Trei duminici la rând popa Cornel, cu glasul lui tot mai stins, a făcut strigările în biserică pentru cununia lui Zaharie cu Antinia. În dumineca hotărâtă toate pregătirile erau terminate. Cu toate acestea femeile din sat au început să vorbească. Unele ziceau că nunta nu va mai avea loc pentru că tinerii n-au fost văzuți împreună, nu numai în postul Paștelor când se mai putea trece cu vederea, dar nici de sărbători n-au fost văzuți la joc și nici după aceia. Unele ziceau, și aveau dreptate, că Zaharie de când a venit din război n-a jucat decât cu Lisaveta lui Alămorean. Și ce bine se potriveau tinerii.
Zaharie s-a gândit, la început, că rău a făcut că a ascultat de tatăl său și de mumă sa. Că doar nu ei vor trăi cu nebuna. Va repara greșeala. În dumineca hărăzită nunții se va scula de dimineață, se va îmbrăca, își va lua rublele primite de la moș Grigore și va pleca. Va ajunge ușor, acum când îi pace în lume, în satul acela îndepărtat plin de oameni bătrâni și va trăi acolo, împreună cu ei. Dacă ar fi știut el atunci ce-l așteaptă acasă, acolo ar fi rămas. Ori se va duce în altă parte, numai să fie departe de casă. Dar când și-a dat seama că Ionul Popii era tot mai apropiat de Lisaveta, că aceasta poate se va bucura de plecarea lui în lume s-a hotărât să rămână. Să rămână și să se însoare. Să vadă și Lisaveta că, pentru el, nu-i numai ea pe lume. Hotărârea a luat-o joi dimineața, înainte de dumineca nunții. Joi, vineri și sâmbătă parcă n-a mai judecat nimic. Pentru el gândeau alții. Simțea mirosul cozonacilor, asculta fără să înțeleagă prea multe despre găinile și vițelul ce se vor tăia sâmbătă în gospodăria lui Niculuț, despre vinul ce va trebui tras din butoiul cel mare din pivnița lor. S-a lăsat, ca un copil ascultător, pe mâna mamei și surorilor care-i dădeau să probeze cioareci, cămăși, cizme, pentru a vedea care-i vin mai bine pentru a fi îmbrăcate duminică la nuntă.
Când duminică dimineața a auzit diplașul s-a îmbrăcat fără a zice nici un cuvânt a urmat alaiul ficiorilor, a ajuns la casa lui Gheorghe Morar, nănașul, a băut, pe nerăsuflate paharul de vin ce i s-a pus înainte, n-a zis nimic când i s-a mai umplut unul, l-a dat și pe acela pe gât. Nici n-a știut când a ajuns la casa miresei. A mai băut și aici câteva pahare. Nu refuza dacă cineva îi întindea un pahar. Parcă ar fi vrut să-și facă curaj. Ca într-un vis, despre altcineva, s-a văzut și în biserică. Se miră când părintele nu i-a întins paharul ci i l-a pus, cu mâna sfinției sale, la gură. A dat să-l bea și pe acesta. S-a mirat, în sinea lui, când i-a fost retras de la gură. Tot ca într-un vis s-a văzut în capul mesei, la nunta sa. Aici tatăl său îndepărta mereu cana de vin din fața mirilor. Făcea semn, să se îndepărteze, celor ce veneau cu paharele să ciocnească cu mirele și mireasa.
Nu știe când s-a terminat nunta. S-a pomenit numai că nu mai era nimeni în casă. Nu știe când au plecat. Nu știe nici când și cum a ajuns, doar cu Antinia, într-o cameră cu patul desfăcut. Fata s-a așezat pe un colț de laviță și a început a plânge. I s-a făcut milă de ea și ciudă pe el. Cine-i dă lui dreptul să facă pe cineva să plângă? Mai ales că cea care plângea nu i-a făcut nici un rău. S-a dus și s-a așezat lângă ea. I-a cuprins umerii cu o mână. Ea și-a așezat cu sfială capul pe pieptul lui. Au stat așa, tăcuți o vreme. El nu-și mai aduce aminte de nimic. S-a trezit. Ea dormea sprijinită de pieptul lui. A luat-o ușor în brațe și a pus-o ca pe un copil pe pat. Ea nu s-a trezit, a zis ceva cu voce înceată, în somn, apoi și-a tras straiul învăluit în cearșaf alb peste ea, până la umeri. Lui Zaharie îi sărise somnul. O privea cum doarme. Prima dată se uita cu atenție la fața ei. Avea un surâs de copil ce împrăștia parcă liniște și siguranță în toată încăperea. Încet, încet și-a adus aminte de ziua de ieri. Pentru el nu însemna nimic această nuntă. Poate doar o răzbunare pentru ceea ce credea el că i-a făcut Lisaveta când s-a arătat cum că l-ar îndrăgi pe Ionul Popii. Merită oare ca această răzbunare să lovească în cineva nevinovat? Cel nevinovat este ea, Antinie. Chiar dacă fetele și feciorii satului râd că ar fi, oarecum, nebună biata de ea n-are nici o vină. Și poate nici nu este așa cum crede el și acei feciori și fete. Se dezbrăcă încet, fără a face zgomot, și se cuibări în pat lângă ea. Aceasta tot în somn îl cuprinse în brațe și dormi mai departe. Peste vreun ceas se treziră amândoi deodată. Nici așa, treji, nu și-au mai dat drumul unul altuia din brațe. Doar după o vreme când afară s-au auzit zgomotele ce se aud în fiecare zi, în orice gospodărie, s-au sculat și ei.
N-a trecut anul și li s-a născut primul copil. era o fată. I-a dat numele de Victoria. S-a gândit că poate așa fetița va călca pe urmele mătușii sale, cu același nume, și va avea ca și aceasta, poate, o soartă mai bună decât a altor copii de țărani. Se mai gândea Zaharie că poate fata asta a lui, și dacă nu ea copiii ei, vor avea soarta pe care el a refuzat-o atunci când n-a vrut să învețe carte deși tatăl și mamă-sa s-au oferit să-l țină, cu oricât de multă cheltuială, la școală. Dacă el nu a vrut, sigur un urmaș al său va ajunge un domn mare care nu-și va mai câștiga traiul, pentru el și ai lui, prin osteneala mâinilor ci prin folosirea minții și a cuvântului înțelept. Să-i ajute Dumnezeu.
Când i se năștea această nepoată, Niculae avea griji și pentru alți doi copii ai săi. Ană, abia măritată cu Petrică se pregătea să-i părăsească. Pleca, împreună cu bărbatul său dincolo de munți. Plecau la Craiova cu nădejdea că acolo vor duce o viață mult mai bună decât cea de acasă. N-ar fi trebuit să-și facă griji din pricina aceasta. Petrică era, cu toată tinerețea lui, un om umblat prin lume. Știa bine Sibiul și Budapesta. Acum știa și Craiova. A plecat acolo mai mult la gândul său decât sfătuit de alții. E drept, când și-a spus gândul jupânului Meltzer acesta a zis că bine face, că acolo, printre românii din regat, el ar putea să câștige bine și să ajungă un om de frunte. Așa a făcut. S-a dus la început singur. Aurul îl ținea tot în căptușeala hainei. A căutat o casă de vânzare pe care s-o cumpere. A găsit una pe placul lui. Îi era pe plac nu pentru că era mică ci pentru că era ieftină și avea o curte foarte mare. Va putea construi pe ea și o casă mai mare și brutărie și prăvalie unde să vândă pâinea ce o va face. Va putea construi șură și grajd așa cum aveau gospodarii din satul său. A plătit pe casă și curte mult mai puțin decât s-a așteptat. S-a gândit atunci că n-ar fi rău să-și cumpere și o bucată de pământ. A găsit vreo trei iugăre, nu departe de casă, dincolo de Bariera Severinului, lângă Fântâna Obedeanului. A plătit pe pământ mult mai puțin ca pe casă. A încheiat, la notar, actele și s-a grăbit să vină după Ană. Poate vor mai putea semăna ceva pe pământul cumpărat. Pentru ceapă, morcovi, pătrunjei și varză nu crede că este târziu. Vor duce cu trenul și vreo câteva feldere de cartofi pentru sămânță. Þăranul din Armășești, de la care a cumpărat pământul, spunea că toamnele sunt lungi, că bruma nu cade aproape niciodată mai devreme de jumătatea lui noiembrie.
Era, cum să nu fie, îngrijorat pentru Ană care pleca atât de departe de casă. Dar ea pleca, cu bărbatul său, printre oameni care vorbeau, ca și ei, românește. Mult mai îngrijorați erau toți ai casei de Mărie și fetele sale. A plecat, tot în primăvara aceasta, nu undeva în țară printre oameni cărora le înțelege vorba ci în America. A trimis carte după ele Vasile, ginerele său, care era dus pe acele meleaguri cu două luni mai înainte . Zice Vasile, în carte, că a găsit de lucru și câștigă bine, că a închiriat o casă încăpătoare. Îi mai scria de unde să ia bilet, numai odată și pentru tren și pentru vapor. Așa a făcut. Și într-o dimineață împreună cu cele două fete una de șaisprezece și cealaltă de cinci ani le-a urcat în căruța trasă de Cezar și le-a dus în gară la Copșa. Acolo, în gară, a mai întâlnit o familie tânără care pleca tot în America. Nu aveau bagaj mult, așa cum a scris Vasile. Mărie purta la gât un săculeț în care erau biletele ce trebuia să le arate conductorului de tren când acesta le cerea, apoi la intrare pe vapor. De abia după vreo două luni au răsuflat toți ai casei ușurați, atunci când au primit carte din America, în care scria Mărie că au ajuns cu bine „Să știți dragă tată și mumă și dragele mele surori că am ajuns cu bine. După vreo patru zile după ce am plecat cu trenul, pe care l-am schimbat în câteva rânduri, am ajuns într-un oraș mare căruia îi zice Șerburg. Aici ne-am suit pe un vapor mare care ne-a dus mai bine de două săptămâni pe apă. Dincolo de apă am mai stat câteva zile până cei de acolo ne-au dat drumul să plecăm. Am ajuns cu bine și în Detroit unde ne-a așteptat la gară Vasile…”
- Bine că le-a ajutat dumnezeu de au ajuns. Mare coraj o avut fata asta a noastră, să plece ea la așa drum cu doi copii de mână și cu unul în ea.
- Pe asta n-am mai știut-o, că vom mai avea o nepoată, ori mai bine un nepot. Cine știe când o să-l vedem și dacă îl vom vedea vreo dată îi răspunse Niculae nevestei sale.