agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | | Înscris în bibliotecă de mihai stamati
Roberto ascultase privind-o țintă pe Lilia, care sta întoarsă cu spatele, și hotărîse că Ei avea el să-i fie pentru totdeauna celălalt picior al compasului, și că trebuia să învețe engleza ca să mai citească și alte lucruri de poetul acela, care tălmăcea așa de bine fremătările lui. Pe timpurile acelea nimeni la Paris n-ar fi vrut să învețe o limbă atît de barbară, dar însoțindu-l pe d'Igby înapoi la locanda lui, Roberto înțelesese că acesta întîmpina greutăți să se exprime într-o italiană corectă, deși călătorise în Peninsulă, și se simțea umilit că nu avea suficient control asupra unui idiom indispensabil oricărui om educat. Hotărîseră să se frecventeze și să se ajute reciproc să stăpînească fiecare graiul de acasă al celuilalt.
Astfel se născuse o prietenie solidă între Roberto și omul acesta, care se dovedise a fi foarte instruit în ale medicinei și ale naturii. Avusese o copilărie îngrozitoare. Tatăl său fusese implicat în Complotul Prafurilor, și executat. Și, coincidență ieșită din comun, sau poate numai consecință firească a unor insondabile înclinări ale sufletului, Igby avea să-și închine viața meditînd la un alt praf. Călătorise mult, mai întîi timp de opt ani în Spania, apoi trei în Italia, unde, altă coincidență, îl cunoscuse pe preceptorul carmelit al lui Roberto. D'Igby mai era, așa după cum cereau peregrinările lui de corsar, și un bun spadasin, și după numai cîteva zile avea să tragă spada exersînd în glumă cu Roberto. Mai era în ziua aceea cu ei și un mușchetar, care începuse să se ia la întrecere cu un lăncier din compania cadeților; se luptau în joacă, iar scrimerii erau foarte atenți, însă, la un moment dat, mușchetarul exersase un atac deschis luîndu-și prea mult avînt și, constrîngîndu-și adversarul să reacționeze la fel, fusese rănit la braț, destul de adînc. Imediat d'Igby îi legase brațul cu una dintre jartierele lui, ca să țină venele închise, dar în răstimp de cîteva zile rana amenința să dea în cangrenă, iar chirurgul zicea că va trebui să-i reteze brațul. Cu prilejul acela ajunsese D'Igby să-și ofere serviciile, prevenindu-i însă că puteau să-l considere un șarlatan, și rugîndu-i pe toți să-i acorde încredere. Mușchetarul, care acum nu mai știa ce să facă să scape cu bine, răspunsese cu un proverb spaniol: "Hagase el milargo, y hagalo Mahoma". Atunci d'Igby îi ceru cîteva bucăți de pînză pe care să fie sînge de la rană, iar mușchetarul îi dădu o fașă cu care se oblojise cu o zi mai înainte. D'Igby ceruse să i se aducă un lighean cu apă și vărsase în el pulbere de vitriol, topind-o rapid. Apoi pusese fașa aceea în lighenaș. Dintr-o dată mușchetarul, care în timpul ăsta se uitase-ntr-acolo, tresărise apucîndu-și cu mîna brațul rănit; zisese că așa deodată îl lăsase arsura, și că chiar simțea o prospețime pe rană. "Bine", zisese d'Igby, "acum n-ai decît să ții rana curată spălînd-o zilnic cu apă și sare, așa ca să poată primi mai bine influența. Iar eu o să pun ligheanul ăsta, ziua la fereastră, iar noaptea în firida căminului, ca să-l mențin permanent la o temperatură moderată". Dar pentru că Roberto atribuia ușurarea aceea neașteptată cine știe cărei alte cauze, d'Igby, cu un zîmbet de înțelegere, luase fîșia și o uscase pe șemineu, și imediat mușchetarul începuse din nou să se vaiete, așa că fu nevoie să ude din nou cîrpa în soluție. Rana mușchetarului se vindecase în interval de o săptămînă. Cred că, într-o epocă în care dezinfecțiile erau sumare, simplul fapt de a spăla zilnic rana era deja o cauză suficientă de vindecare, dar nu-l putem dojeni pe Roberto că și-a pierdut zilele următoare întrebîndu-și prietenul despre cura aceea, care după toate astea îi amintea de isprava carmelitului, la care asistase în copilăria lui. Atîta că acesta aplicase pulberea pe arma care provocase răul. "Într-adevăr", răspunsese d'Igby, "disputa despre unguentum armarium durează de mult timp, și primul a vorbit de ea marele Paracelsus. Mulți folosesc o pastă grasă, și consideră că acțiunea ei se exercită mai bine asupra armei. Dar precum înțelegi și domnia ta, arma care a lovit sau cîrpa care a înfășat sînt același lucru, pentru că preparatul trebuie să se aplice acolo unde sînt urme de sînge ale rănitului. Mulți, văzînd că se tratează arma pentru a îngriji efectele loviturii, s-au gîndit la vreo acțiune de magie, în timp ce Pulberea mea Simpatetică își are temeiurile în felul cum acționează natura!" "De ce Pulbere Simpatetică?" "Și aici numele ar putea să înșele. Mulți au vorbit de o conformitate sau o simpatie care ar lega între ele lucrurile. Agrippa spune că, pentru a stîrni puterea unei stele, va trebui să ne adresăm unor lucruri care-i sînt asemănătoare și care, prin urmare, îi primesc ipfluența. Și numește simpatie această atracție reciprocă a lucrurilor între ele. Așa cum cu păcură, cu sulf și cu ulei se pregătește lemnul ca să primească flacăra, la fel, folosind lucruri potrivite cu operația și cu steaua, o binefacere aparte se răsfrînge asupra materiei care-i pusă exact unde trebuie prin lucrarea sufletului lumii. Pentru a înrîuri asupra soarelui ar trebui așadar să acționăm pe aur, care-i solar prin natură, și asupra acelor plante care se întorc după soare, sau care se înclină și-și strîng frunzele la apusul soarelui ca să le deschidă din nou cînd răsare el, cum sînt lotusul, bujorul, rostopasca. Dar astea-s basme, nu-i de ajuns o analogie de felul ăsta ca să explice acțiunile naturii." D'Igby îi împărtășise lui Roberto din secretele lui. Orbita, sau sfera aerului, e plină de lumină, iar lumina este o substanță materială și corporală; noțiune pe care Roberto o acceptase bucuros fiindcă în cabinetul Dupuy auzise că și lumina nu era altceva decît pulbere foarte fină de atomi. "E evident", zicea d'Igby, "că lumina ieșind fără încetare din soare și aruncîndu-se cu mare iuțeală din orice parte în linii drepte, acolo unde întîlnește vreun obstacol în drumul ei cînd i se opun corpuri solide și opace, se reflectă ad angulos aequales, și ia un alt curs, pînă cînd deviază din vreo altă parte prin întîlnirea cu un alt corp solid, și așa continuă pînă cînd se stinge. Ca la jocul cu mingea cu elastic, cînd mingea aruncată în perete sare înapoi din acesta în peretele din față, și adesea îndeplinește un adevărat circuit, întorcîndu-se în locul de unde a plecat. Acum, ce se-ntîmplă cînd lumina cade pe un corp? Razele saltă înapoi dezlipind de pe el atomi, adică niște mici părticele, așa cum mingea ar putea lua pe ea o parte din tencuiala proaspătă a peretelui. Și fiindcă acești atomi sînt formați din cele patru Elemente, lumina cu căldura ei încorporează părțile vîscoase, și le transportă departe. Probă este că, dacă încerci să usuci o cîrpă umedă la foc, vei vedea că razele, pe care cîrpa le reflectă, poartă cu ele un fel de abur umed. Acești atomi rătăcitori sînt ca niște călăreți pe niște fugari înaripați, care călătoresc prin spațiu pînă cînd soarele în amurg le ia înapoi Pegașii, iar ei nu mai au ce să-ncalece. Și atunci ei cad înapoi grămadă către pămîntul de la care provin. Dar aceste fenomene nu se petrec numai cu lumina, ci, de exemplu, și cu vîntul, care nu-i altceva decît un mare fluviu de atomi asemănători între ei, atrași de corpurile solide terestre..." "Și fumul", sugeră Roberto. "Desigur. La Londra se face focul cu cărbuni de pămînt aduși din Scoția, care conțin o mare cantitate de sare volatilă foarte acră; această sare transportată de fum se împrăștie în aer, stricînd pereții, paturile și mobilele de culoare deschisă. Cînd ții închisă o odaie timp de cîteva luni, după aceea găsești pe ea o pulbere neagră ce se depune pe toate lucrurile, așa cum vedem o pulbere albă prin mori și prin prăvăliile brutarilor. Iar primăvara toate florile apar murdare de unsoare." "Dar cum e posibil ca atîția corpusculi să se împrăștie prin aer, iar corpul care îi emană să nu simtă nici o micșorare?" "Poate că este o micșorare și îți dai seama de ea cînd pui să se evapore niște apă, dar la corpurile solide nu ne dăm seama de ea, cum nu ne dăm seama nici la mosc sau la alte substanțe mirositoare. Oricare corp, oricît de mic ar fi, se poate divide mereu în părți noi, fără să ajungă vreodată la sfîrșitul diviziunii lui. Gîndește-te la micimea corpusculilor care se eliberează dintr-un corp viu, datorită cărora cîinii noștri englezi, conduși de miros, sînt capabili să ia urma unui animal. Oare vulpea, la sfîrșitul alergării ei, ni se pare mai mică? Așadar, tocmai în virtutea unor astfel de corpusculi au loc acele fenomene de atracție pe.care unii le glorifică ca fiind Acțiune la Distanță, care nu-i la distanță, și deci nu e magie, ci are loc prin schimbul permanent de atomi. Și așa are loc atracția prin sugere, cum e aceea a apei sau a vinului printr-un sifon, atracția magnetului asupra fierului, sau atracția prin filtrare, ca atunci cînd pui o fîșie de bumbac într-un vas plin cu apă, lăsînd să atîrne afară din vas bună parte din fîșie, și vezi că apa urcă dincolo de buza vasului și picură pe jos. Și ultima atracție e aceea care are loc prin foc, care atrage aerul înconjurător cu toți corpusculii care se învîrtesc prin el: focul, acționînd după propria-i natură, poartă cu sine aerul care îi stă împrejur așa cum apa unui rîu tîrăște pămîntul din albia lui. Și dat fiind că aeru-i umed iar focul uscat, iată că se lipesc unul de altul. Deci, ca să ocupe locul aerului luat de foc, e necesar să vină alt aer din apropiere, altfel s-ar crea un gol." "Atunci domnia ta negi golul?" "Nicidecum. Spun că, îndată ce îl întîlnește, natura caută să-l umple cu atomi, într-o luptă pentru a-i cuceri orice porțiune. Iar dacă n-ar fi așa, Pulberea de Simpatie nu ar putea să acționeze cum, dimpotrivă, experiența mea a arătat că face. Focul provoacă prin acțiunea-i un aflux constant de aer, iar divinul Hipocrate a curățat de ciumă o provincie întreagă punînd să se aprindă peste tot torțe mari. Tot în timp de ciumă se ucid pisici și porumbei și alte animale cu sînge cald care asudă într-una spirite, pentru ca aerul să ia locul spiritelor eliberate în cursul acestei evaporări, făcînd ca atomii plini de ciumă să se lipească de penele și de părul acelor animale, cum pîinea scoasă din cuptor atrage la sine spuma din butoaie și alterează vinul dacă o pui pe capacul butoiului. Așa cum se-ntîmplă de altfel și dacă pui la aer o livră de sare de tartru calcinat și încins cum trebuie, care va de zece livre întregi de ulei bun de tartru. Medicul Papei Urban al VIII-lea mi-a povestit întîmplarea unei călugărițe din Roma care, de prea multe ajunări și rugăciuni, își încălzise trupul așa de tare, încît oasele i se uscaseră toate. Acea căldură dinăuntru atrăgea cu adevărat aerul care se încorpora în oase așa cum face cu sarea de tartru, și ieșea prin locul unde se află descărcarea serozităților, adică prin bășică, așa încît sărmana sfîntă dădea mai mult de două sute de livre de urină în douăzeci și patru de ceasuri, miracol pe care toți îl primeau ca dovadă a sfințeniei ei." "Dar, dacă prin urmare totul atrage totul, pentru care motiv elementele și corpurile rămîn separate și nu avem lipirea oricărei forțe cu o altă forță?" "Pătrunzătoare întrebare. Păi așa cum corpurile care au greutate egală se unesc mai ușor, iar uleiul se unește mai ușor cu uleiul decît cu apa, trebuie să tragem de aici încheierea că ceea ce ține pe loc laolaltă atomii unei aceleiași naturi este raritatea sau desimea lor, așa precum și filosofii pe care domnia ta îi frecventezi ți-ar putea-o spune." "Și mi-au și spus-o, dovedindu-mi-o cu felurite soiuri de sare: că oricum le-ai măcina sau închega, își reiau totdeauna forma lor naturală, iar sarea obișnuită se înfățișează permanent în cuburi cu fețe pătrate, salpetrul în coloane cu șase fețe, iar sarea de amoniac în hexagoane cu șase vîrfuri, ca și zăpada." "Iar sarea din urină se formează în pentagoane, de unde domnul Davidson explică forma fiecăreia din cele optzeci de pietre date afară din bășica domnului Pelletier. Dar dacă corpurile cu formă asemănătare se amestecă cu mai multă ușurință între ele, cu atît mai învederat se vor atrage cu putere mai mare decît celelalte. De aceea, dacă te frigi la o mînă vei obține răcorirea durerii ținînd-o puțin dinaintea focului." "Preceptorul meu, o dată, cînd un țăran a fost mușcat de o viperă, i-a ținut pe rană capul viperei..." "Sigur. Veninul, care începea să se filtreze către inimă, se întorcea la izvorul său principal, unde se găsea venin în mai mare cantitate. Dacă pe timp de ciumă porți cu tine într-o cutie pulbere de broscoi, sau chiar un broscoi și un păianjen viu, sau fie și arsenic, substanța aceea veninoasă va atrage la sine infecția din aer. Iar cepele uscate fermentează în hambar cînd cele din grădină încep să încolțească." "Asta explică și poftele copiilor: mama dorește mult ceva și..." "La asta aș fi mai cu băgare de seamă. Uneori fenomene analoage au cauze diferite, iar omul de știință nu trebuie să se încreadă în orice superstiții. Dar să ne-ntoarcem la pulberea mea. Ce anume s-a întîmplat cînd am supus pentru cîteva zile acțiunii Pulberei cîrpa murdară de sîngele prietenului nostru? În primul rînd, soarele și luna au atras de la mare distanță spiritele din sînge care se găseau în cîrpă, datorită căldurii din jur, iar spiritele din vitriol care stăteau în sînge nu au putut evita să facă același parcurs. Pe de altă parte rana continua să trimită afară o mare abundență de spirite calde și igneice, atrăgînd astfel aerul înconjurător. Acest aer atrăgea celălalt aer și acesta alt aer iarăși și spiritele din sînge și din vitriol, răspîndite la mare distanță, în fine se împreunau cu aerul acela, care ducea cu sine alți atomi din același sînge. Acuma, cum atomii din sînge, cei proveniți de pe cîrpă și cei proveniți de la rană, se întîlneau, lăsînd deoparte aerul ca pe un tovarăș de drum nefolositor, și erau atrași la locul lor cel mai important, anume rana, unindu-se cu ei, spiritele vitriolului pătrundeau în carne." "Dar n-ați fi putut pune direct vitriolul pe rană?" "Aș fi putut, avînd rănitul aproape. Dar dacă rănitul ar fi departe? Mai pune că daca aș fi pus direct vitriolul pe rană puterea lui corozivă ar fi iritat-o cît se poate de mult, în timp ce, transportat de aer, el dă numai partea sa dulce și balsamică, în stare să oprească sîngele, și este folosită și în colirurile pentru ochi", și Roberto trăsese cu urechea, agonisindu-și apoi în viitor comoară din sfaturile acelea, lucru care desigur explică agravarea răului de care suferea. "Pe de altă parte", adăugase d'Igby, nu trebuie folosit bineînțeles vitriolul normal, cum se folosea pe vremuri, făcînd mai mult rău decît bine. Eu îmi procur vitriol de Cipru, și mai întîi îl calcinez la soare: calcinarea îi ia umiditatea prisositoare, și e ca și cum din el aș face o supă deasă; și apoi calcinarea face spiritele din această substanță capabile să fie transportate de aer. În fine îi adaug și sacîz de arbore, care face rana să se închidă mai repede." M-am oprit asupra a ceea ce Roberto învățase de la d'Igby pentru că această descoperire avea să-i marcheze destinul. Trebuie să spun însă, că spre rușinea prietenului nostru, și o mărturisește și el în scrisorile lui, n-a fost atras de revelația asta din motive de știința naturii, ci numai și numai din cauza iubirii. Cu alte cuvinte, descrierea aceea a unui univers plin de spirite ce se uneau după afinitățile lor, îi păru a fi o alegorie a îndrăgostirii, și începu să frecventeze cabinetele de lectură căutînd tot ce putea să găsească despre unguentul armariu, care în epoca aceea însemna mult, și avea să însemne și mai mult în anii următori. Sfătuit de monseniorul Gaffarel (în șoaptă, ca să nu audă ceilalți frecventatori ai familiei Dupuy, fiindcă nu prea credeau în lucrurile astea) citea Ars Magnesia de Kirker, Tractatus de magnetica vnlnerum curatione de Goclenius, pe Fracastoro, Discursus de unguento armario al lui Fludd, și Hopolochrisma spongus de Foster. Devenea tot mai știutor în a-și traduce învățătura în poezie și a putea într-o bună zi să strălucească în elocință, mesager al simpatiei universale, acolo unde era umilit într-una de elocință altora. Multe luni de zile ― atîta trebuie să fi durat cercetarea lui ambițioasă, pe cînd nu înainta nici măcar cu un pas pe calea cuceririi ― Roberto practicase un soi de principiu al dublului, ba chiar al multiplului adevăr, idee pe care la Paris mulți o considerau temerară și prudentă în același timp. Discuta ziua despre posibila veșnicie a materiei, iar în timpul nopții își ostenea ochii pe fel de fel de tratate de doi bani care-i făgăduiau ― chiar dacă în termeni de filosofie naturală ― miracole oculte. În faptele mari trebuie căutat nu atît să creezi ocaziile, cît să profiți de cele care se prezintă. Într-o seară la Arthenice, după o disertație însuflețită despre Astreea, înalta Gazdă îi stîrnise pe cei prezenți să încerce să vadă ce au în comun prietenia și dragostea. Roberto luase atunci cuvîntul, făcînd observația că principiul iubirii, fie ea între prieteni, fie între iubiți, nu era deosebit de acela prin care acționa Pulberea de Simpatie. La primul semn de interes, repetase ce-i povestise d'Igby, excluzînd numai întîmplarea cu sfînta care urina întruna, apoi începuse să vorbească doct pe această temă, uitînd prietenia și vorbind numai despre iubire. "Iubirea ascultă de aceleași legi ca și vîntul, iar vînturile au totdeauna mireasma locurilor din care vin și dacă provin din grădini de legume sau de flori, pot mirosi a iasomie sau a mentă, sau a rosmarin, și astfel îi fac pe navigatori doritori să atingă uscatul ce le trimite atîtea promisiuni. Tot în acest chip spiritele amoroase îmbată nările inimii îndrăgostitului" (iar noi să-i iertăm lui Roberto tropul ăsta nefericit). "Căci inima iubită-i o lăută, ce face să răsune împreună cu ea corzile unei alte lăute, așa cum bătaia clopotelor acționează pe suprafața cursurilor de apă, mai ales noaptea, cînd în lipsa altui zgomot se naște în apă aceeași mișcare care se născuse în aer. Cu inima iubitoare se-ntîmplă ca și cu tartrul, care uneori miroase a apă de trandafiri, atunci cînd a fost lăsat să se topească în întunericul unei pivnițe pe timpul cînd înfloresc trandafirii, iar aerul, plin de atomi de roze, schimbîndu-se în apă prin atracția sării din tartru, parfumează tartrul. Nu contează aici cruzimea iubitei. O butie de vin, cînd viile sînt în floare, fermentează și aruncă la suprafață o floare albă din ea, care rămîne așa pînă ce cad florile de pe vița de vie. Dar inima ce iubește, avînd tărie mai mare decît vinul, cînd se umple de flori la înflorirea inimii iubite, își cultivă îmbobocirea chiar și cînd sursa a secat. I se păru că surprinde o privire înduioșată a Liliei, și continuă: "A iubi este ca și cum ai face o baie de Lună. Razele care vin de la lună sînt cele ale soarelui, răsfrînte pînă la noi. Concentrînd razele soarelui cu o oglindă, le și întărești puterea dătătoare de căldură. Concentrînd razele lunii cu un lighenaș de argint, se va vedea că fundul lui concav îi reflectă razele împrospătate de rouă pe care o conțin. Pare o neghiobie să te speli într-un lighenaș gol: și totuși te trezești cu mîinile umezite, iar ăsta-i un leac fără greș contra negilor". "Domnule de la Grive!, zisese cineva, "dar iubirea nu-i un medicament pentru negi!" "Oh, nu, desigur", se corectase Roberto, acum greu de oprit, "dar am dat exemple care vin de la lucrurile cele mai umile ca să vă reamintesc că și iubirea depinde de una și aceeași pulbere de corpusculi. Acesta-i un chip de a spune că iubirea se trage din aceleași legi ce guvernează atît corpurile sublunare, cît și pe cele cerești, numai că acestor legi ea le este cea mai nobilă dintre manifestări. Iubirea se naște din privire și se aprinde la cea dintîi vedere: și ce anume este vederea dacă nu aprinderea unei lumini reverberate de corpul pe care-l privesc? Văzîndu-l, corpul meu este pătruns de partea cea mai bună a corpului iubit, aceea mai aeriană, care prin deschizătura ochilor ajunge direct la inimă. Și deci a iubi la prima vedere înseamnă a bea spiritele din inima iubitei. Marele Arhitect al naturii cînd a alcătuit trupul nostru a pus în el niște spirite lăuntrice, în chipul unor sentinele, ca ele să-și aducă propriile descoperiri la cunoștința generalului lor, adică a imaginației, care este un fel de stăpînă a familiei trupești. Și dacă ea este lovită de vreun obiect oarecare, are loc ceea ce se-ntîmplă cînd auzim cîntînd niște viole, anume că purtăm melodia lor în memorie, și o auzim pînă și în somn. Imaginația noastră construiește din el un simulacru, care-l desfată pe îndrăgostit, deși nu-l face să sufere, pentru că, se înțelege, nu este decît un simulacru. Din aceasta devine ca atunci cînd un bărbat e surprins de vederea persoanei demne de iubit își schimbă culoarea feței, se roșește sau se face palid, după cum acei miniștri care sînt spiritele interne merg mai repede și mai încet către acel obiect, pentru ca apoi să se întoarcă la imaginație. Dar aceste spirite nu merg numai spre creier, ci direct către inimă prin marele conduct care cară de la aceasta la creier spiritele vitale care acolo devin spirite animale; și tot prin acest conduct imaginația trimite către inimă o parte din atomii pe care i-a primit de la vreun obiect extern, și acești atomi sînt cei care produc acea ebulițiune a spiritelor vitale, care uneori dilată inima, iar alteori o conduc către sincopă." "Domnia ta ne spui, domnule, că amorul se comportă ca o mișcare fizică, nu altfel de cum se acoperă vinul de floare; însă nu ne spui cum se face că amorul, spre deosebire de alte fenomene ale materiei, este virtute electivă, adică alege. Pentru care motiv deci amorul ne face sclavii unei făpturi și nu ai alteia?" "Tocmai de aceea am redus virtuțile amorului la principiul însuși al Prafului de Simpatie, și anume că atomi egali și de aceeași formă atrag atomi egali! Dacă eu aș unge cu pulberea aceea arma ce l-a rănit pe Pilade, n-aș vindeca rana lui Oreste. Deci amorul unește numai două ființe care într-un fel oarecare aveau chiar aceeași natură, un spirit nobil cu un spirit tot atît de nobil și un spirit vulgar cu un spirit tot atît de vulgar ― dat fiind că se-ntîmplă să iubească și țăranii, bunăoară păstorițele, cum ne învață minunata povestire a domnului d'Urfe. Iubirea arată o armonie între două făpturi, care era deja ursită de la începutul timpurilor, așa cum destinul hotărîse dintotdeauna ca Piram și Tisbe să fie uniți într-un singur arbore de dud." "Iar iubirea nefericită?" "Eu nu cred să existe cu adevărat vreo iubire nefericită. Există numai iubiri care nu au ajuns încă la deplină maturizare, unde pentru vreun motiv oarecare iubita nu a primit mesajul care vine din ochii celui ce iubește. Și totuși îndrăgostitul știe așa de bine în ce măsură asemănarea de natură i s-a fost arătat că, prin puterea acestui crezămînt poate să aștepte, fie și toată viața. El știe că revelația față de amîndoi, și reunirea lor, va putea să se împlinească și după moarte, cînd evaporîndu-se atomii fiecăruia dintre cele două trupuri ce se descompun în pămînt, ei se vor întîlni din nou în unul dintre ceruri. Și poate, ca și un rănit, care fără să știe că cineva tocmai presară cu Pulbere arma ce l-a lovit, se bucură din nou de sănătate, cine știe cîte inimi iubitoare nu se bucură acum de o ușurare neașteptată a spiritului, fără să știe că fericirea lor e opera inimii iubite, devenită iubitoare la rîndu-i, care a lăsat drum liber împreunării atomilor ce-i sînt gemeni." Trebuie să spun că toată această complicată alegorie stătea în picioare numai pînă la un punct, și poate că Mașinăria Aristotelică a părintelui Emanuele ar fi putut să-i arate instabilitatea. Dar în seara aceea toți rămaseră convinși de înrudirea dintre Pulbere, care lecuiește un rău, și Iubire, care pe lîngă faptul că lecuiește, cel mai adesea face rău. Din pricina asta istoria respectivului discurs despre Pulberea de Simpatie și despre Simpatia de Amor făcu timp de vreo trei luni și mai bine înconjurul Parisului, cu rezultatele pe care le vom spune. Și tot din pricina asta, Lilia, la terminarea cuvîntării, îi mai surîse o dată lui Roberto. Era un surîs de complimentare, sau cel mult, de admirație, dar nimic nu-i mai firesc decît să crezi că ești iubit. Roberto înțelese surîsul ca pe o acceptare a tuturor scrisorilor pe care le trimisese. Obișnuit de prea multă vreme cu chinurile absenței, părăsi adunarea, mulțumit de victoria aceea. Făcu rău, și o să vedem mai pe urmă de ce. De atunci îndrăzni firește să-i adreseze cuvîntul Liliei, dar totdeauna avu drept răspuns de la ea comportări potrivnice. Uneori ea șoptea: "tocmai cum se spunea acum cîteva zile". Alteori însă murmura: "și totuși, domnia ta spuneai cu totul altfel". Iar alteori făgăduia, dispărînd: "dar o să mai vorbim, fiți perseverent". Roberto nu înțelegea, dacă ea, din neatenție, de fiecare dată îi atribuia lucruri spuse și făcute de un altul, sau îl provoca cu cochetărie. Ceea ce urma să i se întîmple avea să-l facă să pună la un loc episoadele acelea rare într-o istorie cu mult mai neliniștitoare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate