HIMERA

S-a întâmplat oare în aceea noapte dinăuntrul nopții – în acel vis care începe acolo unde sfârșește reveria și unde sufletul și lumea, amestecate în una și aceeași atârnare, rătăcesc ignorând frontierele și determinările?

S-a întâmplat în sfârșit să sparg acea carapace de unde și mister care mă ținea captivă și să-mi aplec chipul peste chipul adormit al bărbatului iubit, dureros de reală și mai adevărată ca niciodată...
Ore în șir l-am privit cum doarme. Întins pe spate, mâna stângă lipită de trupul relaxat, dreapta îndoită deasupra capului, cu degetele răsfirate pe pernă. Întotdeauna respira ușor și din când în când, cu o ritmicitate aproape previzibilă, buzele ușor întredeschise schițau un zâmbet vag, aproape perceptibil. Atunci, știam că visează. Niciodată însă, n-am fost atât de aproape de el, niciodată veghindu-i somnul ghemuită lângă umărul lui.
A trecut un timp, nu s-a schimbat nimic și mi-am spus că trebuie să mă aplec să-i sorb respirația, s-o unesc cu a mea și să pătrund în visul lui, eu care nu pot exista decât prin efortul imaginației sale. Eram foarte aproape de el, privindu-l în continuare intens, fremătând în adâncurile mele, de teamă, nerăbdare și ceva mult mai subtil și întunecat decât simțisem vreodată sau aș putea numi prin cuvinte. Îmi doream cu disperare să se trezească, îmi doream cu aceeași disperare să n-o facă și să prelungesc la infinit secundele de așteptare. Dar, eram deja în intimitatea viselor sale... Știam că îmi simțise prezența și, în clipa în care s-a răsucit din torentul somnului spre mine, când brațul lui stâng mi-a cuprins mijlocul, trăgându-mă spre el, obligându-mă să mă aplec mai mult și să mă lipesc de el, am început să tremur. Am lăsat pleoapele să-mi acopere ochii știind că era rândul lui să mă privească. Clipe măsurate prin imperceptibila apăsare a degetelor pe pielea întinsă a spatelui curbat. Și extrema lor tensiune, concentrată asupra locului unde se odihneau, făcea să izvorască din trupul meu o posibilitate inedită a cărnii, mai adâncă și mai fericită decât orice plăcere deja încercată. Mi-am deschis ochii și nu știu cât am stat așa, nemișcați, cufundați în obscuritatea străvezie a camerei, căutând iscoditori întrebări și răspunsuri unul în privirea celuilalt, eu, aplecată peste obrazul neliniștitor de serios, el continuând acea explorare a trupului meu, doar prin degetele întinse peste pielea fierbinte.
Percepeam tot mai acut această apropiere și-atunci m-am aplecat și l-am sărutat. Nu sărutul umed și animalic care știam că va urma mai târziu, ci buzele plimbate peste buze, peste pleoape, peste fiecare milimetru al chipului său, coborând spre gât, acolo unde sângele zvâcnea puternic, din ce în ce mai puternic. Apoi, m-am îndreptat spre scobitura caldă a claviculei, cu mirosul de piele tânără impregnat în nări și ochii nu-mi mai erau de ajuns, mirosul nu-mi era suficient, aveam nevoie de toate simțurile mele, reunite, pentru a-i descifra trupul învăluit în mreaja veșmintelor devenite inutile.
Trebuia să pipăi și să gust, să aud vocea pe care o cunoșteam, vorbind în șoaptă, cu tandrețe, despre vise și dorințe. Era atât de vie pielea opalescentă, palpitând în culcușului răvășit, era atât de amețitoare gura care în sfârșit o căuta pe a mea, erau atât de nerăbdătoare degetele care lunecau fără astâmpăr pe spate și gât...Degete care explorau în grabă coapse și sâni, degete care acopereau triunghiul întunecat de la baza pântecului meu și despărțitura fragedă dintre pulpele albe, degete ce se opreau în locuri ascunse pentru a ieși la iveală flămânde, mai flămânde în goana lor avidă de a mă poseda, conștiente și inconștiente de puterea lor vrăjită, degete care vesteau tulburătoarea promisiune a unui extaz pe cale de a se săvârși în umbră și foc. Plăcerea urca însă tumultuos în răsuflare și țipăt, venind dinspre o consistență viguroasă de carne și de sânge. O excrescență pe care o ridica dinăuntrul său afluența trupului întreg, o ascensiune de rădăcini din adânc spre un vârf cald de sevă.
S-a înfipt în mine întâi ezitând, căutând și cerșind, rătăcind printre mângâieri, strângându-mă în brațe, rostogolindu-și capul între sânii mei, acoperindu-mă de sărutări, până când m-am simțit definitiv regină sclavă, înrobită în miezul neștiut al acestei ființe atât de pătimaș dorită. Mă abandonasem fericită, vibrând sensibil, lăsându-mă legănată de cotloanele și rotunjimile trupului până în vârful degetelor și până în sufletu-mi confuz. Þâșnea în mine, amețit de o sete fără margini, revenea, și o lua de la capăt cu o energie pe care o poate susține doar teama viscerală că niciodată nu-i dai de capăt celuilalt trup și că îți poți petrece întreaga viață anticipând o fuziune ce se lasă mereu așteptată, mereu amânată, pentru că nu-i loc destul, în spațiu și timp, ca absolutul să devină realitate.
S-a întâmplat oare în aceea noapte dinăuntrul nopții – în acel vis care începe acolo unde sfârșește reveria și unde sufletul și lumea, amestecate în una și aceeași atârnare, rătăcesc ignorând frontierele și determinările?

Când ultima sclipire albastră a monitorului se stinse, când zumzetul leneș al mașinii, debordând de himere, amuți definitiv, se simți sleit și golit de gânduri. Noaptea se potolea saturată de senzualitatea animalică a tăinuitelor fantasme și el se întinse pe pat, cu mâna stângă lipită de trupul relaxat, cu dreapta îndoită deasupra capului, cu degetele răsfirate pe perină. Respira ușor și din când în când, cu o ritmicitate aproape previzibilă, buzele ușor întredeschise schițau un zâmbet vag, abia perceptibil. Atunci, o visă pe ea. Și niciodată, un vis nu i s-a mai dăruit cu atâta intensitate ca în noaptea aceea dinăuntrul nopții...