agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2624 .



Cîrciuma lui Bicuță
proză [ ]
chestiuni paranormale

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [anton ]

2008-05-01  |     | 



Chestiuni paranormale




E primăvară și natura regenerează din toți mugurii ei. În jurul nostru, doar verde. Troscotul și pirul au crescut prin crăpăturile asfaltului, trotuarele parcă sînt acoperite de covorașe, cum altfel decît verzi? Și de sub cîrciuma lui Bicuță se ițiseră cîteva smocuri, care, însă, nu aveau șanse de supraviețuire, din cauza tîrgoveților care urinau peste ele, la concurență cu cîinii străzii și ai vecinilor. Aerul vibra de bîzîitul insectelor și al maneliștilor veniți tocmai de la Giurgiu, la înmormîntarea lui Vivian, mort la datorie, în Hanglia. „Viviane, barosane…”, se auzea din boxele stației. Înăuntru, însă, atmosfera era mai destinsă. Din casetofonul lui Bicuță, Aneka își cînta șlagărul de acum trei decenii „I se văd chiloții”, adică „Japanese boy”. Trecuseră Sfintele Sărbători de Paști, pe care orice creștin ortodox serios le petrece ghiftuindu-se în familie, cu friptură de miel, drob, ouă, cozonaci și, bineînțeles, vin roșu. Așa era tradusă jertfa Mîntuitorului în spiritul și bucuria mațului plin. „Mațo grosso, vino rosso”, cum spusese Săndel, într-un moment de inspirație. Acum stăteau în jurul mesei, Profesorul, Poetul, Săndel, Mișu Electricianu și Dan a lu’ Nașu, făcînd eforturi să bea din berea locală, Robema. Berea era caldă și proastă, dar se pare că asta nu deranja pe nimeni, doar toți veniseră după chefuri prelungite, acum doar se dregeau.
- Nu mai e muzica de altădată, începu Poetul. Toți ăștia noi n-au nici voce, nici inspirație. Fetele mai mult behăie, iar băieții parcă ar fi obosiți. Ãștia de la noi, desigur, dar nici cu ceilalți nu mi-e rușine. Bicuță, lasă caseta aia să meargă toată, că n-am de gînd să ascult bocetele țiganilor.
- Cred că am început să îmbătrînim, zise Profesorul. Uite, nici alcoolul nu mai intră în mine. În tinerețe, trăgeam niște chefuri de pomină. Oare de ce, în general, bărbații, cînd își povestesc viața, își aduc aminte mai mult de bețiile pe care le-au făcut și mai puțin de alte întîmplări? Rar am auzit pe cineva să comenteze vreo piesă de teatru sau vreo carte citită. Toți își aduc aminte de agapele pe care le-au făcut. Cu lux de amănunte, chiar.
- Uite d’aia sunt bune și bețiile alea că atunci cunoști oamenii așa cum sînt ei cu adevărat. Adică sînt momente importante, cu condiția să le dai importanța cuvenită. Păi, n-ar fi trist să mori fără amintiri? întrebă retoric Săndel. Că pînă și cînd vorbești despre o carte, tot la un coniac o faci mai bine. Are și alcoolul rolul lui, e important și cum îl bei. Eu am fost acum, de Paști, la finii mei, Paul și Anda, în Voluntari. Și-au făcut casă și ne-au invitat să petrecem împreună. Am mers împreună cu cumnatul meu, Sorin, și cu nevastă-sa. Eu luam ampicilină, că mă supăra o măsea, așa că abia m-am atins de un șpriț de vară. În schimb, ceilalți, adică finul și cumnatu-meu, au mers normal, parcă în ciuda mea. Mama Andei, Mamina, cum îi zicem noi, are șapteșcinci de ani, dar nu-i scapă nimic. A doua zi, la masa de prînz, ne-a și spus: Ați băut cu patimă nerușinată. Doar Săndel e un domn, se vede că are stil, abia duce paharul la gură, nu-l golește dintr-o sorbitură, ca un bețiv. Am lăsat-o așa cum a căzut, dar asta mă obligă pe viitor să mă comport la fel, ca să nu-i schimb impresia Maminei. Și asta nu-mi prea convine. Auzi, tu, patimă nerușinată. Pe-asta n-o mai auzisem.
Aneka își termină cîntecul ei cu ritm asiatic. Pînă să înceapă Alphaville cu „Forever young”, se auzi vocea DJ-ului de Giurgiu: „Pentru Vivian, pentru Vivian, pentru Vivian, pentru Vivian, fără număr, fără număr, zîp …”
- Uite și la ăștia, zise Profesorul. Nu scapă nici un prilej să nu facă spectacol. Că e îngropăciune sau nuntă, ei se distrează, fac șou. Nu știu cît i-a influențat Europa sau cît au reușit ei să-i schimbe pe occidentali. Mai degrabă invers.
- Fina mea, Anda, e medic de familie în Voluntari, și îi vin mulți țigani la consultație, mai ales mame cu puradei. De cînd umblă prin Europa, încearcă și ele să țină pasul, să vorbească elegant. Într-o zi îi vine una cu copilul de țîță. „Ce are copilul”? o întreabă ea. „Tuseze”, îi răspunde țiganca. „Dar de mîncat, ce îi dai?” o întreabă din nou. „Îi dau bust”, răspunde iar țiganca. Auzi, domnule, îi era rușine să zică „țîță”. Fina îi ajută, iar țigăncile îi sînt recunoscătoare, îi aduc tot felul de kitchuri cum ar fi turnuri Eiffel cu beculețe. „Să vii matale la Paris, i-a zis una, după ce i-a dat o rețetă pentru bebeluș, îți furăm un magazin întreg”. Auziți și voi, intră cu plodul în magazin și îi îndeasă în scutece ce-i pică în mînă. Păi nu e normal să învețe ăia, încă de mici cum să ciordească?
- Hai să trecem la chestii mai serioase, zise Dan a lu’ Nașu. Cine credeți că va ieși primar?
- Păi astea sunt chestii serioase? întrebă Profesorul. Campania asta e o țigănie mai mare decît aia de-afară. Cred că nici nu mă duc să votez.
- Mai bine fac eu, aici, o secție de votare, zise Bicuță. Ne votăm între noi. Care cîștigă dă de băut. În felul ăsta nu pierde nimeni. Sau mai bine tragem la sorți, mi se pare mai cinstit.
- Dă de băut un rînd sau tot mandatul de patru ani? se trezi și Mișu Electricianu. Că eu nu m-aș băga în condițiile astea. Dacă cîștig? În ultimii doi ani mi-au ieșit la Loto, de vreo cinșpe ori cîte trei numere. Să n-am ghinion tocmai acum, cînd am rate la patru bănci. Dar stau eu și mă gîndesc, poate că așa ar trebui să se țină și alegerile astea, cu tragere la sorți. Amesteci candidații și pe urmă tragi unul din căciulă. Cred că am fi cu toții mai liniștiți. Adică nu ne mai furăm singuri căciula.
- Acum vreo lună am fost la spital, la un coleg care trăgea să moară, zise Săndel. Era seara după ora 11, așa s-a întîmplat, toată ziua fusesem ocupat cu niște neamuri. La intrare, mă oprește portarul, că unde merg, că nu e zi de vizită, chestii, socoteli… voia și el un ban. I-am spus că-i duc medicamente unui bolnav, că spitalul nu are, și dacă nu mă lasă, să le ducă el. Și-a dat seama că nu-i pică nimic de la mine și m-a lăsat în pace, a intrat în ghereta lui și s-a culcat. În curtea spitalului niște țigani cărau cîteva tuburi metalice și le încărcau într-o căruță. Pe hol, mai erau vreo zece, trăgeau din niște sticle și cîntau. Unul de-al lor era la urgență, în comă alcoolică. Ajung eu la bolnavul meu și în jurul lui, lîngă pat, erau și niște neamuri de la Craiova, printre care și o verișoară care făcea yoga sau ceva asemănător, că era în transă. Colegul meu era și el în comă, sau așa am înțeles, că nu era conștient. Dar asta nu m-a mirat, doar eram la reanimare, aici toți trebuie să fie în comă, nu vioi ca bolnavii din saloane care fugăresc toată ziua gîndacii. Aici era calm, toți bolnavii stăteau liniștiți în paturile lor, unii galbeni, alții vineții, alții cu lumînarea la cap. Pînă și gîndacii de bucătărie parcă mergeau mai încet, să nu-i trezească. Abia traversau salonul, am călcat pe vreo patru pînă am ajuns la colegul meu bolnav. Cum mă vede, verișoara aia a lui, mă cheamă să ne luăm toți de mînă și să-l strigăm pe nume. „Să-l strigăm tare, să ne audă, zice ea. Să revină din morți. Uite ce vînăt e la față, e undeva, pe drum.”
- Să-l strigați pe nume sau pe pronume? întrebă Bicuță.
- Pe numele mic, explică Săndel. Pe prenume, adică. Eu aș fi vrut să plec, dacă tot era în comă, degeaba aș fi stat pe lîngă el, îi mai luam și aerul. Adică am văzut că se cam sufoca, deși avea mască de oxigen pe față. Scotea un horcăit ciudat și devenise cam albastru. Ce mai, n-avea boală sănătoasă. În fine, ne-am prins de mînă și am început să-l strigăm: „Vioreleeee…Vioreleeee…vino înapoi!” adică așa cum ne indicase verișoara aia a lui. Dacă a văzut că Viorel nu vine înapoi, s-a dus pe hol și a mai adus vreo patru țigani, cică trebuia cercul mai mare, să fie și energia pozitivă mai vioaie. Eu am apucat între doi ursari, trebuia să ne strîngem de mînă și să-l chemăm pe Viorel cu forță. Au mai venit și asistenta și medicul de gardă, că n-au putut s-o refuze pe nebună. Sau mai degrabă să-și păzească instrumentarul. Mie mi-era frică să nu-mi șutească ăia ceva din buzunare, așa că mi-am pus telefonul bine, în buzunarul de la piept, dar tot nu eram sigur. Norocul meu că-i țineam de mînă, aveam control, adică. După ce am mai strigat vreo cinci minute „Vioreleeee!”, țiganii s-au plictisit și au plecat, mai ales că pacientul lor îi înjura pe doctori, pe asistente și pe tot personalul, semn că era bine mersi, putea să plece acasă. Ne-am oprit și noi, și ce credeți? A început Viorel să respire normal, ba chiar a deschis nițel ochii. În orice caz, a prins culoare în obraji. Și ce era mai ciudat, parcă toți bolnavii din salon erau mai vioi. Se pare că energia fusese cu noi și lucrase bine. Ca forța aia din „Războiul stelelor”. Mi-am spus că trebuie să mă apuc și eu de yoga în timpul liber.
- Eu cred în chestiile astea paranormale, spuse Dan a lu’ Nașu. Deși nu le prea pricep. Dar îmi place să ascult.
- Păi, atunci nu-l mai întrerupe, îl apostrofă Bicuță. Spune bă, Săndele, mai departe.
- Cînd coboram scările, că liftul era defect, mă întîlnesc cu unul într-un halat albastru, dar nu din ăla flaușat, de medic. Urca scările în fugă și gîfîia. Mă oprește și mă întreabă în timp ce-și trăgea sufletul: „Veniți de la reanimare?” „Da, îi răspund. De acolo vin, de la un bolnav”. „A murit vreunul?” mă întreabă el din nou. Nu, domnule, erau toți bine mersi. Adică atît cît poate fi bine un bolnav. „Tu-le muma-n cur, zice el. Mi-au furat tuburile de oxigen și pînă am pus altele, cred că a trecut o juma de oră.” Cînd am ieșit pe poarta spitalului mi-am amintit de țiganii ăia cu tuburile. Mă tot întreb și acum: le-or fi vîndut la fier vechi sau le-a trebuit pentru sudură?
- Și pînă la urmă, ce-a făcut colegul tău? S-a făcut bine? întrebă Profesorul.
- Aș, de unde? A dat colțul după trei zile. După aia mi-a ieșit din cap yoga. Bicuță, ia adu tată, o votcă mare, că mi se făcu sete.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!