Curmătura era un sat îndesat între două culmi de munte, ca o prăpastie nevăzută, întinzându-se la picioarele lor împădurite, ce străjuiau timpul peste destinele oamenilor, care se născuseră și plecaseră în neființă sub uitarea neândurătoare. Oamenii satului erau munteni simpli, tăcuți, ca și pădurea, săraci cu avuția ce se trece, dar atât de bogați sufletește, prin modul de viață patriarhal, moștenit parcă de când lumea. Aici se va petrece ceea ce oamenii cu credință numesc o epifanie, revelarea unei lumi magice trecătorului și humei, care este natura umană.
Se spune că întotdeauna Dumnezeu se descoperă spiritului simplu, inocent, netulburat de patimi...
Oamenii sunt așa cum i-a lăsat Creatorul în ziua în care a stabilit ordinea ecumenică, oferindu-le liberul arbitru, de aceea fiecare, luat în parte, este o mică lume cu patimile, secretele, speranțele, neâmplinirile, tragediile și bucuriile lui. În fond, fiecare trăim aici pe pământ, cu fiecare clipă scursă a viețuirii noastre, Judecata de Apoi. Așa cum s-a întâmplat și cu Mitru din Curmătura...
Mitru trudea din greu pentru a-și putea întreține familia, numeroasă ca a oricărui țăran. Nevastă-sa, Constandina, era o femeie robace, care de dimineață până în viul nopții se îngrijea de gospodăria trainică, deși acoperită de multe lipsuri. Singurul sprijin al lui Mitru, Ștefan, băiatul cel mare, fusese lovit de soartă și la amintirea acelei clipe capul familiei se judeca aspru, ca un om care purta toată povara acelei întâmplări...
Îl luase pe băiat cu el la pădure, ceilalți doi copii, Anuța și Petruș, fiind prea mici ca să-i poată da o mână de ajutor. Fuseseră la tăiat de lemne pentru iarna care se apropia, și, după ce trudiseră întreaga zi, încărcaseră căruța cu vârf. Mitru trăgea dintr-o mahorcă cu năduf, ar fi luat un gât de ceva tărie, dar potecile pădurii erau înșelătoare, mai ales după ploaia din ajun, iar la răstimpuri carul tras din greu de un cal costeliv se pleca amenințător, fiind nevoie de toată știința omului ce ținea hamurile să o redreseze pe șleaurile adânci, pline ochi pe alocuri cu o pastă cărămizie, amestec de nori, ploaie și frunze palide ale toamnei arămii. Ștefan, care nu avea pe atunci mai mult de zece ani, moțăia pe grămada de bușteni, în vârful carului. Îi plăcea băiatului să atingă cu obrazul lemnul aspru, de munte, stejarul de esență tare, care, deși doborât din rosturile lui firești, smuls din pământul care-i dăduse puterea să privească prin pleoapele de crengi până spre înălțimea cerului, purta încă mirosul crud al pădurii trainice, acea mireasmă vie, pătrunzătoare, care te înțeapă în nări, aroma lui fiind absorbită prin toți porii de copilul amețit parcă de puterea ce i-o transfera scoarța fumurie. Aproape că se contopea cu lemnul, visa la întâmplări copilărești, specifice vârstei, Ștefan fiind un copil sensibil și iute la gândire, de ai fi zis că nici nu se trăgea din stirpea lui Mitru.
- Taică, strigă copilul din vârful grămezii de miresme proaspete, știi ce aș fi vrut să fiu eu, dacă nu aș fi fost om?
- Ce, mă, Fanule, ce ai fi vrut, mă, să fii...? întrebă Mitru, supărat că băiatul lui începe ca de fiecare dată să bată câmpii cu cine știe ce născociri trăznite.
- Copac, taică, copac. Să cresc așa din pământ, să simt clisa asta cum îmi cuprinde tălpile, călcâiele, cum urcă prin trupul meu lemnul ăsta, cum îmi pătrunde în suflet...
- Unde, mă...? Unde îți pătrunde? întrebă bărbatul, uimit de vorbele cu tâlc ale copilului, parcă nefirești pentru vârsta sa.
- În suflet, taică, aici! Și băiatul își puse mâna dreaptă pavăză în dreptul inimii, ca și cum ar fi vrut să acopere o comoară știută numai de el. Să simt că mă înalț printre cetinile ce cresc din spinarea muntelui, să-mi ridic ochii prin crengi să văd până departe...până departe...Chiar, tu ce crezi, taică...ce se află dincolo de munții ăștia? Tare aș vrea să am aripi, să pot zbura oleacă să privesc dincolo de ei...
- Bă, fir-ar să fie, Fanule, ba vrei să fii copac, ba pasăre...! Ia încearcă să fii tu Ștefan a lu’ Mitru și să nu mai bați câmpii...Că nu-mi arde mie de vorbele tale meșteșugite. A zis bine Lisandru că semeni cu bunică-ta. Numai aia vorbea așa meșteșugit, de nu o înțelegea nimeni, în afară de soră-mea , Catrina, care acu-i la oraș...deh, mare doamnă, cu carte...
- Taică, dar ce vezi tu rău în a avea carte?
- Lasă copile, că noi ăștia din neamul nostru am trăit și fără carte. Am muncit, atât am știut, munca, și n-a murit nimeni din asta, cu brațele astea două v-am crescut, eu și măta!
- Hai, taică, nu te supăra pe mine, visam și eu...
- Copile, rostul nostru pe lume, al oamenilor este să creștem pui, ca tine, și ca ăilalți doi de acasă, nu să visăm! Copacii nu au și nu vor avea niciodată pui, așa să știi de la mine, care n-am carte multă...Copac...auzi, ce-i trece lui prin cap!
Dar Ștefan știa că acei copaci, atât de dragi lui, aveau pui, toate ramurile alea viguroase, înfoiate precum creasta curcanului din bătătura lor, crengile alea care cântau sub diapazonul vântului ce venea seara dinspre munte ca o potecă, fie de vaier stins, fie de vuiet aprins, ele erau puii pe care copacii îi ridicau până la barierea cerului ca să vadă și ei slava lui Dumnezeu, albastrul nesfârșit de mirare și taină ce se întindea dincolo de umerii muntelui.
Și copilul înțelese că pentru truda lui taică-său de peste zi erau prea mult visurile sale, că trebuia să coboare cu picioarele pe pământ și tăcu, alipindu-se mai bine de rășina copacilor, care începuse acum să i se pară caldă, ca o apă care i se prelingea pe trupu-i firav, amestecându-se cu înfiorarea stârnită de adierea domoală a înserării. Și tăcu.
Mitru mulțumi în gând că băiatul încetase cu balivernele sale și se îndemna la drum, gândindu-se la ciorba caldă a Constandinei și la răchia care-i va descleia oasele amorțite de loviturile de secure date trunchiurilor groase, devenite acum inerte contururi prin bura de negură ce se ridica dinspre valea Dumbravei.
Privi în urmă și i se păru că Ștefan a adormit pe învelișul aspru de pădure. Își mai aprinse o mahoarcă, căci rău îl supărase băiatul cu vorbele lui meșteșugite, când iapa cârmi la dreapta pe la Cotul Haiducului, loc rău, ocolit de fiecare drumeț prin pădure, dar unde el ajunsese fără să observe, atras de vorba cu copilul. Roata se afundă în clisa înșelătoare. Mitru vru să îndrepte căruța, lovi calul cu putere cu șfichiul biciului împletit în patru, dar iapa parcă se sperie de șuvoiul aspru, dar ascuțit al loviturii și trase și mai mult spre dreapta, ca și cum ar fi vrut să scape de următoarele lovituri pe care instinctul lui de animal le intuia. Atunci încărcătura se balansă și Mitru nu mai văzu decât saltul prin aer al trupului plăpând al băiatului, auzi o bufnitură surdă, apoi brațele rămurite ale copacului din vârful căruței foșnind și plesnind amenințător aerul, prăvălindu-se ca o cascadă de munte, grea, nemiloasă, peste copilul trezit din somn sau visare de lovitura dureroasă cu solul. Auzi urletul nefiresc al lui Ștefan, simți parcă în carnea lui de tată, carne istovită de ani și muncă, scrâșnetul nemilos al lemnului pe spinarea crudă a copilului, auzi un zgomot surd și înțelese că s-a întâmplat o tragedie. Aruncă țigara, privi înspăimântat înspre malul înalt de lemn, care ca un val de mare la flux acoperise băiatul. Începu într-o furie oarbă să tragă de bulumacul, care i se părea acum o coloană de granit imensă, ca și gândul rău care-i lovea tâmplele nădușite, picurând pe obrazul neras sudoarea neputinței și deznădejdii. După ce îl îndepărtă, văzu copilul parcă răstignit în clisa galbenă, punctată ici și colo de firicele de sânge purpuriu și îl întoarse cu fața în sus, în timp ce acesta abia de mai respira. Ștefan privea neputincios cerul care se desena printre ramurile arcuite ale copacilor din jur. Nu așa visase el să ajungă la cerul rotund ca o pasăre și din ochi i se prelinse o lacrimă mare, rotundă ca neputința.
- Taică...picioarele...picioarele mele...unde-mi sunt picioarele, taică?
- Fanule, Fanu’ lu’tata...stai liniștit...respiră copile...așa...nu le mai simți acum, e din cauza loviturii...că nu putuși și tu să stai treaz, trebui să adormi cu gândurile tale năstrușnice...!
- Taică, am visat frumos, că eram pădurar, aveam o căsuță, numai a mea, aici în pădure...așa cum am dorit mereu...
- Lasă acum, stai să văd ce ai la picioare...Încearcă să te ții de mine și hai, hai sus...încet...
Dar Ștefan era o pasăre cu aripile frânte, prea devreme și nedrept. Lemnul tare îi fracturase coloana și băiatul nu reuși decât să mimeze un gest că ar vrea să se scoale la îndemnul tatălui.
- Nu pot, taică...nu-ș’ ce am, da’ nu pot... parcă mi-au fugit de la brâu picioarele astea!
- Stai mă liniștit, că nu ți-au fugit...ești doar amețit de lovitură...!
Dar copilul știa că visurile sale s-au spulberat într-o clipă. Știa că nu va mai ajunge niciodată pădurar, copac nici atât, și nici pasăre care taie cu zborul ei pâlcurile de brazi, sfâșiind cu cântecul nemărginirea albastră pentru a străbate culmile muntelui, ca să vadă ce se întinde dincolo de ele.
Mitru îl urcase pe Ștefan în căruță, în timp ce copilul începuse să aiureze fără noimă, iar drumul până în sat i se păruse o veșnicie. Sărăcia nu-i permisese lui Mitru să-și ducă băiatul până la cel mai apropiat oraș, dincolo de munți, pentru un control de specialitate, ci doar la micul dispensar din sat. Mitru se așezase pe holul pustiu, așteptând verdictul doctorului, un doctor venit acum 20 de ani pe meleagurile lor, dar despre care lumea zicea tot mai des că fusese atras de aceste locuri și preferase să rămână aici în creierul munților datorită răchiei, care îi era prietenul cel mai apropiat. Nu fusese niciodată un om credincios Mitru a lu’ Sângheorghe de aceea considera că nici acum nu are de ce să fie, ca să se roage. Pentru el destinul băiatului se întindea ca o carte deschisă în care poți citi și bănui deznodământul încă de la acea pagină. Își aminti acolo pe holul întunecat și rece cum așteptase să se nască copiii lui. Parcă Constandina lui făcuse înadins, în așa fel încât toți cei trei copii îi născuse la câmp, în vară, la recoltă. Fără nimeni împrejur, decât el singur, bărbat bolund de fericire pentru plodul ce urma să vină pe lume, dar neajutorat, neștiutor în ale nașterii femeiești. Era numai el și secerile lor alea mari și negre ca două jumătăți de lună știrbă. Întinsese de fiecare dată pruncul abia născut pe pământul fierbinte, scosese brișca cu care tăia pita și slănina, o înmuiase în răchie, apoi tăiase cordonul copilului pentru a-l încredința vieții grele și amare din Curmătura. Privise de fiecare dată lama strălucitoare în soarele de vară, impregnată cu petele de viață roșii-albicioase, pulsând ca niște lumi ce atunci prind viață din îngemănarea cărnii crude a copilului cu cea care-l scosese în lumină, sfânta legătură dintre mamă și prunc. Și de fiecare dată, ca într-un ritual străvechi, vârâse brișca adânc în pământul cotropit de paie uscate și de boabele de grâu. Se rugase așa cum știa el la pământul acela, care-l hrănise mereu, ca pruncul venit pe lume să împrumute ceva din tăria și nemurirea lui. Și acum iată că pământul se răzbunase pe el... Nu pe el... ci pe firavul copil, care nici măcar nu apucase să cunoască ce este viața.
Doctorul din sat îl examinase pe Ștefan și observase că din cauza loviturii din coloana vertebrală se ridicase o proeminență, ca un săculeț de carne crescut între vertebre și diagnosticul fu crud : copilul nu mai avea de la brâu în jos nici urmă de reflex, condamnat să rămână paralizat toată viața, imobilizat într-un scaun cu rotile, inert ca și speranța tatălui în ajutorul pe care băiatul ar fi trebuit să i-l dea în zilele bătrâneții care urma. Dacă ar fi avut posibilități financiare și dacă n-ar fi existat ignoranța, specifică satului, poate că într-o clinică de specialitate Ștefan ar fi avut mai multe șanse să nu rămână pentru totdeauna infirm. Dar așa...
Ori de câte ori Mitru pleca la lucru, căci lucra cu ziua la o brigadă de drumuri și poduri, îl vedea pe băiat pe prispa casei, stând în scaunul său, privind cu acea tristețe specifică infirmilor la fărâma de viață la care el nu mai putea ajunge: jocul celorlalți copii, zborul păsărilor, foșnetul brazilor, dansul ireal al frunzelor, zburătăcirea animalelor din ogradă. Și ori de câte ori trecea cu echipa sa de drumari pe lângă mânăstirea dinspre partea de nord a satului, se uita la turlele înalte, semețe printre adierea pădurii de brad și se gândea că viața uneori e nedreaptă, așa cum le vorbise lor odată starețul de acolo, arhimandritul Macarie, care le sfințise sediul brigăzii de drumuri, atunci când aceasta se înființase.
Se jurase că va face totul pentru ca Ștefan să poată fi în rând cu cei din leatul său și să învețe, să nu rămână fără ceea ce copilul dorise dintotdeauna, să cunoască lucruri noi, chiar dacă niciodată nu-i vor mai folosi la nimic. Învățătorul satului, Ifrim, îl încurajase, spunându-i că Ștefan are acel dram de sclipire în judecată, care-l deosebește de ceilalți tovarăși de vârsta lui și că ar fi păcat să nu-l mai lase la școală. Dimineață de dimineață Mitru împingea căruciorul cu rotile pe drumul pietruit al satului, pe arșiță sau îl urca în căruță pe viscol geruit, numai pentru ca băiatul să primească lucrul de care el, ca părinte nesăbuit, îl vitregise: să cunoască viața. La prânz era rândul Constandinei să împingă căruciorul spre casă sub arșița zilei sau să mâne calul costeliv, înecat până la glezne în troienele locului, sporovăind câte în lună și-n stele cu copilul ai cărui ochi străluceau plini de o lumină caldă, vie, când îi povestea de câte a învățat la școală în acea zi.
O ruga pe maică-sa mereu să îl lase să o ajute la unele treburi simple din gospodărie, voia să se simtă util, mai ales că era cel mai mare în familie. Dar la ce-l putea folosi biata Constandina? Uneori, toamna, când băteau fasolea pentru iarnă, întindea o cuvertură roasă de vreme în mijlocul curții, femeia o umplea cu păstăile încovoiate, ca niște litere de alfabet scorojite de vreme și le bătea cu un ciomag greu. Apoi îl lua din cărucior pe Ștefan, care se putea ajuta de o pereche de cârje geluite din lemn de fag de Mitru, și împreună cu Anuța și Petruș începeau să culeagă din păstăile zdrobite boabele strălucitoare de fasole, nădejdea și sporul hranei lor peste iarnă. Atunci Ștefan, cu glasul lui blând întorcea capul spre ea și îi zicea, parcă cu un reproș ascuns: „Vezi, maică, vezi boabele astea strălucitoare, mari, puternice, astea parcă-s Anuța și Petru, pline de viață...Nu ca boabele astea, pricăjite, uscate, fără vlagă în ele, pline de gărgărițe, nefolositoare, care le aruncăm, așa ca mine...”
Frații mai mici îl îmbrățișau atunci, făceau glume și tumbe prin praful ce se ridica din trupurile istovite de viață ale păstăilor învolburate de chiotul lor și Ștefan mai uita de tragedia lui, știindu-se iubit și protejat măcar de cei dragi.
De când se întâmplase accidentul din pădure, Ștefan devenise credincios. Cât trăise bunică-sa, Smaranda, se ținuse aproape de biserică mai mult datorită ei și a poveștilor despre sfinții pământului, pe care i le spunea sub spuza cartofilor din cuptor. Acum nu era seară fără să mulțumească în gând Domnului că avea grijă de el, de ai lui, de școală și de învățătorul Ifrim, de care se simțea atât de legat. Deseori mai venea pe la ei, preotul din sat, părintele Vermeșan, om cu inimă bună, care, cum auzise de tragedia copilului, făcuse ce făcuse și, cu ajutorul unei colecte publice ținută la câteva slujbe de duminică strânsese banii necesari cumpărării căruciorului în care copilul își trăia bucuriile și tristețile. Părintele îi spusese băiatului că avusese har de la Dumnezeu că scăpase cu viață, îl îmbărbăta, spunându-i că a auzit cât de bine învață și că ăsta era tot un semn divin, uneori Dumnezeu compensând o pierdere printr-un dar. De atunci începuse Ștefan să creadă și să citească o carte pe care i-o adusese părintele, “Proloagele”, cu viețile sfinților de peste an, iar în copil creștea o lumină nefiresc de puternică, uneori tainică, care îi strălucea în priviri, atunci când vorbea despre cele sfinte.
Când în sat sosi vestea că niște investitori vor să redeschidă vechea mină de cărbune, Mitru fu printre primii care se înscrisese pe lista făcută de un reprezentant al firmei sosit din oraș. Nu peste mult timp începură și lucrările de reamenajare ale minei, care sărbători intrarea în primul șut imediat după Paști. Munca în mină era mult mai grea decât și-au imaginat Mitru și ceilalți ortaci, atunci când optaseră pentru coborârea în subteran, părăsind drumurile și podurile din județ, care, oricum și oricât le reparau ei, odată cu trecerea iernii, datorită calității precare a materialelor, trebuiau din nou cârpite, peticite în primăvară, în speranța unei noi degradări, așteptată și de autoritățile din sat și de muncitorii brigăzii, care nădăjduiau în primirea de noi fonduri de la prefectura de județ.
Când cobora în măruntaiele pământului Mitru se gândea întotdeauna cum ar fi fost să-l aibă ca lămpaș lângă el pe Ștefan al lui, cum ar fi fost viața lor cu patru brațe de muncă, când acesta ar fi ajuns flăcău în toată firea, cu posibilități mai mari de a da copiilor săi tot ceea ce meritau și lucrurile la care, prin natura copilăriei lor, râvneau. Și se învârtoșa și mai tare împotriva pământului negru, negru ca inima sa, împotriva celui care-i luase băiatului său putința zborului în viață.

* * *


Un infirm. Un tablou ce întotdeauna inspiră compasiune, dar și teamă în fața destinului, a vieții pline de curse, măreață în urcușul ei, înfiorător de dureroasă în decăderea ei, mai ales când ea are loc la o vârstă ca aceea a lui Ștefan. Un cărucior cu roțile mari, alunecând prin praful curții, precum gândurile celui ce-i strunea cu o mână de acum puternică rostogolirea spre niciunde. Palmele lui, altădată plăpânde, se îmbrăcaseră acum cu pernițe de carne aproape pietrificată de contactul dur, repetat cu cauciucul ce îmbrăca roțile, roți ce-i dădeau senzația că se mișcă, trăiește, există, scurtându-i agonia sub imperiul căreia se culca și se scula zi de zi, singurul refugiu de fericire fiind orele petrecute la școală. Deseori, Constandina îl găsea printr-un ungher al curții, furișat ca o umbră, plângând încet, sfâșietor, îl observa, nevăzută de el, cum rostogolea roțile neputinței făcând eforturi, ca și cum ar fi vrut să atingă perdeaua de pulbere a curții, răscolită pe alocuri de vântul șturlubatic ca un copil, așa cum fusese și el până acum câtva timp. Ai fi zis că vrea să se ridice, să plece acolo unde-i zbura gândul lui de pasăre rănită, să intre în pădurea de stejar, să se cațere pe trunchiul unui bătrân înrămurat, să chiuie înspre cerul vinețiu de toamnă, să-și strige libertatea, să-și desfacă aripile, pe care le visa noapte de noapte, să se ridice peste umărul de stâncă, să plonjeze dincolo de muntele, de unde începeau pentru el marile întrebări.
Într-o noapte însă Ștefan fu cutreierat de un vis. Se făcea că era la poalele muntelui, acolo unde se deschisese noua mină, împreună cu tovarășii lui de joacă. De-a v-ați ascunselea fusese jocul lui preferat de pe vremea când încă picioarele îi erau puternice și sprințare. Se ascunsese în scobitura muntelui, în peștera mică pe care localnicii o numeau peștera Ciobanului, fiindcă acolo la vreme de furtună ciobanii locului obișnuiau să-și adăpostească mioarele. Stătea pitit, așteptând să vadă reacția celui care trebuia să le descopere rând pe rând ascunzătoarea. Deodată prin urzeala aerului în amurgul rănit simți o străfulgerare caldă, care se încolăci pe pereții jilavi, asemenea unui șarpe de sticlă, apropiindu-se de el, și, cu cât se apropia, prindea o strălucire aparte, albastruie, ca un fuior de lână tors pe un glas nefiresc de duios și cald: „Copile...copile...nu te speria...așteaptă... vreau să te ating!” Ștefan încremenise în colțul de piatră, în care se strânsese speriat. Un abur alb, un miros pe care simțurile lui olfactive nu-l primiseră nicicând, îi inundă ființa, apoi aerul moale îl înconjură ca o mângâiere plăpândă, care-l făcu să se cutremure, ca și cum o mână nevăzută i-ar fi atins părul bălai și Ștefan văzu un chip tânăr, pe care îl va revedea de atunci seară de seară, în visurile sale. "Ștefane, spune-i lui tată-tău că trebuie să ies de aici...numai tu mă poți ajuta, copil blând...! Zac aici de mult timp, oameni răi din aceste locuri m-au jefuit și m-au lăsat mai mult mort decât viu la intrarea în vechea mină. M-am târât cum am putut sub munte. Știam că pentru mine nu mai exista scăpare. Să știi că am fost tot un om simplu ca tatăl tău și ca tine, dar foarte credincios. De aceea poate Dumnezeu a vrut ca acum să-ți apar în vis. Am nevoie de ajutorul tatălui tău ca să ies din întuneric. Trebuie să mă ajuți, Ștefane, mai ales acum după ce ai fost încercat și ai devenit atât de credincios!".
Ștefan fusese atât de impresionat de acel prim vis, încât vru să-l destăinuie învățătorului său, dar își spuse că poate este numai o nălucire a somnului și uită chiar de a doua zi întâmplarea. Întâmplare care se repetă peste câteva nopți și de data aceasta nălucirea visată i se adresă iar, spunându-i. "Ștefane, știu că ai vrea să zbori ca păsările cerului, nu-i așa? Eu nu pot să te ajut să zbori, dar te pot ajuta să mergi copile!". Atât îl bucurase pe băiat zicerea făpturii de vis că se agățase de pelerina lui strălucitoare, mai-mai să se răstoarne din căruciorul în care până și în vis simțea că era țintuit. Dar tânărul dispăruse într-o urmă de fum, ca și ecoul cuvintelor lui. De obicei, dimineața, când se trezea, Ștefan era tot așezat pe spate, așa cum îl punea Mitru înainte de culcare. În dimineața acelui vis, corpul copilului era ca o apă șerpuitoare. Capul înspre tăblia de fier a patului, iar picioarele țepene, undeva spre marginea acestuia, semn că în vis copilul se luptase din greu cu gândurile sale.
De atunci, la răstimpuri, Ștefan visa acea înlănțuire moale de aer cald care-l implora să o elibereze din adâncurile muntelui, dar copilul nu îndrăznise vreodată să-i mărturisească tatălui visul. Ar fi râs de el, ca atunci în pădure, când îi destăinuise că ar fi vrut să fie copac. Dar seară de seară, plăsmuirea fantastică îl implora să se destăinuiască, iar într-o bună zi, Ștefan îi spuse mamei în drumul de la școală spre casă.
- Maică, tu ce crezi despre mine? Sunt un copil ca toți copii sau un visător, cum zice tata, unul din ăia care bat câmpii? Tu ai încredere în mine? Că vreau să-ți încredințez un secret, un secret numai al meu...
- Fanu’, mamei, știi bine că întotdeauna am avut încredere în tine, doar ești primul meu născut...
- Maică, nu știu de ce, o fi de la “Proloagele” părintelui Vermeșan, pe care le știu acum din scoarță în scoarță, o fi de la boala mea, dar seară de seară, visez un vis ciudat, care mă face să mă trezesc lac de apă, înfricoșat, dar și ciudat, ca și cum cineva îmi spune că, dacă voi face exact cum mi se cere în vis, poate odată viața mea se va schimba. Îți vine să crezi, maică?
- Ce visezi, Fanule, spune, te ascult și jur că nu o să râd de tine așa cum face taică-tău, când aude de tine și de nălucirile tale...
Ștefan îi desluși femeii întregul vis, pe nerăsuflate, oprindu-se la răstimpuri trăgând cu ochiul la reacția mamei, ca să se convingă dacă aceasta îl credea cu adevărat sau voia ca orice mamă să-i facă doar pe plac. Constandina era o femeie credincioasă, ca fiecare munteancă, știind că de acolo, dintre aprinsele stele, cineva avea zi de zi grije de bărbatul ei coborât în întunericul neființei muntelui, precum și de ea și de cei trei copii, lumina ei în clipele de deznădejde, motivul pentru care robotea de dimineață până seara, fără să simtă foamea sau oboseala. Femeia privi în ochi copilul și i se păru că în ei scăpărau două luminițe ca două poteci înverzite ce se prelungeau, la capătul cărora stătea ascunsă speranța lui în așteptarea unui răspuns.
- Ștefane, o să trebuiască să-i spui lui taică-tău acest vis, chiar dacă o să râdă de tine, dar trebuie să-l spui, ca să fii tu liniștit, mulțumit de tine însuți!
Și Ștefan îi mărturisise lui Mitru visul ciudat, de care, bineînțeles, acesta râse cu poftă, ca și cum nu i-ar fi ajuns visele de zi cu zi ale băiatului său care, ba se vedea copac, ba se vedea pasăre. Mai mult, în pauzele scurte de masă, de acolo, din creierul muntelui, Mitru povestise și ortacilor săi visul băiatului și galeriile întunecate fură sfâșiate de râsul sănătos al truditorilor din subteran, mulți zicându-i lui Mitru că au auzit și ei de la copii lor, colegi cu Ștefan la școală, că acesta visa cu ochii deschiși și le povestea în recreații fel și fel de lucruri visate sau imaginate de el. Singurul care ascultase cu atenție totul, fără să se alăture râsului celorlalți, fusese Mărieș, un flăcău care crescuse lângă bunică-sa, femeie foarte religioasă și care îl lua de multe ori cu ea la slujbele de duminică.
- Nea Mitrule, poate ar trebui să-i povestești și părintelui Vermeșan visul copilului...cine știe...dacă e un sâmbure de adevăr în el...nu mai râde! Mi-a spus mie bunica că adeseori cei încercați de soartă ca Ștefan al matale sunt binecuvântați de Dumnezeu cu lucruri care nouă celor păcătoși ne scapă sau pe care nu le merităm...
Dar Mitru nu băga de seamă vorbele flăcăului, considerându-l și pe el un fel de Ștefan la altă vârstă și care nu trebuia luat în serios. Singurul lucru serios și care conta în viața lui era cărbunele ăla negru, care se lăsa cu zgârcenie desprins din trunchiul plămădit de secole al muntelui, sub care dimineață de dimineață își coborau destinele el și tovarășii lui. Atât.
Dar Dumnezeu, care ne încearcă uneori cu bunătate și răbdare, făcuse ca într-o bună zi Mitru să se gândească la visul copilului, de care atâta râsese cu colegii lui. Șeful de abataj le pusese în vedere ca până la sfârșitul lunii să atingă o anumită cantitate de cărbune extras, așa că minerii se puseră cu îndârjire să ajungă la norma planificată de cel care le dădea pâinea zilnică pentru pruncii de acasă. Mitru întotdeauna era în fruntea lor, asta nu fiindcă era și cel mai în vârstă, ci pentru că așa fusese de când se știa, nevoind să-i ia altul înainte, nici măcar când era vorba de o trudnică îndeletnicire ca aceasta. Pentru el peretele de cărbune nu era decât un perete de pâine și sare, pe care le va pune pe masa pruncilor săi și asta îl făcea să se înverșuneze și mai tare în lupta cu muntele. Nu simțise cum se acumulase dintr-o dată o perdea subțire de gaze de jur împrejur și când bărbatul lovi cu târnăcopul peretele de stâncă o scânteie pâlpâi preț de câteva secunde, și o explozie sfâșie tăcerea. Întăritura de bârne groase ce susținea abatajul cedă sub forța imensă a gazului dezlănțuit și Mitru simți cum îi explodează timpanele de forța aerului care-l prăbuși la pământ. În gură i se strânse o pungă de zeamă acră, ca de sânge ofilit, iar din nări un firicel de spumă albăstrie i se prelinse pe bărbia slabă. Bărbatul fu târât câțiva metri de un torent de aer cald, aproape fierbinte, simți pe creștet cum creștea malul de pământ negru, peste inima lui neagră de atâta spaimă, urechile îi păcăneau ca niște picamere care scăpaseră amenințător din mâinile ortacilor, în suflet îi coborâ întâi mirosul tare, apoi gustul, nemaiântâlnit până atunci, al pământului pe care îl primi ca pe o izbăvire. Niciodată nu încercase gustul pământului, nici măcar atunci la câmp, când cu nașterea pruncilor, deși voise de fiecare dată să guste din amestecul de paie, boabe aurii, pământ uscat de arșița verii și din urma aceea de viață roșiatică lăsată în țarină de brișca lucitoare. Dar se gândise că ar fi spurcat cu buzele sale, dedate la multe păcate, puritatea pământului și a noului născut, întinând botezul acela primordial, pe care el îl săvârșea inconștient, dar miraculos, ori de câte ori Constandina dăruia cerului puiul captiv dintre vintrele sale puternice, sănătoase, ca huma pe care se întindea când simțea durerile facerii. Vru să deschidă ochii, dar pleoapele îi erau grele, parcă îi erau cususe cu spuză de aer moale, gelatinos și de câte ori încerca să le deschidă o durere i se urca din piept până ce îi străpungea craniul golit de gânduri, unul singur doar, ca un bondar uriaș, rostogolindu-se prin mintea lui aflată la limanul deznădejdii: „Pruncii...pruncii mei... ce se va alege de ei...cine-i va mai hrăni...?” Spatele îi era încovoiat ca gura neagră a secerii cu care vară de vară robotea pe țarină, o presiune fantastică îi cotropea oasele, mușchii i se zbăteau nefiresc, o senzație stranie îi înțepeni orice tentativă de a se mișca și atunci înțelesese pentru prima dată Mitru suferințele de zi cu zi ale băiatului său, pe care nepăsarea lui îl condamnase la aceiași nemișcare, dar veșnică. Nici acum, aflat în pragul limită al vieții sale, Mitru nu se gândise la faptul că niciodată în viața lui nu își îndreptase gândul și ruga spre Dumnezeu. Prin aerul din ce în ce mai rarefiat al neputinței sale se iscă o pală de vânt cald, bărbatul trase cu lăcomie din briza izbăvitoare și reuși pentru o clipă să-și revină în fire. Întinse mâinile și dădu de un mal înalt de pământ, clipi de câteva ori scuturându-și ca un fluture carbonizat de pe ochi firimiturile de pământ și deschise ochii. O alcătuire albă, cu irizări de un albastru nefiresc, parcă nepământean, îi străfulgeră privirea făcându-l pentru o clipă să închidă iarăși ochii, pentru ca imediat să îi întredeschidă pentru a vedea dacă visa sau nu. Inima îi fugise parcă undeva mai departe de trup și el se zbătea din răsputeri să o ajungă din urmă, să-i audă și să-i simtă bătaia, pentru a fi sigur că încă mai trăiește și acea lumină nefirească de pe malul de steril nu este cea de dincolo de moarte, de care auzise și el din bătrâni, fără ca vreodată să se gândească la clipa în care o va întâlni. Lumina cobora pe malul înalt oferindu-i o imagine a locului care-l ținea prizonier, poate pentru totdeauna. Auzi un glas blând, care-i spuse pe nume: „Mitrule...asta-i lumina care noapte de noapte coboară peste visul copilului tău...de care atât ai râs...!”. Mitru ar fi vrut să spună ceva, nici el nu știa dacă ceea ce vroia să zică era un gând al său sau ecoul spuselor glasului de sub munte.
„Pentru pruncii tăi de acasă și, mai ales, pentru Ștefan, s-au întâmplat toate acestea. Știu, nu ești credincios de fel, dar uite că și celor ca tine li se pot dezvălui minuni ca aceasta. Speri că poate tovarășii tăi vor încerca să te scoată din capcana pământului. Fiecare trăim cu o speranță în suflet întreaga viață. Așa cum tu speri să vezi iar lumina, așa și eu am așteptat atâta amar de vreme clipa asta. Dumnezeu a rânduit de mult ca toate acestea să se întâmple întocmai și numai eu, numai eu te mai pot scoate la lumină...Mitrule, Mitrule...!” spuse glasul ca un reproș aruncat peste marginile tărâmului morții, în care se zbătea acum bărbatul. „Dar pentru asta trebuie să facem un legământ. Tu îi vei vedea iar pe cei dragi, dar trebuie să îi povestești arhimandritului Macarie de la mânăstire, numai lui, mă auzi, numai lui, ceea ce s-a întâmplat aici, azi. Să-i spui așa: „Taică părinte, pelerinul de sub munte vrea să iasă la lumină pentru a se milostivi de oamenii cei păcătoși. Așa să faci și nu altfel, auzi, Mitrule?”
Bărbatul dădu din cap a încuviințare, dar tremura, și nu știa dacă din cauza frigului nefiresc care începuse să-i cuprindă trupul sau din cauza apariției acelei alcătuiri venită parcă dintr-o altă lume, tot atât de nefirească ca și necredința lui de o viață întreagă.
„Și ca să ști că așa voi face, adică te voi scoate la lumină, Mitrule, azi te vei naște din nou, ca acum patruzeci și șapte de ani când mumă-ta, Leonora a lu’ Drăghia, te-a adus la viață”.
La auzul numelui mamei sale, plecată de mult înspre cei drepți, pentru prima dată în viața sa, Mitru se cutremură la gândul că, într-adevăr, există acolo sus cineva care ne cercetează încă de la naștere inima și rărunchii.
„Ca să te naști din nou, Mitrule, trebuie să înveți să vorbești, fiindcă acum, oricât ți-ai dori tu, ești ca un prunc în pântecele mamei, numai că acum pântecul cald al Leonorei e pântecele aspru și rece, dar primitor al pământului. Uite, nu mai ai pe buze nici măcar un singur cuvânt. Hai, încearcă să-mi spui ceva, nu-i așa că nu mai găsești în sertarele minții tale nici măcar un singur sunet ?” Și Mitru încercă să spună că nu e adevărat, e bărbat în toată firea, unde să fi fugit cuvintele lui, de ce și cum să-l fi părăsit. Dar, oricât încerca, nu reușea să scoată nici cel mai mic sunet.
„Vezi, vezi, Mitrule, nu te mint...” Apoi prin aerul din ce în ce mai stătut, irespirabil, văzu două mâini care țineau în palme toate literele pe care el le buchisise cu greutate, atunci când începuse să învețe pentru prima dată la școală tainele lumii acesteia. „Hai, ia, Mitrule, ia și mănâncă, trebuie să înveți să vorbești din nou! Și poate ceva se va schimba în ființa ta, după ce ai trecut prin toate acestea!”. Și Mitru primi supus și începu să mestece fără să cârtească primele litere pe care mâinile acelea de un dalb nefiresc i le întinse și buzele lui putură pentru prima dată să exclame: „Doamne...Doamne...!” Era un cuvânt pe care nu-l cunoscuse o viață întreagă, la care nu se gândise niciodată, poate doar în glumele făcute pe seama femeii lui, când o vedea venind duminica de la biserică fericită și sporovăind cu celelalte femei din Curmătura.
„Așa...așa, Mitrule...vezi că vorbești din nou...ia, ia acum toate literele astea”, și mâinile îi înghesuiră semnele încovoiate în sân, pe sub cămașa ruptă, așa cum își înghesuia el în pripă merele furate din grădina lui Profir, vecinul bunicului, atunci când era încă de o șchioapă ...”Nu uita însă, te-ai legat, așa să faci, cum am vorbit, Mitrule!”.
Și lumina ce devenise binefăcătoare, mâinile și glasul domol dispărură. Mitru se simți tras de o forță nemaivăzută, ca un curent care-l absoarbe încetul cu încetul, care-l făcu să capete speranță, să înceapă să sape cu unghiile și brațele lui vânjoase în malul de pământ, pe care-l simțea acum mai ușor, mai primitor, până ce simți o boare de aer umplându-i plămânii goliți de viață. Auzi glasurile tovarășilor săi care se îndemnau să sape mai cu spor, începu să strige și el, cuvinte de mult știute, printre ele un tragic „ajutor”, cuvânt nicicând folosit până atunci de bărbatul aspru și netemător al muntelui. Cuvintele izvorâră din gura lui ca un șuvoi eliberator, le găsise pe toate cele pe care la un moment crezuse că le uitase, că îl părăsiseră, fiindcă, dacă n-ar fi fost glasul acela blând, tânărul acela dintr-o altă lume și simțire, el, Mitru a lu’ Sângheorghe din Curmătura, nu ar mai fi avut nevoie de cuvinte, acolo unde îl condamnase la veșnicie cărbunele în clipa în care scânteia nefericită aprinsese gazul din adâncuri.

***

Ortacii îl întinseseră pe Mitru pe o prelată pe care o foloseau la vreme rea ca adăpost. Sosise și doctorul din sat, care-i examina cu atenție pulsul. Fusese doar șocul suflului exploziei, care-l proiectase pe malul reavăn, afânat, ceea ce micșorase forța impactului și în afară de câteva echimoze și sperietura zdravănă, Mitru era întreg. Ochii bărbatului întins pe spate priveau fix spre cer, acolo unde întotdeauna dorise pruncul său infirm să ajungă prin ramurile gândului sau cu aripile imaginației. Acum Mitru știa că acolo există o forță care ne protejează ființa la ceasuri de cumpănă, o cunoscuse în adâncuri, unde se născuse pentru a doua oară și mai știa că va trebui să meargă să-l vadă pe Starețul Macarie, acolo, sus la mânăstire, chiar dacă niciodată nu și-ar fi putut imagina că el, Mitru a lu’ Sângheorghe, va păși vreodată pragul ei. Pentru liniștea sa și a copiilor săi, trebuia să facă acest lucru, chiar dacă acum, înconjurat de prieteni și sub spuza de soare blând ce se ițea pe după brazi, simțea că poate ceea ce trăise în adîncuri nu fusese decât un vis al său – în fond, era doar tatăl lui Ștefan cel visător. Dar acest gând se pierdu pe după coama brazilor, preluat de șopotul firicelului de râu ce străbătea locul și Mitru ajunse acasă, acolo unde îl privi cu alți ochi pe copilul său țintuit între roțile mari de neputință. A doua zi el îi spuse femeii sale că are treabă în oraș. Nu voia ca ea să știe ceea ce avea el de îndeplinit și urcă anevoie poteca ce ducea spre mânăstire, ascultând șoaptele pădurii, amestecate cu gîndurile lui. Mitru fusese de la 12 ani dat de taică-său ca ajutor al pădurarului din sat. Lângă acesta învățase el toate rosturile pădurii și cel mai mult îi plăcea să iasă la venirea serii din coliba pădurarului, să se rezeme de un trunchi gros și să asculte glasurile nopții, care încerca să farmece astfel pădurea pentru a o subjuga odată cu venirea întunericului deplin. Apoi un vânt firav străbătea întâi învelișul de frunze moarte, învăluind încet tufișurile ce păreau pitici la pândă. Toate acestea și le amintea cu melancolie Mitru, suind poteca spre mânăstire. Era o dimineață de toamnă simplă și tăcută. Soarele nu izbutise să străpungă cu foarfecele strălucirii lui croiala coronamentului pastelat al copacilor seculari. Nori singuratici, ca niște pete orfane albăstrii, alunecau printre maiestuasele aripi ale crengilor bogate încă. Vietățile pădurii mai dormitau printre cotloanele frunzoase, de un roșu cărămiziu, dintre tufișuri ridicându-se timid valuri moi de ceață, respirația grea a pământului. Auzi printre crengile speriate de un vânt domol glas de mierlă. Ciocul galben și penele-i negre contrastau cu sângeriul frunzelor ce abia mai pâlpâiau printre ramuri. Fâlfâit de aripi, șerpuit printre frunze, zgomot de tufe și crengi uscate răscolite, totul era inundat de mirosul amețitor al dimineții. Ajunse lângă buza pârâului și sorbi lacom din apa rece, care-i strepezi dantura stricată ca un cuțit de foc. “Și el, pârâul”, gîndea Mitru, “se naște și reintră în pământul acela din care el a scăpat nevătămat. Oare pârâul învață mereu să vorbească ori de câte ori firicelele lui prind viață și străpung pătura pământului, sau cuvintele lui, șoaptele, pe care din tinerețe el le ascultase cutreierând pădurea, pârâul le învață pe cale?”. Mânăstirea se profila printre brazii semeți, cu turlele ei argintii, dominând satul și împrejurimile. Avea temelia din stejar, așezată ca pe o tălpică uriașă, cu turnul-clopotniță agățat parcă de pronaos. Ornamentele trădau construcția de munte, cu sculpturi bogate, printre crestături meșteșugite. Erau pe stâlpii aceia încrustate motive populare de veche tradiție: flori, stele încercuite de ramuri, motivul solar și chiar o roză a vânturilor, destinul uman aflat în bătaia sorții. Câteva rozete uriașe din lemn cu imaginea mitică a șarpelui, strecurat aici parcă dintr-un Eden de mult părăsit de oameni, apoi simbolistica frânghiei răsucite, ca și soarta omului, prins de nălucirile trecerii pământești, totul trona pe zidurile prinse lacom de vreme în chingile mistuirii fatale, dar în același timp totul dădea impresia de trăinicie și sfințenie, totodată. Starețul era prins cu pregătirea Sfintei Liturghii, așa că Mitru fu nevoit să aștepte în curtea mare, adumbrită de brazi până ce se terminase ascultarea călugărilor. Nu avusese curaj să intre în mânăstire, nu pentru că nu ar fi simțit nimic pentru locașul sfânt, în fond intrase de patru ori în biserica lor din sat, la cununia sa cu Constandina și la botezul celor trei copii, dar aici, la mânăstire se simțea stingher, nu știa cum să se comporte într-un loc, unde nu mai intrase niciodată. Mai mult, singura față bisericească cu care vorbise vreodată fusese părintele Vermeșan de la mica biserică din sat. La auzul toacăi, ce înfiora întinderile de pădure și al dangătului de clopot, urmat de cântările ce răzbăteau prin ferestrele mari cu vitralii strălucitoare, Mitru simțise pentru prima dată un fior stingher în inimă, pe care nu și-l putea explica. Fu primit de arhimandritul Macarie, care întotdeauna era răbdător cu acești oameni ai muntelui, știind că fiecare ascunde o dramă pe care el trebuie să o asculte cu mare atenție, pentru ca omul simplu din fața sa să plece de la el îmbunătățit și poate cu răspunsul așteptat la durerile lui. Mitru povestise cu ochii în pământ toată întâmplarea de sub munte. Rar, privea într-o parte, neputând parcă suporta privirea scrutătoare a arhimandritului, puritatea pletelor și a bărbii sale de nea stinsă peste ani. Macarie îl ascultă cu atenție, gândindu-se că omul din fața sa, într-adevăr se născuse pentru a doua oară din moment ce trecuse peste acel prag existențial, din care atât de puțini găsesc scăpare. Îi promisese că se va sfătui și cu episcopul Pahomie, superiorul lui, singura persoană clericală cu putere de decizie, care ar fi putut permite căutarea în măruntaiele muntelui a acelui pelerin, dacă el cu adevărat ar exista și nu ar fi o plăsmuire a celui rău, gata oricând să surpe chiar și credința clerului printr-o amăgire diavolească meșteșugită, care ar fi năruit prestanța bisericii în fața oamenilor locului, în cazul în care acolo, jos, nu s-ar afla nimic demn de interesul bisericii. Mitru plecă ușurat. Þinuse legământul cu plăsmuirea de sub munte, acum putea să-și vadă liniștit de truda lui și de întreținerea familiei. În noaptea aceea arhimandritul Macarie avu un gând folositor sufletului său, plecat pe cărările ascunse ale somnului. Se făcea că trebuia să se spovedească înainte de cuminecătura de Paști și, cum era rânduit, trebuia să meargă la pustnicul ce sălășluia pe aripa de sud a muntelui, într-o peșteră, în care își găsise liniștea acum mai bine de 50 de ani. Urcase pe spinarea muntelui greu, nu mai era nici el tânăr, se sprijinea în cârja de arhimandrit, care tocănea la fiecare pas ca și cum ar fi vrut să cerceteze inima muntelui, care parcă îi răspundea din străfunduri cu un ecou slab. Intrase în peștera pustnicului Nicodim, sfios, așa cum făcuse prima dată, după ce fusese ales starețul mânăstirii, considerând că singurul căruia i s-ar putea confesa ca duhovnic, ținând cont de rangul arhieresc pe care el îl avea acum, nu ar fi putut fi decât sihastrul. Văzu prin iluminarea slabă a tavanului scorojit de ploi și ani umbra bătrânului, care-și ridicase epitrahilul, pe care i-l așezase pe cap, îndemnându-l cu un glas scăzut să spună cu ce l-a mai supărat pe Bunul Dumnezeu. Macarie vorbea apăsat, din suflet, căindu-se amarnic pentru niște păcate, pe care el le socotea nedemne de rangul său. Plecase ochii în pământ și atunci văzuse că pustnicul era în picioarele goale, niște picioare înegrite ca de negru de fum, dar viguroase, parcă crescând din podina săracă de lemn a încăperii. Simții mâna grea, deosebit de grea a acestuia pe capul său, ca pentru a-l absolvi de toate păcatele știute și neștiute, se mira de vigoarea nemaiântâlnită până atunci a duhovnicului său, când deodată, acesta ridică epitrahilul, i-l dădu să-l sărute și abia atunci Macarie zări că în fața lui se afla un tânăr învăluit de o pelerină neagră ca pământul, care-i spuse doar atât: „Taică părinte, iertate îți sunt păcatele trecute și prezente, dar nu și cele viitoare, dacă nu mă vei elibera din adâncuri...!” Macarie îl privise cu spaimă, implorându-l parcă din ochi să-i spună cine este, de unde vine și de cine este trimis în locurile astea uitate de lume ale lor, dar tânărul continua să-i șoptească doar atât: „Ai să mă găsești părinte, ai să mă găsești, numai să-l întrebi pe Mitru, el știe locul unde ne-am întâlnit, e doar locul unde s-a născut a doua oară și știi la fel de bine ca mine că locul unde te-ai născut nu-l vei uita niciodată. Bunăoară, cum prea-sfinția ta nu o să poți uita nicicând obcina Buzăului, unde ai văzut lumina prima dată. Ai să mă găsești și ăsta va fi semnul ca să ști că eu sunt pelerinul de sub munte". Și tânărul își luă mâna pe care o ținea grea pe capul arhimandritului și care avea pe ea încrustată parcă de un fier înroșit sfânta cruce. „Să cauți crucea, părinte, crucea...!” Starețul se trezi nădușit, în ciuda burei de răcoare pe care noaptea de toamnă o strecurase prin cerceveaua ofilită de vreme a ferestruicii chiliei sale. Hotărâ în acel ceas să nu mai pregete și să se destăinuiască episcopului Pahomie. Episcopul îl ascultase cu luare aminte, cântărindu-i fiecare vorbă, fiindcă nu în fiecare zi Dumnezeu vorbea cu oamenii ca în acea după-amiază în cariera de cărbune. Împreună cu starețul obținu aprobarea Patriarhiei și într-o zi de vineri, porniseră cu sobor de preoți și cu autoritățile locului spre mină. Mitru fu cel care le indicase locul unde pământul încercase să-l înghită, pentru ca mai apoi să-l scuipe afară din pântecele lui. Episcopul se adresase pentru început celor prezenți, al căror număr crescuse impresionant prin venirea oamenilor din Curmătura, dar și a celor din împrejurimi, căci se dusese vorba despre ceea ce avea să se întâmple aici până departe, chiar dincolo de granițele județului. Prea-Sfințitul Pahomie le explicase că nemurirea sufletului este supraviețuirea lui după despărțirea de trup. Această supraviețuire constă în continuarea vieții sale proprii, spirituale, în păstrarea facultăților superioare, precum și a sentimentului de răspundere. Giulgiurile Mântuitorului sau moaștele sfinților, care rămân intacte prin moarte, ne demostrează, în mod analogic că sufletul nu se descompune, în urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimicește. O forță simplă și spirituală cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizată și nici descompusă, decît printr-o acțiune divină nimicitoare. Dumnezeu, însă, ne arată incoruptibilitatea sfintelor moaște, nu vrea ca sufletul să fie nimicit, ci îl menține în existența în care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a întipărit în materia trupului, cu ocazia zidirii omului, având astfel în sine, prin împărtașire, trăsăturile exacte ale bunătății divine. Numai o putere infinită, egală cu aceea de la creație, ar putea trece făptura de la existență la inexistență. Dumnezeu însă ne descoperă condescența Sa, încredințându-ne că nu vrea nimicirea sufletului omenesc. Menținerea osemintelor sfinților în stare de nestricăciune este o făgăduință și o garanție privitoare la mărirea de care se vor bucura trupurile credincioșilor după înviere. Manifestarea acestei puteri a învierii e cunoscută credincioșilor mai ales dupa pogorârea Sfântului Duh, cultul sfintelor moaște având origine în Biserica primară. Prin moartea și învierea Sa, însă, Mântuitorul inaugurează o eră nouă, în care apar sfintele moaște ca prefigurații ale Învierii. Pahomie dădu oamenilor multe exemple de sfinte moaște descoperite de biserică, cel mai recent fiind cel al Sfântului român Ioan Iacob din Pustia Hozevei, care la peste 20 de ani de la moartea sa fusese descoperit întreg, fără nici o urmă de degradare biologică a trupului său. Episcopul, care pe atunci se afla în pelerinaj în Þara Sfântă, văzuse cu ochii lui minunea și le spuse că înaltele fețe bisericești ale locului se așteptau să găsească numai sfintele oseminte și o bună mireasmă după trecerea a 20 de ani. Când au luat scândura sicriului au văzut că părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, așa cum fusese pus. Parcă l-ar fi pus în mormânt de câteva ceasuri, fără nici o schimbare a înfățișării lui: mâinile, barba, părul, rasa, încălțămintea erau neatinse.
Slujba de venerare a pelerinului de sub munte fu una deosebit de mișcătoare, mulți dintre cei prezenți participând pentru prima dată la o astfel de oficiere. Mitru și starețul Macarie erau cei mai emoționați numai la gândul că acolo, jos, poate nu se găsea decât o închipuire pe care minerul sărman aflat la clipă de cumpănă cu viața sa, o zărise, dar episcopul Pahomie știa deja că pelerinul de sub munte exista. Ca un întâi stătător al bisericilor din eparhia sa acesta, imediat după vizita starețului, cercetase documentele vremii, discutase cu cei mai venerabili preoți și monahi din zonă și descoperise la una din mânăstirile de peste muntele Curmăturii pe un monah, care abia ce împlinise 98 de ani, și care îi povestise o întâmplare petrecută pe vremea când el abia se tunsese monah și nu avea mai mult de 18 ani. Monahul Mavrentie îi spusese că la acea vreme umblau prin lume fel și fel de predicatori, falși sau autentici, care propovăduiau credința bătrânească sau aduceau cu ei religii străine de acest pământ și neam. La mânăstirea lor bătuse la poartă într-o seară un astfel de drumeț, care se recomandase simplu, pelerinul. Trei zile cât a durat șederea acestuia la lavra lor, pelerinul s-a odihnit noapte de noapte pe o laviță în chilia sa. Mavrentie nu știa dacă așa hotărâse starețul lor sau dacă fusese alegerea oaspetelui, care voia să aibă un partener de dispute duhovnicești mai fără experiență. Ceea ce știe Mavrentie este că pelerinul a fost un om de o curățenie morală și spirituală, cum el nu a mai întâlnit în trăirea lui monahicească de atunci și până acum. Mare nevoitor, cu rugăciunea inimii tot timpul pe buze, acesta îi povestise despre viețile sfinților, dându-i pilde ziditoare pentru un suflet tânăr de monah. Mavrentie își amintește un episod, care l-a urmărit apoi toată viața lui. Se sculase în prima dimineață a ospeției pelerinului mai devreme. Îi plăcea să nu aibă pe nimeni prin preajmă, atunci când își spunea rugăciunile de dimineață și acum cu oaspetele din chilia sa se vedea strâmtorat în a face pravila sa. Auzi însă prin fereastra deschisă, prin care soarele de primăvară răzbătea generos, glasul molcom al pelerinului, care vorbea cu cineva în tinda chiliei. Mavrentie nu-l auzea pe interlocutor, dar frânturi din vorbele pelerinului ajungeau până la el. Vorbeau despre mersul norilor în sus și în josul boltei cerești, despre crugul stelelor, despre țarină și semănături, despre oameni și păcatele lor. Mavrentie era curios să vadă cu ce frate din mânăstire discută oaspetele la o oră atât de matinală, dar în tindă nu văzu pe nimeni, decât pe oaspetele său. Pe streașina chiliei însă Mavrentie zărise un stol de păsări, care, așa cel puțin i se păruse atunci monahului tânăr, îi răspundeau parcă la răstimpuri pelerinului. Mavrentie nu putea nici până azi să spună dacă oaspetele său vorbise cu păsările cerului, ceea ce nu ar fi fost de mirare ținând cont de modul lui de a trăi sau cu altcineva, nevăzut, dar știa din clipa aceea că oaspetele chiliei sale era omul lui Dumnezeu. Pelerinul plecase după două zile și îi promisese că la întoarcere spre obârșia lui va mai trece să-l vadă. Nu avea la el decât o desagă peticită, în care avea comoara sa de mare preț, o Biblie îmbrăcată cu cotoare de argint și o cruce, despre care spunea că îi fusese dăruită de un pustnic de pe valea Iordanului. De atunci, nu mai auzise nimic despre pelerin, care poate uitase promisiunea făcută, fie viața îl îndreptase spre alte meleaguri mai binecuvântate. Circulau însă prin oameni vorbe ciudate, spuse în șoaptă, despre o crimă făcută de niște tâlhari ai locului, care așteptau drumeții sub buza muntelui ce se întindea dincolo de mânăstire, o crimă nedeslușită nici până azi, scufundată în uitare peste coama brazilor neclintiți de vreme. Episcopul știa că pelerinul, care își cerea acum dreptul la lumină, ajunase preț de trei zile la Mavrentie în chilie, fiind apoi din pricini necunoscute ucis în pădure. Pe peretele abrupt al abatajului, unde nu intraseră decât Mitru, episcopul și un reprezentant al autorităților, se vedeau și acum urmele suflului exploziei, care mușcase lacom din carnea neagră a minei. Mitru simți din nou același aer cald, domol, mângâindu-i fața nerasă și trasă de nesomn, se apropie de peretele jilav și șopti ca pentru sine: „Legământul... l-am ținut...”. Un miros plăcut de tămâie aromată, cunoscut atât de bine episcopului din canonizările la care mai participase, inundă abatajul și încet-încet peretele de steril se destrămă lăsând la iveală întâi o cruce de lumină difuză, care se topi în aerul închis. Ajutat de încă doi mineri Mitru începu să sape cu atenție în locul pe care i-l indicase episcopul. De sub pământul reavăn se profilă întâi alcătuirea unui trup, întins pe spate, încălțat cu o pereche de ciubote scorojite, îmbrăcat într-o dimie, peste care trona o pelerină neagră de postav. Corpul stătuse acolo preț de cine știe câți ani ca într-un crater ce-i conservase formele, ferit atât de temperaturile ridicate, cât și de umezeală. Mitru încremenise, un nod de emoție îi paralizase gâtlejul, privea când la episcop, când la reprezentantul autorităților, care și el era cuprins de neliniște la vederea ce i se oferea ochilor. Episcopul stropi cu agheasmă sfințită întregul locaș de umbre și trupul primi botezul fără a se împotrivi, semn că venea de la și din voia lui Dumnezeu. Chipul pelerinului, căci numai despre el putea fi vorba, avea întipărit pe obrajii palizi o pace deplină. Părul îi căzuse în valuri pe reverele pelerinei de postav, iar în barbă ai fi zis că i-au crescut melci minusculi, pleoapele îi erau închise, dar ai fi zis că în orice clipă ar fi putut să le deschidă pentru a se mira și el de minunea săvârșită cu el de Dumnezeu. Trupul nestricat și frumos mirositor fu depus într-o raclă simplă, umilă aproape, fiindcă de abia de acum urma să-și demonstreze sfințenia, acolo, sus, printre păcatele și durerile oamenilor, în mânăstirea de sub munte a starețului Macarie. Pentru ca toți să fie pe deplin încredințați că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat stricăciunii, Patriarhia a rânduit să se săvârșească 40 de Sfinte Liturghii, cu rugăciuni de dezlegare și pomenire, sicriul cu trupul său fiind așezat in fața Sfintei Mese. După săvârșirea acestor slujbe, trupul a rămas ca și mai înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială, din lemn de stejar, lemnul locurilor unde fusese descoperit, cu sticlă în partea de deasupra. Rămânea ca acest sfânt anonim, mort în condiții misterioase, care de fapt acum nici nu mai contau, ținând cont de sfințenia sa dovedită, să fie zugrăvit pe icoană și să poarte un nume. Au hotărât că el va fi “Sfântul de sub munte” și așa a rămas în tradiția locului. Oameni amărâți, măcinați de boli și de necazuri peste puterile lor sau ale medicinii moderne trecuseră pe lângă racla sfântului și cu timpul începuseră să se arate dovezi ale minunilor sale pe care le săvârșea cu cei care cu adevărat se apropiau de trupul său cu smerenie, iubire și multă credință. Când Mitru l-a adus pentru prima oară pe Ștefan în căruța sa la sfânta mânăstire și copilul s-a apropiat în cârje de raclă, băiatul a scos un strigăt scurt, agățându-se cu disperare de mâna tatălui care-l sprijinea. “Taică…tăicuță...”! bălmăja el fără rost, privind spre moaștele din raclă. “Visul... visul meu...acesta e tânărul de care ți-am povestit și ai râs atunci!” Mitru l-a mângâiat pe părul bălai și i-a spus doar atât: “Iartă-mă, Fanule, iartă-mă!”. De atunci, ori de câte ori putea taică-său, Ștefan venea la mânăstire și stătea ore întregi lângă racla sfântului. Uitase vorbele pe care acestea i le spusese, cum că îl va ajuta să meargă, simplul fapt că visul său devenise realitate, că pelerinul visurilor sale începuse să vindece oamenii nevoiași îi dădea o și mai mare sete de viață. Când atingea sfânta raclă și mai ales când frații călugări cântau acatistul sfântului și ziceau:” Sub munte, ți-ai petrecut sfințenia, Sfinte/ Așteptând harul dumnezeiesc/Care a venit ca să te scoată la lumină/Pentru mântuirea neamului omenesc”, Ștefan simțea cum din el crește o mișcare nepercepută fizic, doar psihic, care parcă îl îndeamnă să se scoale din căruciorul lui și să pășească prin mânăstirea plină ochi de lume. Necunoscute sunt pentru noi oamenii lucrările lui Dumnezeu, dar știm, oricât de necredincioși am fi unii dintre noi, că într-o bună zi, va trebui să recunoaștem că el există. Patriarhia, care recunoscuse sfințenia pelerinului, voia să dea acum o mână de ajutor celui datorită căruia pelerinul de sub munte fusese canonizat ca o altă minune a neamului acestuia și a bisericii în general. În Duminica Ortodoxiei, atunci când în toate bisericile din țară se fac colecte publice pentru a ajuta bisericile mai sărace sau pe cei nevoiași, Patriarhia a alocat niște fonduri pentru ca Ștefan să fie consultat într-o clinică de specialitate. De ce acum se ajunsese la această hotărâre, cum ar mai fi putut ea să-l ajute pe copil, asta numai Dumnezeu știa și Sfântul de sub munte. Analizele prelevaseră un fapt extraordinar. Se întâmplă uneori ca mama să aibă în timpul sarcinii un puseu de febră ridicată care poate mări riscul de a naște un copil cu “spina bifida”. Este o anomalie a coloanei vertebrale, care, dacă este ceea ce medicii numesc “spina bifida oculta”, este cea mai ușoară formă. Copiii cu acest tip de defect nu au vreodată probleme de sănătate, cum nu avusese nici Ștefan, până la accident. Constandina își amintise, întrebată de doctori, că în anul sarcinii cu Ștefan avusese o pneumonie incipientă, cauzată de munca la câmp sub ploile repezi și reci de primăvară. Tot timpul, mai ales în timpul nopții, starea ei febrilă îl speriase pe omul ei, care o înfășura într-un cearceaf înmuiat în. Frisoanele și febra încetau pe loc. Ajunsese Mitru să glumească cu prietenii lui de pahar că nici nu mai este nevoie să mai bea ceva, ajungându-i damful pe care îl răspândeau prișnițele, cu care o împacheta pe Constandina seară de seară. Medicii îi explicaseră țăranului simplu de la munte că “spina bifida” este un defect congenital, care implică dezvoltarea incompletă a tubului neural sau a oaselor care îl acoperă. Denumirea “spina bifida” provine din limba latină și înseamnă în traducere literală coloană „ruptă“ sau „deschisă“. Boala apare la sfârșitul primei luni de sarcină, când cele două părți ale coloanei vertebrale ale embrionului nu reușesc să se unească, lăsând o zonă deschisă, numită fistulă. În anumite cazuri, la lovituri puternice la coloană, o ridicătură ca un săculeț de carne iese prin golul dintre vertebre, ceea ce se și întâmplase în cazul lui Ștefan, în momentul când troianul de lemne îl țintuise la pământ și îi produsese ruptura aceea dintre vertebre. Boala poate fi detectată de obicei înainte de nașterea copilului și poate fi tratată imediat, dar în cazul Constandinei nu putea fi vorba de așa ceva. Cine mai pomenise prin locurile lor să îți faci analize prenatale sau să iei vreun tratament? Așa că, Ștefan se născuse cu acest sindrom, nesemnificativ pentru el până în momentul petrecut în pădure. Operația era posibilă, ținând cont că Ștefan nu împlinise încă 12 ani, iar banii existau din fondurile Patriarhiei. Ștefan își va aminti toată viața cu emoție de ziua stabilită pentru marea încercare. Nu mai fusese niciodată într-un spital atât de impunător, iar sala de operație cu oglinzile acelea care iradiau o lumină nefiresc de puternică îl fascinase cu totul, făcându-l să fie și mai emoționat. Înainte de a adormi sub efectul anesteziei lui Ștefan i se păru că într-un colț al camerei stătea Sfântul de sub munte, care-l privea cu ochii lui blânzi, ca și cum ar fi vrut să-i spună că va fi lângă el și-l va ajuta să treacă cu bine peste această încercare. Sub anestezie copilul avusese un vis, care parcă prevestea bucuria de după operație. Era în grădina lor și taică-său făcuse o groapă adâncă, ca pentru a sădi un pom. Dar Mitru nu avea pe lângă el nici un puiet, ci bărbatul îi spuse copilului doar atât: „Fanule, intră copile cu picioarele aici în groapa asta, pe care o săpai cu atâta trudă!”. Băiatul, care nu-i ieșise nicicând din cuvânt tatălui, îl privi pe Mitru întrebător: ”Păi, cum să intru taică, ai uitat că sunt olog?” dar văzând scăpărarea din ochii bărbatului se târâse ușor din căruciorul cu rotile și intrase în groapa afânată. Mitru luă o cofă cu apă și o turnă în groapă. Apa rece de munte cuprinse picioarele inerte ale copilului, apoi încet, fără grabă, Mitru începu să umple groapa cu pământul stors din rărunchii adâncului. „Copile, acu’ ești ceea ce ți-ai dorit toată viața, un copac!”. Și Ștefan râdea, cu inocența copilului prins într-un joc nou, nemaijucat vreodată și simțea că apa sfântă îi pătrunde prin pielea tălpilor, dându-i senzația unui mușuroi de furnici care i s-au urcat pe picioare, săgetându-l delicat, dar din ce în ce mai vârtos, până ce copilul își mișcă pentru prima dată picioarele condamnate la nemișcare de accidentul din pădure. Simțea cum din gambe și apoi din coapse îi cresc ramuri, care înfrunzesc miraculos, ca în basmele bunicii, creștea semeț, copac de munte falnic, prin rămurișul căruia se iscase un cor de păsări multicolore, care fiecare voia să-i spună copilului-copac pe unde zburase, ce întâlnise în cale și mai ales ceea ce Ștefan dorise să știe de când era încă sănătos: ce taine se ascund dincolo de munte. Cu acest vis se trezise din anestezie Ștefan, iar zilele care urmară la spital, primele semne de mobilitate ale picioarelor, lungile ședințe de fizioterapie, îm care practic învățase să meargă din nou, totul culmină cu ziua când sprijinit de un baston, Ștefan fu externat și adus acasă lângă cei dragi. De atunci, căruciorul neputinței sale fu adus lângă racla sfântului, pentru a dovedi și altor suflete aflate la ceas de cumpănă că prin credință omul se poate mântui și de cele mai cutremurătoare drame personale. Căci fără visul băiatului, fără experiența din adâncuri a lui Mitru, n-ar fi existat nici Sfântul de sub munte, nici puterea moaștelor, care convinseseră biserica în a acorda un ajutor vital acestui copil sărac dintr-o lume săracă. Ștefan știa că era datoria lui să mulțumească Sfântului, și prin el puterii lui Dumnezeu pentru viața nouă câștigată și sfătuit și de starețul Macarie copilul plecă să urmeze când împlini vârsta seminarul teologic. Le scria celor dragi de acasă, le mulțumea că sunt alături de el cu gândul și le promitea că se va ruga neâncetat pentru ei. După absolvirea seminarului Ștefan veni acasă pentru a-și lua la revedere de la casa părintească. Hotărâse să plece împreună cu un alt coleg de seminar la Muntele Athos și, după cum simțea în inima lui, nu va mai reveni în satul de sub munte niciodată. De acolo, din lavra românească de călugări, le trimisese alor lui scrisori de îmbărbătare în fața vieții.

***

Timpul se așternuse peste Curmătura ca o haină, ca pelerina sfântului de sub munte, păstrând trecerea vremii nemiloase prin croiala ei. Mitru și apoi Constandina, plecară spre o lume tainică și poate mai bună, odihnindu-se în țintirimul mânăstirii. Anuța se măritase cu un flăcău din sat, cu care plecase spre alte rosturi la oraș, iar Petruș devenise conductor de tren, ceea ce visase încă din serile când alături de Ștefan pe prispa casei bătrânești ascultau șuierul trenurilor care nu opreau în satul lor niciodată. Un singur regret îl mai avea starețul Macarie. Trecuse atâta amar de vreme și racla sfântului se plecase sub numărul anilor și parcă ar fi fost nevoie de o altă casă pentru moaștele pe lângă a căror raclă se perindaseră atâtea suflete necăjite. Patriarhia îi răspunsese oficial că nu erau încă fonduri pentru o raclă nouă și tocmai când starețul își pierduse și ultima speranță primi o înștiințare conform căreia noul episcop al Sucevei și Rădăuților, Sofian, dorea să doneze o nouă raclă pentru moaștele Sfântului de sub munte. Atât se pregătiseră frații din mânăstire și localnicii din Curmătura pentru evenimentul așteptat cu atâta emoție că starețul fu la un pas de un preinfarct, care ar fi putut să-i fie fatal, dar dorința lui de a pregăti cum se cuvine întâmpinarea oaspetelui fusese mai puternică decât boala. Episcopul Sofian dorise ca moaștele să fie așezate în noua raclă chiar de ziua hramului Sfântului. Când coloana oficială de mașini pătrunsese în curtea mânăstirii, plină de lume, starețul Macarie îl întâmpină în fruntea fraților călugări pe distinsul oaspete. Episcopul era un bărbat cu prestanța pe care ți-o oferă veșmântul și funcția atât de importantă din sânul bisericii. Străbătu cu pas domol curtea mânăstirii, cu un mers ușor aplecat spre dreapta, starețul punând totul pe seama oboselii cauzată de drumul lung de peste munți. Intră în mânăstire, sărută icoana iconostasului, apoi icoanele împărătești, se întoarse la sfânta raclă, îngenunche și își deschise brațele cuprinzând-o sub faldurile mantiei arhierești. Apoi preț de câteva minute se rugă cu capul plecat pe racla Sfântului. Se ridicase greoi, ajutat de unul dintre diaconii cu care sosise, mângâiase îndelung căruciorul cu rotile, apoi privind la frații din biserică exlamă doar atât, purtând parcă sub coada ochiului o părere de lacrimă nenăscută deplin: „Mare este puterea lui Dumnezeu, fraților!”. Se făcuse slujba de priveghere de noapte, rânduită pentru astfel de ocazii, urmând ca dimineață moaștele să fie trecute în noua raclă. Donația episcopului era o raclă din argint, având încrustate pe ea scene din viața sfântului. Muntele sub care își dormise somnul de veci, oamenii coborâți să scurme în măruntaiele pământului, chiar și copilul țintuit în cărucior, toate aceste scene apăreau pe micile basoreliefuri, totul pentru pomenirea faptelor petrecute. Starețul Macarie, acum împovărat de ani și boală se trezea mereu dis de dimineață. Mai ales acum înaintea acestui eveniment unic pentru mânăstirea sa, trebuia să se asigure că totul era pus la punct și ieșise cu noaptea-n cap în curtea mânăstirii privind cerul. Erau semne că va fi o zi senină, cu acel albastru nemaiântâlnit decât acolo între munți. Aerul tare împrăștia ultimele glasuri ale nopții, când starețul zări în cimitirul din spatele mânăstirii o mogâldeață. Se apropie încet, abia târându-și picioarele bolnave și îl văzu pe Sofian episcopul aplecat lângă o cruce pitică, chinuindu-se să dea viață unei lumînări de ceară. Ce căuta episcopul Sucevei în cimitirul din Curmătura și mai ales, cui aprindea un semn peste timp...? Pe crucea de piatră ca o mogâldeață speriată Macarie văzu că era scris.: „Aici odihnesc robii lui Dumnezeu, Mitru și Constandina”.
Abia atunci starețul înțelepțit de ani și har își explică de ce un personaj atât de înalt din Moldova, tocmai de peste munți, oferise ca donație o raclă atât de scumpă, de ce episcopul Sofian avea în ochi o bunătate pe care el o mai zărise cândva, în lustrul vremii, de ce prea-sfințitul mergea cu oarecare greutate, ce nu putea fi pusă pe seama vârstei încă la zenit, și mai ales ce căuta el la mormântul lui Mitru a lu’ Sângheorghe. Episcopul simți foirea pașilor din spatele său, se ridică cu greutate, îl privi în ochi pe stareț, îl îmbrățișă, șoptindu-i la ureche: „Prea-cucernice, să nu facem tulburare între frații din mânăstire și nici în poporul ce va veni azi la hramul Sfântului!”.
Starețul îl apucă de umeri și-l privi îndelung în ochi, așa cum scormonim într-o oglindă, când zi de zi fiecare dintre noi căutăm în alcătuirea de ape ceva care ne-a aparținut, dar s-a destrămat de mult.
- Ștefane....Fanu’ a lu’ Mitru... tu...!?
- Eu, părinte...eu, păcătosul...!
- Dar cum ai ajuns...și starețul își puse strajă buzelor pentru a continua întrebarea, care nu i se părea acum a fi cea mai potrivită, deși curiozitatea bătrânească nu-i poate ocoli nici pe cei mai cucernici părinți.
- Sunt multe de povestit, dar ne așteaptă Sfântul...
- Poate ar fi bine ca lumea din biserică, atunci când vei zice predica, să afle din gura ta povestea sfântului, continuă șoptit starețul. Ce dovadă mai vie ar trebui să aibă ca să creadă în minunile sfântului nostru...?
- Părinte, lumea nu are nevoie de nici o dovadă, cu atât mai puțin de una vie. Căruciorul gol al copilului care am fost altădată, lângă racla sfântului, asta este singura dovadă pentru credința lor. Sigur că pentru slava lui Dumnezeu și pentru cinstirea sfântului vorbele mele și persoana mea ar însemna foarte mult. Dar să ne amintim ce i-a spus Mântuitorul necredinciosului său apostol, Toma: "Pentru că m-ai văzut ai crezut, Tomo! Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” Așa să fie și pentru noi, părinte. Crezi că dacă mă vor vedea pe mine, Ștefan cel olog odinioară, ajuns acum episcop, vor crede mai mult în minunile sfântului. Nu! Fiecare poartă în suflet o comoară, pe care Domnul ne-a dăruit-o încă de la naștere, harul lui cel bun. Depinde de fiecare din noi cum și cât îl descoperim!
Slujba de pomenire făcută lângă racla cea nouă, predica pilduitoare a episcopului, apoi hrănirea săracilor sosiți din toate colțurile țării în trapeza mânăstirii, totul s-a făcut cu mare cinste pentru amintirea Sfântului de sub munte.
Spre seară episcopul Sofian împreună cu suita sa au părăsit Curmătura. La cererea episcopului, șoferul său personal a oprit pe șoseaua care traversa muntele și Sofian a privit cu emoție și tristețe în urmă. Se așternuse clipa de seară, tainică, și jos satul părea ca un ochi deschis al nopții în care pâlpâiau licuricii caselor răzlețe. Dinspre mânăstire se auzea corul de călugări, semn că aceștia săvârșeau slujba de vecernie pregătindu-se pentru cea mai frumosă rugăciune a Ortodoxiei, “Lumină lină”. Privea episcopul peste așezarea nașterii sale și se gândea cu tristețe. Nu putuse să devină nici pădurar, nici copac falnic de munte, nici pasăre să zboare peste piscuri pentru a descoperi cealaltă față a lumii. Dar cunoscuse slava lui Dumnezeu, devenise un slujitor care ascultă și vindecă oamenii din nevoile și necazurile lor și pentru el asta era de ajuns.
Închise ochii și rosti șoptit, ca pentru munții copilăriei lui, cuvintele psalmistului:
„Și iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate și pe cele din urmă și pe cele de demult,
Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta ,
Minunată este știința Ta, mai presus de mine, este înaltă și n-o pot ajunge,
Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi?
De mă voi sui în cer, Tu acolo ești,
De mă voi pogorâ în iad, de față ești,
De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginea mării,
Și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta!”.