusință de înaltă școală.
Ca să-și arate recunoștința îi arătă și el o figură de-a sa lui Roberto. Îl rugă să se pună-n gardă, schimbară cîteva fente, așteptă primul asalt, deodată păru că lunecă la pămînt și, în timp ce Roberto își descoperea garda, el se ridicase deja ca prin minune și făcuse să-i sară un bumb de la tunică ― dovadă că ar fi putut să-l rănească dacă ar fi împuns mai adînc.
"Îți place, prietene?" zise el în timp ce Roberto saluta recunoscîndu-se învins. "Asta-i Coup de la Mouette, sau Lovitura Pescărușului, cum îi ziceți voi. Dacă te vei duce într-o zi pe mare, vei vedea că aceste păsări coboară glonț ca și cum ar cădea, dar, ajunse la fața apei, se înalță imediat cu prada în cioc. E o lovitură care cere mult exercițiu și nu reușește întotdeauna. Nu i-a reușit, cu mine, mișelului care a născocit-o. Așa că mi-a dăruit și viața și secretul lui. Cred că i-a părut rău mai mult după acesta din urmă decît după cea dintîi."
Ar fi continuat ei astfel îndelung dacă nu s-ar fi adunat o mică mulțime de tîrgoveți înjur. "Să ne oprim", zise Roberto, "n-aș vrea ca cineva să observe că am uitat de doliul meu."
"Mai bine faci cinstindu-ți părintele așa", zise Saint-Savin, "cînd ți-aduci aminte de învățăturile lui, decît adineauri cînd ascultai latina aia stîlcită din biserică."
"Domnule de Saint-Savin", îi răspunsese Roberto, "nu-ți este teamă că vei sfîrși pe rug?"
Saint-Savin se mohorî cîteva clipe. "Cînd aveam și eu mai mult sau mai puțin anii domniei tale, admiram pe cineva care a fost pentru mine ca un frate mai mare. Îl chema Lucilius, ca pe un filosof din antichitate, și era și el tot un filosof, și preot pe deasupra. A sfîrșit pe rug la Toulouse, dar mai întîi i-au smuls limba și l-au spînzurat. Vezi, deci, că dacă noi filosofii sîntem ascuțiți la limbă, nu-i numai așa, cum spunea domnul acela, atunci, seara, ca să fim de bon ton. E ca să tragem foloase din ea înainte să ne fie smulsă. Sau, bașca temnița, s-o rupem cu prejudecățile și să descoperim rațiunea firească a lucrurilor."
"Așadar, domnia ta cu adevărat nu crezi în Dumnezeu?"
"Nu găsesc motive pentru asta în natură. Nici nu sînt singurul. Strabon ne spune că galițienii nu aveau nici o noțiune despre vreo ființă superioară. Cînd misionarii au trebuit să le vorbească indigenilor din Indiile de Vest despre Dumnezeu, ne povestește Acosta, (care însă era iezuit), au fost nevoiți să folosească cuvîntul spaniol Dios. N-o să crezi, dar în limba lor nu a existat nici un termen potrivit. Dacă ideea de Dumnezeu nu-i cunoscută în starea naturală, pesemne că e vorba de o născocire omenească... Dar nu mă privi așa, ca și cum eu n-aș avea principii sănătoase și n-aș fi un servitor credincios regelui meu. Un adevărat filosof nu pretinde deloc să răstoarne ordinea lucrurilor. O acceptă. Cere numai să fie lăsat să-și cultive gîndurile ce consolează un cuget puternic. Pentru ceilalți, noroc că există și papi și episcopi ca să oprească mulțimile de la răzvrătire și samavolnicie. Ordinea statului cere o uniformitate de comportare, religia e necesară poporului, iar înțeleptul trebuie să jertfească parte din independența lui pentru ca societatea să se mențină cum e. Cît despre mine, cred că sînt un om prob: sînt credincios prietenilor, nu mint, decît atunci cînd fac vreo declarație de dragoste, iubesc știința și fac, pe cît se spune, versuri bune. Pentru asta doamnele mă socotesc galant. Aș vrea să scriu romane, fiindcă sînt foarte la modă, dar mă gîndesc la multe din ele, și nu mă grăbesc să scriu vreunul..."
"La ce soi de romane te gîndești?"
"Uneori privesc Luna, și-mi închipui că petele acelea sînt niște peșteri, niște cetăți, niște insule, iar locurile ce strălucesc sînt cele în care marea primește lumina soarelui ca sticla unei oglinzi. Aș vrea să povestesc istoria regilor lor, a războaielor lor, și a revoluțiilor lor, sau a nefericirii iubiților de pe acolo, care în timpul nopților lor suspină privind spre Pămîntul nostru. Mi-ar plăcea să povestesc despre războiul și despre amiciția dintre diferite părți ale trupului, despre brațe, cum se luptă ele cu picioarele, și vinele cum fac dragoste cu arterele, sau oasele cu măduva. Toate romanele pe care aș vrea să le scriu mă urmăresc chinuindu-mă. Cînd mă aflu în odaia mea mi se pare că sînt toate primprejurul meu ca niște dracușori, și că unul mă trage de o ureche, altul de nas, și fiecare îmi zice: «Domnule, creați-mă pe mine, sînt foarte frumos». Apoi îmi dau seama că se poate povesti o istorie la fel de frumoasă născocind un duel original, de exemplu să te bați și să-l convingi pe potrivnic să-l renege pe Domnul Dumnezeu, apoi să-i străpungi pieptul, așa ca să moară damnat. Stop, domnule de la Grive, trage iar spada, așa, parează, poftim! Þine călcîiele pe aceeași linie: nu așa, căci se pierde tăria picioarelor. Capul nu trebuie ținut drept, pentru că lungimea dintre spadă și cap oferă o suprafață exagerată loviturilor adversarului..."
"Păi eu îmi apăr capul cu spada în mîna întinsă".
"Greșit, în poziția asta se pierde forță. Pe urmă, eu am deschis cu o gardă nemțească, iar domnia ta te-ai pus în gardă ca italienii. Greșit. Cînd lupți pe garda adversarului, trebuie s-o imiți cît mai mult posibil. Dar nu mi-ai povestit de domnia ta și de întîmplările pe care le-ai avut înainte de-a ajunge în valea asta prăfuită."
Nimic nu-l poate fascina mai mult pe un tînăr ca un adult capabil să strălucească prin paradoxuri prefăcute: acesta ar vrea să se ia imediat la întrecere cu el. Roberto își deschise inima către Saint-Savin și, ca să se facă interesant ― știind că primii săi șaisprezece ani de viață îi ofereau prea puține prilejuri ― îi vorbi de obsesia lui pentru fratele necunoscut.
"Ai citit prea multe romane", îi spuse Saint-Savin, "și încerci să trăiești unul din ele, pentru că datoria unui roman este să ne învețe desfătîndu-ne, iar ceea ce ne învață este să recunoaștem capcanele lumii".
"Și anume ce m-ar învăța ceea ce numești domnia ta romanul lui Ferrante?"
"Romanul", îi explică Saint-Savin, "trebuie să aibă totdeauna ca temelie un echivoc, de persoană, de acțiune sau de loc, timp, circumstanță, iar din aceste echivocuri de bază trebuie să se nască echivocuri episodice, învăluiri, peripeții, și în cele din urmă recunoașteri neașteptate și plăcute. Echivocuri, zic, cum ar fi moartea neadeverită a unui personaj, sau cînd o persoană e ucisă în locul alteia, sau echivocurile de cantitate, ca de pildă cînd o femeie îl crede mort pe iubitul ei și se mărită cu altul, sau de calitate, cînd cea care greșește e judecata simțurilor, sau ca atunci cînd e înmormîntat cineva care pare mort, însă nu e decît sub puterea unei băuturi adormitoare; sau și echivocuri de relație, ca atunci cînd cineva e bănuit pe nedrept că a ucis pe altul; sau de instrument, ca atunci cînd ne prefacem că înfigem pumnalul în cineva folosind un așa fel de armă încît, cînd lovim, vîrful să nu intre-n grumaz ci să intre înapoi în teacă, apăsînd acolo pe un burete muiat în sînge... Ca să nu mai spun de misive false, de glasuri imitate, de scrisori neajunse la timp la adresă sau ajunse în alt loc ori la altă persoană. Iar din stratagemele astea, cea mai ridicată în slăvi, însă prea obișnuită, e aceea ce face să fie luată o persoană drept alta, și care dă vina acestui schimb pe o Sosie... Sosia e o reflectare pe care pesonajul și-o poartă în urmă-i sau de care e precedat în orice împrejurare. E o frumoasă găselniță, prin care cititorul se recunoaște în personajul acela, împreună cu care împărtășește teama obscură de Fratele Dușman. Dar așa, vezi domnia ta că și omul e o mașină și e de ajuns să-i pui în mișcare o roată de la suprafață ca să faci să se învîrtă alte roți înlăuntru: Fratele și dușmănia nu sînt altceva decît răsfrîngerea temerii pe care fiecare o are de sine, ca și de renunțările din propriu-i suflet, în care clocesc dorințe nemărturisite, sau, așa cum se spune acum la Paris, proiecte surde și neexprimate. Mai deunăzi s-a demonstrat că există gînduri imperceptibile, ce se imprimă-n suflet fără ca acesta să le știe, gînduri clandestine al căror existență e dovedită de faptul că, de cum cineva se cercetează puțin pe sine, nu va întîrzia să-și dea seama că poartă-n inimă iubire și ură, bucurie sau mîhnire, fără ca să-și poată aminti lămurit ce gînduri le-au făcut să se nască."
"Așadar, Ferrante..." riscă Roberto, iar Saint-Savin încheie astfel: "Așadar Ferrante ține locul temerilor și gîndurilor de care te rușinezi. Adeseori oamenii, ca să nu-și spună lor înșile că sînt autorii destinului lor, văd acest destin ca pe un roman, pus în mișcare de un autor închipuit și netrebnic."
"Dar ce anume ar trebui să însemne pentru mine parabola asta pe care mi-am construit-o fără să știu?"
"Cine știe? Poate că nu-l iubeai pe tatăl domniei tale atît cît crezi, te temeai de asprimea cu care el te voia virtuos și i-ai atribuit o vină, pentru ca apoi să-l pedepsești, nu prin vinile domniei tale, ci ale altcuiva."
"Domnule, îi vorbești unui fiu ce încă-și mai plînge tatăl nespus de iubit! Cred că-i și mai mare păcat să predici disprețul pentru un tată decît acela pentru Domnul nostru Isus Hristos!"
"Haide, haide, dragă la Grive! Filosoful trebuie să aibă curajul să critice toate învățămintele acelea mincinoase ce ne-au fost inoculate, și printre ele e și respectul absurd pentru bătrînețe, de parcă tinerețea n-ar fi cel mai mare bine și cea mai mare virtute. Dacă ne gîndim bine, atunci cînd un om tînăr e capabil să zămislească, să judece și să făptuiască, nu-i oare mai priceput să conducă o familie decît un sexagenar ramolit, căruia albirea părului i-a înghețat fantezia? Ceea ce onorăm noi ca fiind prudență la cei mai vîrstnici, nu-i altceva decît teama neașteptată de acțiune. Ai vrea să te supui ăstora, cînd trîndăvia le-a slăbit mușchii, le-a întărit arterele, le-a prefăcut mințile în abur și le-a supt măduva din oase? Cînd adori o femeie, n-o faci din cauza frumuseții ei? Oare continui să mai îngenunchezi dinainte-i după ce bătrînețea a făcut din trupul ei o arătare, bună doar să-ți amintească de moartea-i apropiată? Și dacă faci asta în ceea ce privește iubitele, de ce n-ar trebui s-o faci și în privința bătrînilor dumitale? O să-mi spui că bătrînul acela e tatăl domniei tale și că Cerul îți făgăduiește o viață lungă dacă-l cinstești. Cine a spus asta? Niște babalîci de evrei care considerau că vor putea supraviețui în deșert numai dacă se vor bucura de rodul coapselor lor. Dacă crezi că Cerul îți dă o singură zi de viață în plus pentru că ai fost oaia supusă a tatălui domniei tale, te înșeli. Crezi că o plecăciune pînă la pămînt, încît să mături cu pana de la pălărie picioarele părintelui, te poate vindeca de vreun abces copt sau poate să-ți cicatrizeze semnul unei lovituri de spadă, sau să te ușureze de vreo piatră la bășică? De-ar fi așa, medicii n-ar mai recomanda poțiunile alea scîrboase ale lor, ci, ca să te lecuiască de boala italienească ți-ar porunci patru plecăciuni să le faci înainte de cină seniorului tată, și o sărutare să i-o dai seniorei mame înainte de culcare. O să-mi spui că fără tatăl acela domnia ta n-ai fi fost, și nici el fără al său, și așa pînă la Melchisedec. Însă el e cel care-ți datorează ceva, nu domnia ta: căci plătești cu mulți ani de lacrimi un moment al lui de plăcere stîrnită de pofte."
"Domnia ta nu crezi ce spui."
"Sigur că nu. Aproape deloc. Dar filosofu-i ca și poetul. Acesta din urmă compune scrisori din minte pentru vreo o nimfă ideală, numai ca să poată măsura prin cuvinte cum dă înapoi pasiunea. Filosoful își pune la probă răceala privirii, ca să vadă pînă la ce punct poate fi clintită stînca fățărniciei. Nu vreau să-ți slăbească respectul pentru tatăl domniei tale, mai ales că-mi spui că ți-a dat bune învățăminte. Dar nu te mai întrista tot aducîndu-ți aminte. Te văd lăcrămînd..."
"O, asta nu-i din durere. Trebuie că-i rana asta de la cap, care mi-a slăbit ochii..."
"Bea niște cafea".
"Cafea?"
"Jur că peste un timp are să fie la modă. E un fel de leac. O să-ți fac eu rost. Usucă umorile reci, alungă vînturile, întărește ficatul, e un remediu suveran contra hidropiziei și a scabiei, răcorește inima, aduce ușurare durerilor de stomac. Aburul ei e recomandat pentru fluxiunile ochilor, pentru pocnetele din urechi, guturai, răceală sau înfundarea nasului, cum poftești a-i zice. Apoi îngroapă-ți alături de tată și fratele acela nesărat pe care ți l-ai născocit. Și mai ales găsește-ți o dragoste".
"O dragoste?"
"O să fie și mai bună decît cafeaua. Suferind din cauza unei făpturi vii, o să-ți alini suspinele pentru o făptură moartă."
"N-am iubit niciodată o femeie", mărturisi roșind Roberto.
"Eu n-am spus o femeie. Ar putea fi un bărbat".
"Domnule de Saint-Savin!" strigă Roberto.
"Se vede că vii de la țară".
Stînjenit la culme, Roberto se scuzase, zicînd că acum ochii îl dureau și mai tare și pusese capăt întîlnirii.
Ca să-și facă o idee despre tot ce auzise, își spuse că Saint-Savin își bătea joc de el: ca într-un duel, voise să-i arate cîte soiuri de lovituri se cunoșteau la Paris. Iar Roberto se purtase ca un provincial. Mai mult de atît, luînd în serios vorbele acelea, păcătuise, fapt ce nu s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi luat în glumă. Își numără în minte păcatele pe care le făptuise ascultînd clevetirile acelea contra credinței, a obiceiurilor, a statului, a respectului datorat familiei. Și gîndindu-se la slăbiciunea-i, fu apucat de o altă temere: își aminti că tatăl său murise rostind un blestem.



9.
Ocheanul Aristotelic

A doua zi se întorsese să se roage în catedrala Sant Evasio. O făcuse ca să-și mai aline arșița: în după amiaza aia de întîi iunie soarele pișcă pe străzile aproape pustii ― la fel ca și acum cînd, pe Daphne el simțea căldura răspîndindu-se asupra golfului, iar pereții corăbiei nu reușeau s-o oprească, de parcă lemnul ar fi fost încins în foc. Însă simțise și nevoia de a-și mărturisi atît păcatul său, cît și pe cel patern. Oprise un prelat care trecea prin naos, iar acela îi spusese mai întîi că nu ținea de parohia aceea, însă pe urmă, văzînd cum îl privea tînărul, consimțise și se așezase într-un confesional, primind să-l asculte.
Părintele Emanuele nu părea a fi prea în vîrstă, poate să fi avut vreo patruzeci de ani și era, după spusa lui Roberto, "Plin de sevă și rumen la chipu-i semeț și binevoitor", iar Roberto se simți îndemnat să-i mărturisească toate necazurile lui. Îi spuse mai întîi de felul cum blestemase tatăl său. Era oare de ajuns motivul ăsta pentru ca el acum să nu se odihnească în brațele Tatălui Ceresc, ci să geamă în fundul Iadului? Confesorul puse cîteva întrebări și-l făcu pe Roberto să admită că, în orice moment ar fi murit bătrînul Pozzo, existau destule posibilități ca asta să se întîmple în timp ce el lua numele domnului în deșert: a înjura era un obicei urît luat de la țărani, iar micii seniori din provincia Monferrato considerau un gest de naturalețe cînd vorbeau, în prezența celor egali cu ei, la fel ca sătenii lor.
"Vezi, fiule", încheiase confesorul, "tatăl tău a murit în timp ce îndeplinea una dintre acele mari și nobile acțiuni pentru care spusu-s-a că intra-vom în Paradisul Eroilor. Acuma, chiar dacă nu cred că există un astfel de Paradis, ci socotesc că în Împărăția Cerurilor conviețuiesc în bună pace Cerșetori et Suverani, Eroi et Mișei, cu siguranță că Bunul Dumnezeu nu refuzatu-i-a tatălui tău împărăția sa doar pentru că lunecatu-i-a puțintel limba într-un moment în care avea de gînd o Faptă mare și ― aș îndrăzni să spun că în momente ca aceste pînă și o astfel de Esclamațiune poate fi un mod de a-l chema pe Domnul de Martur et Jude al propriei Acții neobișnuite. Dacă totuși te mai îndoiești, roagă-te pentru Anima Genitorelui tău et pune să i se zică niște Sfinte Messe, nu atît pentru a-l îndupleca pe Domnul să-și mute Verdictele sale, căci El nu e Flamură care să se îndoaie după cum bat flecarii de franciscani, cît pentru a face bine Animei tale."
Roberto îi spuse atunci de vorbele în răspăr pe care le auzise de la un prieten de-al lui, iar părintele desfăcu larg brațele a neputință: "Fiule, puține știu despre Paris, dar după cîte aud spunîndu-se, sînt peste poate încunoștințat de cîți Descreierați, Ambițiozi, Renegați, Iscoade, Homini de Zavistie există în acea nouă Sodomă. Iar printre dînșii se află Falși Mărturisitori, Furi de Anafură, Călcători de crucifixuri, et den aceia ce dau parale calicilor ca să-i facă să-l renege pe Domnul, et chiar oarece făpturi ce pentru Batjocură au dat botez Cîinilor... Iară ei numesc asta să urmezi Moda Timpului. În Beseareci mai mult nu se zic Orațiuni, ci se preumblă, rîd, se pitescu pre după coloane ca să acațe Doamnele, și este un neîncetat Gomot pînă și în timpul Elevațiunei. Pretind a filosofa & te asaltează cu răuvoitoare Interogațiuni, că au de ce Domnul au dat Legi Lumei, de ce este oprit Păcatul Desfrînărei, de ce Fiul lul Dumnezeu s-au întrupatu, & uzează fiece răspunsu al tău ca să-l răstoarne într-o Probă de Ateism. Iacă deci spiritele Luminate ale Vremii: Epicurei, Pirronieni, Diogeniști, Libertini! Așa că tu nu-ți pleca Urechea la ceste Seducțiuni, care vin de la cel Rău."
De obicei Roberto nu face abuzul ăsta de majuscule, lucru în care excelau scriitorii din timpul său, însă cînd transcrie cele spuse și proclamate de părintele Emanuele numără foarte multe, ca și cînd părintele nu doar scria, dar și vorbea astfel, făcînd să se audă demnitatea deosebită a lucrurilor pe care le avea de spus ― semn că era un om de o mare și subjugătoare elocință. Și într-adevăr Roberto se simți așa de înseninat de cuvintele lui că, ieșind din confesional, dori să mai stea puțin de vorbă cu el. Află că era un iezuit savoiard și cu siguranță nu era un om oarecare, din moment ce-și avea reședința în Casale tocmai ca observator trimis al ducelui de Savoia; lucruri care în vremea aceea se obișnuiau cînd avea loc vreun asediu.
Părintele Emanuele își îndeplinea cu dragă inimă însărcinarea aceea: lîncezeala asediului îi dădea timp să-și continue în voie anumite studii de-ale sale ce nu se puteau împăca cu distracțiile unui oraș ca Torino. Și întrebat cu ce anume se ocupa, zisese că era și el pe cale să construiască un ochean așa cum făceau astronomii.
"Vei fi auzit vorbindu-se de Astronomul acela florentin carele, ca să explice Universul, a folosit Ocheanul, Iperbola ochilor, și cu Ocheanul a văzut ceea ce ochii doar își închipuiau. Eu respect mult astă folosire de Instrumente Mehanice pentru a pricepe, cum se obișnuiește a se zice astăzi, Lucrul Desfășurat. Însă pentru a-nțelege Lucrul Gînditor, sau chipul nostru de a cunoaște Lumea, noi nu putem a folosire decît un alt Ochean, același pe care l-a folosit Aristotel, și care nu-i vreun tub sau lentilă, ci Leasă de Cuvinte, Idee Perspicace, deoarece doar darul Iscusitei Eloquentii e cel ce ne permite să pricepem ăst Univers."
Vorbind astfel, părintele Emanuele îl însoțise pe Roberto afară din biserică și, plimbîndu-se ei, urcaseră pe povîrnișurile fortificației, într-un loc liniștit în după amiaza aceea, în timp ce lovituri înfundate de tun ajungeau pînă la ei din partea opusă a orașului. Aveau dinaintea lor taberele imperiale în depărtare, dar pe o distanță bunicică locurile erau lipsite de trupe și de mașini de război, iar pajiștile și colinele străluceau în soarele primăverii.
"Ce vezi, fiule?" îl întrebă părintele Emanuele. Iar Roberto, ca unul ce nu știa să se exprime bogat, zise: "Pajiștile".
"Desigur, oricine e în stare să vadă colo jos niște Pajiști. Dar bine știi că după pozițiunea Soarelui, a culorii Cerului, ai orei din zi & a anotimpului, ele pot să-ți apară sub forme diferite inspirîndu-ți alte și alte simțăminte. Unui sătean, ostenit de muncă, ele-i apar ca Pajiști & nimic alta. Același lucru se petrece și cu pescarul primitiv ce-i spăimîntat de anume Arătări de Foc ce uneori apar noaptea pe cer, & înfricoșează, dar imediat ce Meteoriștii, care sunt niște Poeți, cutează a le numi Comeate cu Plete, Bărboase & Codate, Capre, Căpriori, Scuturi, Facle & Săgeate, aste figure ale vorbirei îți clarifică prin care Simboale iscusite înțelege a ne vorbi Natura, ce se servește de aste imagini ca de niște Hieroglife, ce pe de o parte trimit la Semnele Zodiacului & pe de alta la Fapte trecute sau vietoare. Așișderea Pajiștile. Cată și vezi cîte poți a spune despre Dînsele, & cu cît vei zice mai vîrtos, cu atît mai mult vezi într-însele & înțelegi: Zefirul suflă dulce, țărîna se dismiardă, Privighetoarea-n cîntec își plînge al ei vers, se-mpodobesc copacii cu coame de frunzișe, & tu descoperi minunata taină a Pajiștilor în felurimile de Ierburi pe stirpea lor alese, alăptate la sînul Rîurilor ce gîlgîie rîzînd pruncește. Poienele gătite exultă-n veselie, la răsărit de Soare se lumină la chip și iată-le surîsul cum se bucură că Astrul acum s-a-ntors la ele, și-ș bete de sărutul Austrului suav, rîsul & căldura dimineței le umple Voioșia, ce ele-n stropi de Rouă și-o lăcrăma rîzînd & rîde-n danț Pămîntul cu mută Mulțămire. Cu flori încununate, Poienele iubite Domnului lor se lasă & și-un pod de Iperbole din razele-i îi fac. Dar în curînd Junețea a moarte se grăbește, și rîsul lor! pălește curînd pe ne-așteptat, ceru-și pierde culoarea & Pămîntul lîncezește, Zefirul cel zăbavnic suspină acum de dor, căci la sosirea iernei și cerul se încruntă, Poienele-ntristează sub Brumele ce cad. Iacă fiule: dacă tu ai fi spus doar atîta, că pajiștile-s plăcute, n-ai fi făcut altceva decît să-mi reprezinți înverzirea ― despre care știu și eu ― dar dacă tu zici că Pajiștile rîd mă vei face să văd Pamîntul ca pe un Tărîm însuflețit, & viceversa, voi învăța să observ pe chipurile omenești toate culorile pe care le-am aflat prin poieni... Și asta-i slujba Figurii celei mai alese dintre toate, Metafora. Dacă Mintea, și apoi Știința, consistă în a lega împreună Noțiuni depărtate și a găsi Semănătura în lucruri ce nu seamănă, Metafora, dintre Figuri cea mai ageră și mai hoinară, e singura destoinică să producă Minunarea, din care se naște Desfătul, ca din schimbările de scene de la teatru. Și dacă desfătarea pe care ne-o hărăzesc Figurile e aceea de a învăța lucruri noi fără trudă și multe lucruri într-un volum mititel, iată că metafora, ducîndu-ne-n zbor cu mintea de la un gen la altul, ne face să străvedem într-un singur Cuvînt mai mult de un singur Object."
"Dar trebuie să și știi să născocești metafore, iar asta nu-i o treabă pentru un țăran ca mine, care în viața lui n-a făcut altceva prin poieni decît să tragă după păsărele..."
"Tu ești un Gentil Huom, și puțin lipsește ca tu să poți deveni ceea ce la Paris numesc un Honest Huom, îndemînatic în disputele verbale cît și în cele cu spada. Iară a ști să formulezi Metafore, și deci să vezi Lumea cu mult mai felurită decît le apare ea oamenilor neciopliți, e o Artă ce se învață. Căci dacă vrei să știi, în astă lume în care toți se dau în vînt după multe și de mirare Machine ― iar unele dintre ele le vezi, vai, chiar și în ăst Asediu ― construiesc și eu Machini Aristotelice, ce îngădui-vor tuturor să vadă cu ajutorul Cuvintelor..."
În zilele următoare Roberto îl cunoscu pe domnul della Saletta, care avea rol de ofițer de legătură între Toiras și mai marii orașului. Toiras se plîngea, după cum auzise acesta, de casalezi, în a căror fidelitate nu prea se încredea: "Oare nu înțeleg ei", zicea el iritat, "că pînă și în timp de pace Casale se află în situația de a nu putea să-și treacă nici măcar un pedestraș sau un coș cu merinde fără să le ceară permis de trecere miniștrilor spanioli? Și că numai sub protecție franceză orașul are siguranța de a fi respectat?" Dar acum de la seniorul Saletta aflase că nici măcar pe timpul ducilor de Mantova Casale nu fusese la largul său. Politica familiei Gonzaga fusese întotdeauna aceea de a reduce împotrivirea casalezilor și de șaizeci de ani orașul suferise împuținarea treptată a multor privilegii.
"Înțelegeți, domnule de la Grive?" zicea Saletta. "Înainte trebuia să ne plîngem de prea multe biruri, iar acum suportăm noi cheltuielile pentru aprovizionarea garnizoanei. Nu ne plac spaniolii la noi acasă, dar oare francezii ne plac cu adevărat? Ne dăm viața pentru noi sau pentru ei?"
"Dar atunci tatăl meu pentru cine a murit?" întrebase Roberto. Iar domnul Della Saletta nu știuse să-i răspundă.
Dezgustat de discuțiile politice, Roberto se întorsese la părintele Emanuele după vreo cîteva zile, la mînăstirea unde acesta locuia, și aici îl îndreptară nu către o chilie, ci către un apartament ce îi fusese rezervat sub bolțile unui chiostru liniștit, îl găsi stînd de vorbă cu doi gentilomi, dintre care unul îmbrăcat foarte arătos: purta veșmînt de purpură cu găitane de aur, mantie împodobită cu pasmanterii aurite și garnisită cu blăniță, pieptar bordat cu o bentiță roșie în zig-zag și o panglică cu pietre prețioase mărunte. Părintele Emanuele îl prezentă ca portdrapelul don Gaspar de Salazar, iar pe de altă parte, din tonu-i semeț și din felul cum purta mustața și părul, Roberto ghicise că era un gentilom din oastea dușmană. Celălalt era seniorul Della Saletta. Îi încolți în minte o clipă că a nimerit într-un cuib de iscoade, apoi înțelese, așa cum înțeleg și eu cu acest prilej, că eticheta asediului permitea ca unui reprezentant al asediatorilor să-i fie îngăduit accesul în cetatea asediată, pentru întîlniri și tratative, așa cum și seniorul Della Saletta avea liberă trecere în tabăra lui Spinola.
Părintele Emanuele zise că tocmai se pregătea să le arate vizitatorilor săi Machina lui Aristotelică: și își conduse oaspeții într-o încăpere în care trona mobila cea mai ciudată ce s-a văzut vreodată ― nici măcar nu-s sigur că-i pot reconstitui exact forma cu ajutorul descrierii pe care Roberto i-o face Doamnei lui, pentru că, desigur, era vorba de ceva ce nu mai văzuse nici înainte nici după aceea.
Era, deci, la partea de jos, formată dintr-un cufăr sau ladă pe fațada căreia se deschideau, ca la o tablă de șah, optzeci și unu de sertărașe ― nouă rînduri orizontale pe nouă verticale, fiecare rînd de pe ambele dimensiuni fiind specificat printr-o literă gravată (BCDEFGHIK). Pe tăblia cufărului se profila în stînga un pupitru, pe care era pusă o carte mare, scrisă de mînă și cu inițialele colorate. În dreapta pupitrului se aflau trei suluri, de lungime descrescătoare și grosime crescătoare (cel mai scurt fiind cel mai încăpător, în așa fel încît să le conțină pe cele mai lungi), îmbinate astfel încît o manivelă de pe laturi putea, în virtutea inerției, să le facă să se-nvîrtă unul într-altul cu repeziciuni diferite, după greutatea lor. Fiecare sul purta gravate pe marginea stîngă aceleași nouă litere ce se aflau însemnate și pe marginea sertărașelor. Ajungea să dai odată la manivelă, și sulurile acelea se mișcau independent unul de altul, iar cînd se opreau, puteai citi grupuri de cîte trei litere alăturate întîmplător, să zicem CBD, KFE sau BGH.
Părintele Emanuele se apucă să explice ideea ce stătea la baza acestei Mahine a lui.
"Așa cum ne-a învățat Filosoful, altăceva nu este Mintea decît virtutea de a pătrunde objectele sub zece Categorii, care ar fi așadar Sostanță, Quantitate, Qualitate, Relațiune, Acțiune, Pasiune, Situațiune, Timp, Loc, & Posesiune. Sostanțele sunt însuși subjectul oricărei vorbiri inteligente & lor trebuie să le spunem minunatele Asemănări. Care sunt aceste Sostanțe, e însemnat în această carte la litera A, și poate nici nu mi-ar ajunge mie viața ca să le pot înșira complet. Totuși am aici adunate cîteva Mii, scoțîndu-le din cărțile Poeților și ale învățaților, și din acea Condică minunată ce este Facerea Lumei la îndemîna învățăcelului. Așa, între Sostanțe vom pune, după Domnul Dumnezeu, Persoanele Dumnezeiești, Ideile, Zeii închipuiți, cei mari, cei de mijloc & cei mai mici, Zeii Cerești, ai Văzduhului, ai Mărei, ai Pămîntului & ai Infernului, Eroii îndumnezeiți, Angelii, Demonii, Spiridușii, Cerul și Stelele umblătoare, Semnele cerești și Constelațiunile, Zodiacul, Cercurile și Sferele, Elementele, Aburii, Exhalațiunile, și apoi ― ca să nu spun toate ― Focurile Supterane, și Scînteiele, Meteorii, Mările, Fluviile, Izvoarele & Lacurele și Ostroavele... Și tot așa, cu Sostanțele Artificiale, cu operele fiecărei Maeștrii, Cărți, Pene, Cernele, Globure, Compase, Dreptare, Palaturi, Templuri & Bordee, Scuturi, Spade, Tambure, Quadre, Peneluri, Statue, Topoară & Securi, și pănă la Sostanțe Metafiziche, cumu-s Ghenul, Speța, Propriul și întîmplătorul & toate noțiunile de ăst fel".
Arăta acum către sertărașele mobilei lui și, deschizîndu-le arăta cum fiecare cuprindea foi pătrate de pergament foarte gros, din acela ce se întrebuințează la legatul cărților, rînduite în ordine alfabetică: "După cum veți afla, fiecare șir vertical se raportează, de la B la K, la una dintre celelalte nouă Categorii, și pentru fiecare dintr-însele, fieșcare dintre cele nouă caseturi cuprinde niște familii de Membre. Verbi gratia, pentru Quantitate avem înregistrată familia Quantității de Măsură, care ca Membre însemnează aici Micul, Marele, Lungul și Scurtul; sau familia Quantității Numerale, ale cărei Membre sunt Nula, Unul, Două & caetera, sau Mulți și Puțini. Tot așa, sub Qualitate, avea-vei familia calităților aparținătoare Vederii, cum sunt Vizibil, Invizibil, Frumos, Deform, Chiar, Oscur; sau Odoratului, cum sunt Miroazna și Putoarea; sau Qualitățelor Pasiunelor, cum sunt Veselia și Tristețea. Și la fel spune-vom pentru fieșce categorie. Et orice filă ce înseamnă un Membru, despre dînsul însemnez toate cele ce atîrnă de el. Claru-i?"
Toți deteră din cap minunîndu-se, iar părintele continuă: "Deschide-vom acum la întîmplare Cartea cu Sostanțele, și căuta-vom într-însa una, care poftiți... Iacă, un Pitic. Ce putea-vom zice, mai-nainte de a vorbi după logică, de un Pitic?"
"Que es pequeno, micușor, petit", rosti don Gaspar de Salazar, "y que es feo, y infeliz, y ridiculo..."
"Întocmai", admise părintele Emanuele, "însă așa nu știu ce aș alege, & sunt chiar sigur că, de ar fi trebuit să vorbesc nu de un Pitic, ci, să zicem, despre Corali, i-aș fi putut eu găsi oare trăsături tot așa de lămurite? Și apoi, Micimea are de a face cu Quantitatea, Urîciunea cu Qualitatea, deci de unde ar trebui să încep? Nu, mai curînd mă încred Fortunei, căreia îi sînt Miniștri Cilindrii aceștia ai mei. Acum îi pun în mișcare & obțin, cum se întîmplă bunăoară acum, triada BBB. B în prima pozițiune este Quantitatea, B în secunda pozițiune mă trimite să caut, în șirul Quantității, în sertarul Mărimii, & iacă, chiar în capătul desparțamîntului cu cele ce se află în B, găsesc Mic. Și în astă foiță dedicată lui "Mic" găsesc că mic e Angelul, care stă într-un Punt, & Polul, care e punt nemișcător al Sferei, & dintru cele elementare Scînteia, Picătura de apă & Greutatea de Piatră pentru cîntar & Atomul dintru care, potrivit lui Democrit, se compune orice lucru; pentru Lucrurile Omenești, iacă Embrionul, Pupilul, Astragalul; pentru cele Animale Furnica și Purecele, Pentru Plante Surcica, Semînța de Muștar & Fărîma de Pîine; pentru Științele Matematice acel Minimum Quod Sic, Litera I, cartea legată în sextodecimo, sau dramul de spițer; pentru Arhitectură Sipetul sau Þărușul, sau pentru Fabuli, acel Psicapax general al Șoarecilor împotriva Broaștelor & Mirmidonii născuți din Furnici... Dar să ne oprim aici, căci acum chiar că aș putea numi Piticul nostru Þărușul Naturii, Păpușica Copiilor, Fărîmă de om. Și luați seama că dacă am încerca iarăși să învîrtim cilindrii și am obține în schimb, iacătă, CBF, litera C m-ar trimite la Qualitate, B m-ar pune să-mi cat Membrele mele în căsuța a ceea ce ține de Vedere, & așijderea litera F m-ar face să întîlnesc ca Membru ființa Invizibilă. Iar printre Lucrurile Invizibile găsire-aș, minunată împrejurare, Atomul, & Puntul, care acum mi-ar îngădui să-mi denumesc Piticul meu Atom de Om, sau Punct de Carne."
Părintele Emanuele își învîrtea cilindrii și căuta printre foile din sertărașe iute ca un scamator, așa încît metaforele păreau a-i sări de-acolo ca prin vrajă, fără să se simtă cazna mecanică ce le producea. Dar încă nu era mulțumit.
"Domnilor", continuă el, "Metafora plină de Duh, cată a fi cu mult mai complicată! Orice Lucru ce l-am găsit pînă acum se cere a fi analizat sub profilul celor zece Categorii, & așa cum explică Cartea mea, dacă ar trebui să privim un Lucru ce depinde de Qualitate, trebui-vom să vedem dacă este vizibil, & cît de departe este, ce Deformitate sau Frumusețe are, & ce Coloare; ce Sunet, ce Miroaznă, ce Gust; dacă poate fi simțit sau atins, dacă este rar sau des, cald sau rece, & de ce Figură ține, ce Pasiune, Iubire, Artă, Știință, Sănătate, Infirmitate; & dacă pute-vom să dăm Știre de el. Iar aceste întrebări le numesc Părticele. Acuma eu știu că prima noastră încercare ne-a condus să lucrăm asupra Cantității, care adăpostește printre Membrii săi Micimea. Acum pun iarăși Cilindrii să se-nvîrtă și obțin triada BKD. Litera B, pe care ne-am hotărît deja că o adresăm Quantității, dacă mă duc să mă uit în Cartea mea, îmi spune că prima părticică bună să exprime un Lucru Mic este să stabilesc Cu Ce Se Măsoară. Cînd caut în Carte la ce se referă Măsura, ea mă trimite din nou la căsuța Quantităților, sub familia Quantităților în general. Mă duc la fila Măsurii & aleg din ea lucrul K, care e Măsura Degetului Geometric. Și iacătă că aș fi acum în stare să compun o Definiție plină de duh, ca de pildă că a voi să masori acea Păpușică de Copii, acel Atom de Om, un Deget Geometric ar fi o Măsură peste Măsură de mare, fapt ce-mi spune mult, unindu-se aici Metafora cu Iperbola, despre Nemernicia & Ridiculul Piticului."
"Ce lucru minunat", zise seniorul Della Saletta, "însă din cea de a doua triadă obținută încă nu ați folosit ultima literă, D..."
"Mă așteptam de la un om de duh ca Domnia ta, să mi-o spui," zise mulțumit părintele Emanuele, "dar domnia ta ai atins Puntul Minunat a ceea ce eu am înjghebat aici! Astă literă e aceea care merge mai departe (& pe care-aș putea s-o arunc dacă m-aș fi lenevit, sau aș fi considerat că mi-am atins ținta), cea care-mi îngăduie să-mi iau de la capăt cercetarea mea! Acest D îmi permite să încep din nou ciclul Părticelelor purcezînd să caut în categoria Posesiunei dacă i se potrivește, sau dacă poate servi ca semn a oarece), & de la ea să reiau, cum am făcut prima dată cu Quantitatea, făcînd să se-nvîrtă Cilindrii, folosind primele două litere & ținînd-o pe a treia pentru încă o încercare, & așa la nesfirșit, pentru milioane de Coniugațiuni Posibile, iar dacă unele vor apărea mai pline de duh decît altele, & va reveni Cugetului meu să deosebească pe cele mai potrivite să nască Uimire. Dar nu voi să vă mint, Domnilor, eu nu am fost ales Piticul la întîmplare: chiar astă noapte mă străduisem cu mare îngrijire să trag tot folosul ce se poate din acea Sostanță."
Agită o foaie și începu să citească șirul de definiții cu care era cît pe ce să-și sufoce bietu-i pitic: omuleț mai scurt decît numele-i, embrion, frîntură de omușor, atît de mic încît corpușoarele ce pătrund pe fereastră odată cu lumina par cu mult mai mari ca el, trup care împreună cu milioane de semeni de-ai lui ar putea să măsoare orele prin gîtul unei clepsidre, alcătuire în care piciorul stă cel mai aproape de cap, bucățică de carne care începe acolo unde sfîrșește, linie ce se ghemuiește într-un punct, împunsătură de ac, supus căruia trebuie să-i vorbești cu grijă de teamă ca suflarea să nu-l spulbere, substanță așa de mică încît nu poate avea culoare, scînteiuță de muștar, trupușor ce n-are nici mai mult nici mai puțin decît a avut vreodată, materie fără formă, formă fără materie, corp fără corp, pură făptură de rațiune, născocire a minții menit să fie atît de mărunt încît nici o lovitură nu i-ar putea nimeri ca să-l rănească, avînd putință să fugă prin orice crăpăturică și să se nutrească timp de un an cu un singur grăunte de orz, ființă prescurtată atît de tare, că niciodată nu știi dacă sade, stă culcat sau drept, capabil să se ascundă într-o găoace de melc, sămînță, grăuncior, sîmbur, punct de la i, individ matematic, nulă aritmetică...
Și ar fi continuat, avînd destul material, dacă cei de față nu l-ar fi oprit bătînd din palme.



10.
Geografie și Hidrografie Reformată

Roberto înțelesese acum că părintele Emanuele se purta în fond ca și cum ar fi fost vreun discipol al lui Democrit și Epicur: aduna la un loc atomi de idei și-i combina în chipuri diverse ca să formeze din ei o mulțime de obiecte. Și tot așa cum Canonicul susținea că o lume făcută din atomi nu contrazicea ideea unei dumnezeiri care îi aranja laolaltă conform rațiunii, la fel și părintele Emanuele accepta din pulberea aceea de concepte numai compunerile cu adevărat iscusite. Poate că tot așa ar fi făcut dacă s-ar fi apucat să creeze scene pentru un teatru: oare nu scot și scriitorii de comedii fapte iscusite și de necrezut din frînturi de lucruri verosimile dar fără sare, așa încît să ne fie pe plac corcind pe neașteptate acțiunile între ele?
Dar dacă era așa, oare potrivirea aceea de împrejurări ce iscase naufragiul lui și starea în care se afla Daphne ― cel mai mic fapt fiind verosimil, damful și scîrțîitul din coca vasului, mirosul plantelor, glasurile păsărilor ― nu era pentru ca totul să concure la impresia unei prezențe ce nu era altceva decît efectul unei fantasmagorii percepute numai de minte, ca și rîsul pajiștilor și lacrimile de rouă? Deci fantasma unui intrus ascuns era o îmbinare de atomi de acțiuni, ca și aceea a fratelui pierdut, amîndouă formate din frînturile propriului lui chip și din dorințele sau gîndurile lui.
Și cum tocmai se auzea în geamuri o ploiță ușoară împrospătînd zăduful amiezii, își zicea: e firesc, numai eu și nimeni altul am urcat pe vasul ăsta ca un intrus, eu tulbur liniștea asta cu pașii mei, iată că, de parcă m-aș teme că am violat un altar al altcuiva, am fabricat un alt eu însumi ce se-nvîrte pe sub aceleași punți. Ce probe am că acesta există? Cîțiva stropi de apă pe frunze? Dar oare nu-i cu putință ca, așa cum plouă acum, să fi plouat noaptea trecută, fie chiar și foarte puțin? Dar grăunțele? Oare nu s-ar putea ca păsările să le fi mișcat rîcîindu-le, chiar pe cele care erau acolo, făcîndu-mă să cred că cineva le-a aruncat alte grăunțe? Dar lipsa ouălor? Păi n-am văzut chiar eu ieri un șoim de vînătoare devorînd un liliac? Stau și-mi închipui cala locuită, deși n-am vizitat-o încă și fac asta probabil doar ca să-mi dau curaj, fiindcă mă îngrozește ideea că m-am pomenit părăsit între cer și mare. Domnule Roberto de la Grive, își repeta el, ești singur și tot singur s-ar putea să rămîi pînă la sfîrșitul zilelor tale, iar acest sfîrșit ar putea fi și foarte aproape: hrana de la bord e multă, însă pentru săptămîni, nu pentru luni de zile. Așa că du-te mai degrabă și pune pe punte niște vase ca să strîngi apă de ploaie cîtă poți, și învață să pescuiești de la bord, suportînd soarele. Iar într-o bună zi ai să găsești o cale de a ajunge la Insulă, și să trăiești pe ea fiind singuru-i locuitor. La asta trebuie să te gîndești, nu la povești cu intruși și cu ferranți.
Adunase niște butoaie goale și le pusese pe covertă, suportînd lumina cernută printre nori. Făcînd lucrul ăsta își dădu seama că era încă foarte slăbit. Coborîse iar, pusese hrană de ajuns animalelor (poate pentru ca nimeni să nu mai fie ispitit s-o facă în locul său), și renunțase încă o dată să coboare mai adînc. Se întorsese în cameră stînd cîteva ore întins, pe cînd ploaia nu dădea semne că se rărește. Bătură cîteva rafale de vînt și pentru prima dată își dădu seama că-i pe o casă plutitoare, ce se clătina ca un leagăn, iar cîte o zbatere de uși făcea mai vie mișcarea aceea lină de pîntec plin de frunzișuri.
Gustă metafora aceasta de la urmă și se întrebă cum anume ar fi citit părintele Emanuele corabia ca pe o sursă de Peceți Enigmatice. Apoi se gîndi la Insulă și o defini ca pe o apropiere de neajuns. Frumoasa alcătuire îi arătă, pentru a doua oară în ziua aceea, neasemuita asemănare dintre insulă și Doamna-i. Rămase de veghe pînă noaptea tîrziu ca să-i scrie tot ce am reușit eu să depăn în capitolul de față.


Daphne se balansase toată noaptea, iar clătinatul ei împreună cu unduirea golfului se molcomise dis-de-dimineață. Roberto zărise pe fereastră semnele unor zori reci dar fără nori. Amintindu-și de Hiperbola aceea a Ochilor evocată în ziua precedentă, își spuse că ar fi putut să observe țărmul cu luneta pe care o văzuse în încăperea de alături: însăși marginea lentilei și priveliștea limitată aveau să atenueze reflexele solare.
Sprijini deci instrumentul de tocul unei ferestre a galeriei și aținti cu toată atenția marginile cele mai depărtate ale golfului. Insula apărea clară, cu culmea acoperită de un morman de nori lînoși. Așa cum învățase la bordul lui Amarilli, insulele oceanice rețin umezeala din alizee și o condensează în ghemotoace de ceață, așa încît navigatorii adesea recunosc prezența unui uscat înainte de a-i vedea profilul, după vălătucii de abur aerian pe care acesta îi ține ca ancorați de el.
Despre alizee îi povestise doctorul Byrd ― care le denumea Trade-Winds, dar francezii le ziceau alisées: pe mările acelea sînt și vînturi mari care dictează cînd să fie uragan sau vreme bună, dar cu ele se joacă alizeele, care-s vînturi răzlețe, încît hărțile le reprezintă hoinăreala sub forma unui dans de curbe și de curenți, de hore dănțuitoare și de raze fermecătoare. Ele se strecoară în cursul vînturilor mari și le dau peste cap, le taie în pieziș, le urzesc capcane. Sînt șopîrle ce țîșnesc pe cărări neprevăzute, se lovesc unele de altele și se ocolesc, ca și cum în Marea Contrariului ar domni doar regulile artei, și nu cele ale naturii. A ceva artificial seamănă ele și-și iau formă nu atît de la alcătuirile armonioase ale lucrurilor ce vin din cer sau de pe pămînt, cum sînt neaua sau cristalele, ci de la volutele acelea la care arhitecții supun cupolele și capitelurile.
Roberto bănuia de mult timp că aceea era o mare a artificiului, iar asta-i explica de ce pe-acolo cosmografii își închipuiseră dintotdeauna făpturi împotriva naturii, care mergeau cu picioarele în sus.
Desigur nu artiștii care pe la curțile din Europa construiau grote încrustate cu lapislazuli, cu fîntîni puse în mișcare de pompe secrete, putuseră să inspire natura să inventeze pămînturile din mările acelea; și nici natura de la Polul Necunoscut nu putuse să fie aceea care-i inspirase pe artiști. E doar faptul că, își zicea Roberto, atît Artei cît și Naturii le place să scormonească, și nici atomii înșiși nu fac altceva atunci cînd se alipesc între ei cînd într-un fel, cînd în altul. Există oare vreo năzdrăvănie mai meșteșugită ca broasca țestoasă, născocire a vreunui aurar de acum mii de ani, scut al lui Ahile făurit cu migală și care să-nchidă-ntr-însul un șarpe cu picioare?
Pe la noi, își zicea el, tot ce-i viață vegetală are frăgezimea frunzei cu nervurile ei și a florii ce durează doar o dimineață, în timp ce pe-aici vegetalul pare piele tăbăcită, materie groasă și unsuroasă, carapace pusă-ntr-așa fel ca să stea în calea razelor unor sori ucigători. Fiece frunză ― pe pămînturile astea în care locuitorii sălbatici desigur că nu cunosc meșteșugul metalelor și al ceramicii ― ar putea deveni unealtă, tăiș, cupă, lopățică, iar petalele florilor sunt de lac. Tot ce-i vegetal e pe-aici puternic, în timp ce foarte slab e tot ce-i animal, judecînd după păsările pe care le-am văzut, turnate în sticlă multicoloră, în timp ce la noi animală e puterea calului sau morocănoasa robustețe a boului...
Iar fructele? Pe la noi carnea mărului, rumenă de sănătate, arată că seva-i e plăcută, în timp ce vinețeala ciupercii îți arată otrăvurile din ea. Pe-aici, în schimb, ― am văzut asta și ieri, precum și în timpul călătoriei de pe Amarilli, ― avem un joc năstrușnic de contrarii: albul ca de mort al unui fruct adăpostește dulcețuri nespuse, în vreme ce fructele cele mai pietroase pot distila licori mortale.
Cu luneta explora țărmul și întrevedea între uscat și mare rădăcinile acelea cățărătoare, care păreau că țopăie către cerul liber, și arbuști cu fructe lunguiețe care cu siguranță spuneau că erau mălăiețe și trecute din copt prin aparența lor de cruziciuni. Și recunoștea pe alți palmieri nuci de cocos galbene ca turchestanii de vară, însă știa că aveau să-și serbeze coacerea abia cînd căpătau culoarea pămîntului veșted.
Deci ca să supraviețuiască pe celălalt țărm al pămîntului ― ar fi trebuit să-și amintească asta, dacă voia să ajungă la un pact cu natura ― trebuia să procedeze invers decît îl îndemna instinctul său propriu, instinctul fiind probabil o descoperire a primilor uriași care au încercat să se adapteze naturii de pe cealaltă parte a globului și, crezînd că natura cea mai naturală era aceea la care se adaptau ei, o credeau în chip firesc născută ca să se adapteze lor. De aceea au crezut că soarele era mic așa cum le apărea lor și că uriașe erau anumite fire de iarbă pe care ei le priveau cu ochii aplecați spre pămînt.
Să trăiești la antipozi înseamnă așadar să-ți reconstruiești instinctul, să știi să faci din ciudățenie natură și din natură ciudățenie, să descoperi cît de nestătătoare e lumea, care într-o jumătate a ei urmează anumite legi, iar în cealaltă jumătate legi opuse.
Auzea din nou deșteptarea păsărelelor, acolo, și ― spre deosebire de prima zi ― își dădea seama cît de meșteșugite erau acele cîntări, dacă le comparai cu ciripitul din ținuturile lui: erau chirăituri, fluierături, gurluieli, țîrîituri, plesnete de limbă, lolote, pocnete înfundate de muschetă, game întregi de ciocănituri pe felurite tonuri și din cînd în cînd se auzea un fel de orăcăit de broaște cufundate în apă dintre frunzele copacilor, într-o gîlceavă himerică.
Luneta îi îngăduia să vadă un fel de fuse sau de mingi acoperite cu pene, fremătări întunecate sau de culori nedeslușite, ce se aruncau din cîte-un arbore mai înalt, țintă către pămînt, cu nebunia unor Icari ce parcă voiau să-și grăbească propria prăbușire. La un moment dat i se păru că pînă și un arbore, poate vreun portocal din aceia chinezești, și-a împușcat în văzduh unul din fructe, o gogoașă de mătase de șofran aprins, care ieși foarte repede din ochiul rotund al lunetei. Se convinse că era efectul unei rasfrîngeri de lumină și nu se mai gîndi la el, sau cel puțin așa crezu. Vom vedea mai încolo că, în privința gîndurilor obscure, dreptatea era de partea lui Saint-Savin.
Se gîndi că zburătoarele acelea de o natură nefirească erau emblema unor convivii pariziene pe care le părăsise de multe luni: în acel univers lipsit de făpturi omenești în care, de nu singurele vietăți, cu siguranță singurele făpturi vorbitoare erau păsările, se simțea ca într-un salon, unde, cînd intrase pentru prima oară, deslușise doar un zumzet într-o limbă necunoscută, căreia-i ghicea cu sfială aroma chiar dacă, aș spune, știința acelei savori probabil că pînă la urmă o absorbise bine, altfel n-ar fi putut să diserteze despre ea așa de savant, cum o făcea acum. Dar, amintindu-și că acolo o întîlnise pe Doamna-i și că prin urmare, dacă există vreun loc mai ales pe lume, era acela și nu ăsta de aici ― trase încheierea că nu acolo erau imitate păsările de pe Insulă, ci aici pe Insulă vietățile încercau să se ia la întrecere cu acea foarte omenească Limbă a Păsărilor.