Îmi închipui uneori că sunt menajeră.
Caut cu pași mărunți praful dintre pereții camerelor și în timp ce respir filtrat, aer scos din creierul dulapului, intru prin efracție în aspirațiile proprietarilor.
Deschid sertare și caut chei să văd dacă se potrivesc lacătelor mele. Bag în buzunar vise și șterg cu pămătuful unde a fost cîndva speranță...

Îmi închipui uneori că sunt ucigaș. Adrenalina străpunge țiglele de pe acoperișul meu, în timp ce liniștea face loc venelor plezninde. Beregata ta se unduiește grațios în mâna mea acum înarmată. Și retragi toate junghiurile aplicate. De parcă rănile mi s-ar absoarbe singure și cicatricile ar dispărea la un simplu regret. Totuși, bine că le-am uns cu tinctură. A fost nevoie de o armă să oprească sîngerarea mea. A fost nevoie de vărsare de sânge pentru a opri o altă crimă...

Visez și mă visez invalidă. Stau pe un balcon plin de igrasie, scorojit în nuanțe de bej. Într-un scaun metalic, cu halat alb și-mi fumez țigara cu plăcere stinsă, concomitent cu zvâcniri necontrolate ale membrului drept. E primăvară și nu simt boarea de frunze verzi. Sunt prea departe. Ies în fiecare zi pe balcon, până când și țigara o să-mi pară mai bătrână...

Mă simt asfixiată de spiritele dintr-o încăpere goală. Îi port cu mine în gând, în buzunar. Îi aud certându-se, le simt lacrimile și tânjesc ca și ei, după zâmbete la borcan. Mă zgârie minciuni și mă deranjează cuvinte. Le-aș suprima. Filmul meu rămâne alb negru de priviri. Și mereu se blochează pelicula la secvența în care tu-mi părăsești peronul...

Nu mă gândesc cum ar fi fost să fiu o piatră. Pe cursul cărui râu aș ajunge accidental, aruncată de un copil frenetic. Nu mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă aș fi luat forma unei flori. Probabil m-aș fi unduit liberă, pe câmp, în acorduri de averse și raze,sau poate mi-aș fi trăit demn existența într-o vază, până la ultima petală.

Nu mă gândesc cum ar fi fost să fiu o oglindă. Cufăr de secrete și donatoare de identități. Răzvrătită, într-o zi i-aș arăta stăpânei cusururi imperfecte , iar ea mi-ar sfărâma puterea în bucățele...

Nu mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi fost un fermoar de bluză ușuratic. Care se deschide mai des decât casieria de la cinema. Cum aș scrâșni din dinți, zadarnic, pentru a deschide zecilor de mâini curioase să cerceteze pământuri noi...

Nu mă gândesc cum ar fi dacă n-aș putea să-mi controlez gândurile. Dacă totul ar fi alb imaculat, întrerupt de atacuri și iradieri de memorie. Și din nou alb...alb, alb, alb...