Afară toarnă cu găleata, o ploaie rece de toamnă. Alexandra stă cu năsucul micuț lipit de geamul ferestrei privind trecătorii singuratici cum merg grăbiți prin ploaie. În cameră este rece, frigul de afară pătrunzând și în cămăruța sărăcăcioasă. Alexandra o fetiță slăbuță și micuță de-i dădeai doar patru anișori și nu cinci cât avea, stătea zgribulită pe dormeza, așezată lângă fereastră. Tremura în pijamalele subțirele ce-și pierduseră culoarea de mult timp și se scurtaseră cu un număr,două. Ușa dormitorului se deschide și lasă să intre o femeie în vârstă voinică ce,înaintă mișcându-se greoi și legănându-și trupul rotofei. Este Viorica, bunica fetiței dinspre mamă.
- Alexandra, mamă, mai pune ceva pe tine și hai la bucătărie. Am dat drumul la aragaz și este mai cald. Am făcut și un ceai cald.
- Și-n afară de ceai, ce mai este?
- Pâine cu margarină...
- Ufff!...Iar margarină!
- Da, păi de, ce altceva să mai avem. Maică-ta încă nu a trimis nici un ban, iar cu pensia de tractorist a lui bunică-tu, nu ne putem permite prea multe. Mai răbdăm un pic, poate o reuși Roxana să câștige ceva bani și să ne trimită și nouă.
- Mi-e door de mama!
Ochii albaștri ai Alexandrei o priviră întristați apoi, se umeziră și o lacrimă se rostogoli tristă pe obrazul de copil necăjit. Bunica se apropie de ea, adună plapuma în jurul copilei și o strânse la piept. Își aplecă capul și o sărută îndelung pe frunte
- Lasă Alexandra, trecem noi și peste năcazul ăsta! Nu vii la bucătărie?
- Nuuu...nu vin, vreau să mă uit pe fereastră, să văd cum plouă. Vrei să-mi aduci matale o cană cu ceai?
- Îți aduce mamaia și ceai și o felie de pâine cu marga... Vrei și un pic de gem?
- Da, e mai bun cu gem!
- Ia de pune flanelul acesta pe tine!
Alexandra se ascunde în flanelul bunicii își trage în jurul ei și plapuma reușind să se mai încălzească, Se lipi iar de fereastră, urmărind ce se mai întâmplă pe afara. Ploaia curgea neobosită, neavând de gând să se oprescă așa curând. Nu durează mult și bunica se întoarce aducând pe o tavă o cană cu ceai și o felie de pâine unsă cu margarină și gem. Bunica ia un taburet, îl pune lângă pat și pune pe el tava cu mâncare. Alături pune și un mic ștergar, pentru nepoțică.
- Să mănânci tot și dacă mai vrei, vino tu la bucătărie să-ți iei!
- Da, mamaie!
..........Rămasă singură Alexandra privind pe fereastră cum plouă, mai mușca, din când, în când, din felia de pâine, mestecând alene . Deodată, aude un schelălăit slab de câine. Se înalță și caută cu privirea prin grădinița din fața blocului de unde venea schelălăitul. Zărește lângă gardul viu o mogâldeață neagră și cu o pată albă deasupra ochilor. Începe să se agite, neștiind cum să facă să ajungă la micuțul animal. Pune pâinea neterminată pe farfurioară și-și luă niște încălțări ieșind pe furiș din apartamant. Coborî scările în fugă și se opri lângă cățeluș.
- Cuțu, cuțu de ce plângi? îi vorbește blând mângâindu-l.
Animăluțul micuț și slab tremura privid-o cu multă tristețe.Îl ia în brațe și intră în bloc mâgâindu-l și strângându-l la piept. Deschide încet ușa apartamentului și se strecoară în dormitorul ei. Ia țolica cu care iese la joacă, o pune într-un colț al camerii și pune cățelul învelindu-l cu un colț de țoală. Bucuroasă, merge la baie să se spele pe mâini. La întoarcere se opri pe la bucătărie să ia și o bucățică de pâine pentru cățel.
- De ce ești udă pe cap, fa! o întrebă bunicul privind-o pe deasupra ochelarilor lăsând pe masă ziarul ce-l răsfoia.
Viorica auzindu-l pe Vasile ce spune, scoate capul din debara, unde trăbăluia printre vase, vrând să vadă ce s-a întâmplat.
- Am coborât ca să iau un cățeluș ce plângea în ploaie! spune Alexandra cu un iz de vinovăție în glas!
- Și cum, fa, ai adus câinile în casă? întrebă Vasile, făcând ochii cât cepele?
- Daaa! adăugă fata cu glas abia auzit, temându-se de cearta bătrânului.
- Breee...Alexandra, mamă, dar tu nu ai minte...cum să aduci în casă un câine de pe drum? Poate este bolnav, poate este plin de purici...Offf! Minte de copil!...Ai ieșit pe ploaia asta doar în pijama?
Viorica se îndreaptă spre un mic cuier prins de peretele din spatele ușii și ia un prosop să șteargă părul ud al copilei.
- Hai să-ți schimbi pijamalele și să te îmbraci cu ceva mai gros.Să nu mai ieși așa afară pe ploaie, poți răci! Știi că nu avem bani pentru medicamente!
Plecară amândouă spre dormitor unde, Viorica o schimbă pe fată de hainele ude îmbrăcând-o cu un trening albastru.
- Unde ai pus cățelul?
- Aici!
- Mititelul, a dat de căldură și a adormit! Era singur?
- Da,... plângea după mama lui...și tremura de frig! Mamaie, pot să-l păstrez? Te roog! O să-l spăl ca să nu aibă purici. Măcar până se face mai mare și s-o descurca singur.
- Bine, miloaso! Poți să-l păstrezi dar nu în casă, îi facem culcuș jos în fața blocului sub măr.
- Mă ajuți și tu?
- Desigur! Pot oare să te refuz?
- Ce bine-mi pare, mamaie!
- Să se aciueze ploaia și mergem la farmacia veterinară să întrebăm ce este de făcut și să-i luăm ceva de mâncare. Este foarte slăbuț. O să-i dăm o bucățică de pâine! O să-i dăm și ceva mâncare din ce mâncăm noi, poate că mănâncă...
Alexandra se repezi la fereastră și ridicându-se pe vârfurile picioarelor privi atentă afară.
- Mamaie, cred că ploaia s-a oprit!
Viorica se apropie și ea de fereastră și privește cu atenție.
- Încă nu, tot mai burnițează un pic dar, până ne îmbrăcăm poate că se oprește. O să ieșim să luăm și ceva de mâncare pentru noi.
- Luăm și lapte? Poate bea și Cuțu. Pot să-l strig așa?
- Da,poți să-l strigi Cuțu!Este un nume de cățel.
Bunica și nepoțica încep să se îmbrace pentru mers la cumpărături.

Mergeau pe trotuar ținându-se de mână. Copila micuță și firavă, din când în când, își privea fericită bunica, gândind ce bunică minunată are. Viorica, o femeie cu părul nins de ani, pășea legănat târându-și cu greutate voluminosul trup.Era cufundată în gândurile sale, făcându-și tot felul de socoteli cum să o scoată la capăt cu cheltuielile zilnice.

Ploaia s-a oprit, dar norii nu s-au împrăștiat, oricând fiind pregătiți să cearnă din nou stropi reci de toamnă ce pregătesc terenul pentru alte zile mai reci. Alexandra, îmbrăcată cu un hanorac grosuț și cu gluga pe cap, era bine ferită de frigul de afară. Își făcea de lucru pe lângă micuțul cățel care acum avea un adăpost ridicat provizoriu din niște cartoane. Încep să se adune și alți copii de aceeași vârstă din același bloc sau, din blocurile din jur.
- Ce cățel drăguț! De unde îl ai Alex?
- L-am găsit acolo, lângă tufa aceea și l-am luat în casă. Tremura de frig și plângea de foame. I-am făcut acest adăpost și bunica i-a luat și mâncare pentru căței de la un magazin din piață. Mia vrei să te joci și tu cu el?
- Daaa, pot și eu să-i aduc de mâncare!
- Ce mâncare poți tu să-i aduci?
- Lapte. Este bun pentru cățeii mici!
- Păi, dute și adă într-o cutiuță!
- Daaa, pe mine mă lași să mă joc?întrebă un băiețel dolofan.
- Dacă îi aduci și tu de mâncare, te las și pe tine, Marian!
- Un pic de cărniță, e bine?
- E foarte bine!
- Cum îl cheamă? întrebă Irina, o fetiță de la blocul vecin.
- Cuțu, pentru că este mititel!
- Ce faci, Cuțu? Vrei să te joci cu noi?
- Lasă-l acum, să se odihnească. A mâncat un pic. Cine aduce o păturică sau o țolică ca să-l învelim?
- Eu aduc, sare cu vorba Marian!
Fiind preocupați de îngrijirea lui Cuțu, copiii nici nu observară când întunericul pusese stăpânire pe oraș.
- Alexandraaaa...ție nu-ți mai este foame, nu-ți mai este somn? Nu vezi că s-a întunecat? Vino repede în casă!
Intervenția mamaiei Alexandrei le aminti la toți țâncii că trebuie să se retragă spre casele lor.
Toată seara Alexandra nu mai prididea de povestit despre cățelușul ei. Într-un târziu se strecură în așternut și adormi.
Afară ploaia începe o nouă simfonie cu picuri reci ce , ținu până dimineță. Din când în când un schelălăit slab înotă printre picurii de ploaie.
A doua zi, de dimineață Alexandra de cum se trezește, merge să se uite pe fereastră. Afară turna cu găleata. Se scoală, se îmbracă repede și coboară să vadă ce-i face cățelul.
- Cuțuuu....bună dimineața! Eu m-am trezit demult, tu ce faci, nu te scoli?
Dă păturica deoparte, îl mângâie pe cățel apoi, îl scutură ușor ca să se trezească. Cuțu se încăpățânează să-i răspundă. Alexandra își dă seama că blănița lui e rece. Înțelegând ce înseamnă acest lucru începe să plângă urcând în fugă treptele blocului. Cu cât urca mai multe scări cu atât hohotea mai tare. Viorica recunoscându-i vocea iese speriată în ușă să vadă ce a pățit.
- Ce-ai pățit, Alexandra! De ce plângi?
- A murit Cuțuuu!
Copila se aruncă în brațele bunicii și plânge în hohote.
- Alex, mamaie, Cuțu era deja bolnav. Nu din cauza ploii a murit! Merge tataia și-l duce la gunoi...
- Nuuu, nu vreau să-l ducă la gunoiiii!hohoti copila.
- Trebuie să-l ducă, altfel peste o zi o să miroase și nu e sănătos.
- Vreau să-l îngopăm cum se îngroapă oamenii!
- I-auzi, Vasile ce vrea fata!
- În fața blocului nu se poate iar, la containere este ciment. Doar, să-l luăm și să mergem pe izlaz, intervenii tataia.
- Hai, tataie, te rog frumos!
- Bine, bine, iaca mă îmbrac și mergem!
Ajunși pe izlazul de la marginea orașului săpară o groapă mica și puseră trupul cățelului. Din niște crengi găsite improvizară și o cruce pe care Alexandra lipi cu scoci o hârtiuță pe care scria “Cuțu”, primul cuvânt pe care Alexandra a învățat să-l scrie.