agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2813 .



Pădurea lui Orbișor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-05-05  |     | 



Pădurea lui Orbișor


Cineva spunea odată, la un foc de popas, în mijlocul unei vânători, ce nu o voi putea uita ușor, că cele mai frumoase și tragice sunt poveștile petrecute la țară. Fiindcă, acolo unde s-a născut veșnicia, cum spunea poetul, toate îmtâmplările, care de-altfel par simple, ca însăși viața noastră, capătă o gravitate deosebită, tainică, uneori cutremurătoare...
Bătrânul vânător, care făcuse acea afirmație, în timp ce-și perpelea o bucată de carne sub spuza cărbunilor ce luceau în noapte ca niște licurici de rouă, ne îndemnase să ascultăm una dintre acele povești pline de mister. Nu am știut niciodată dacă o trăise personal sau poate doar o ascultase și el la alt ceas de noapte, dar povestea aceea, despre pădurea lui Orbișor, mi-a rămas mult timp ascunsă în suflet, ca un sigiliu de foc. Și cum orice lucru apropiat sufletului trebuie să-l împarți cu cei din jur, m-am gândit că poate o veți asculta și voi, minunându-vă de cât de puternică și, în același timp, cât de neajutorată este făptura umană din noi...
Satul Movila se odihnea după truda de peste zi tolănit sub clipa de vară ca sub un umbrar. Semne ale înserării puteai citi pe frunțile arborilor mirați că atâta tăcere îi cuprinde deodată după forfota de peste zi. În pădurea lui Orbișor se strecurau primele șoapte ale nopții de Sânziene, ce urmau să poleiască cu amăgirea dansului lor întreaga ființă a pădurii. Niculae Orbișor era cel mai temut și respectat pădurar peste munți și văi. I se dusese vestea cât de nemilos era cu cei ce braconau în perioadele interzise, așa încât, rareori, venetici de prin alte locuri, care luau în derâdere faima sa, se aventurau prin cotloanele pădurii după picior de căprior. Dar întotdeauna, imediat după ce prima lor împușcătură pornea, Orbișor, care ai fi zis că nu era om, ci mai degrabă copoi, după ce adulmeca aerul pădurii, încăleca și pornea în galop și nu se mai oprea decât lângă vânătorul prăvălit lângă vânatul său. Amar era ceasul ăla pentru nesăbuitul care încercase să încalce legile naturale și atât de drastice ale vânătorii. Orbișor știa că amărâtul nu venise la vânătoare, așa cum veneau domnii de la oraș, ca la o plăcere de sfârșit de săptămână. De obicei, în casa aceluia așteptau șapte sau mai multe guri însetate de o bucățică de carne, care să înlocuiască mirosul rânced de mămăligă păstrată de două zile pentru a astâmpăra gurile pruncilor lăsați acasă. De aceea, întotdeauna, Orbișor le lăsa vânatul, asta după ce îi frământa o țâră cu pumnii, așa ca să guste și ei din clisa pădurii pe care o călcaseră în picioare, dezonorând-o cu fapta lor. Apoi le confisca arma, pe care o ducea la Ocolul Silvic și le spunea printre dinți, privindu-i negru, așa cum privește furtuna pe după umărul unui nor: „ De acu’, ne vedem peste 30 de zile...să vii să-ți iei arma...Dar, bagă bine la cap...a doua oară ...!”.
Nu trebuia ca Orbișor să-și continuie vorba. Intrusul din pădurea sa se convinsese deja că ceea ce se spunea despre acel bărbat aprig și noduros ca și copacii din preajmă-i era adevărat.
La acel ceas al înserării, Orbișor asculta cum printre crengi se urmăreau parcă șoaptele Sânzienelor ce se chemau la hora tainică, atunci când ele, cum se spunea din bătrâni, se milostiveau să împrumute plantelor și florilor oleacă de sfântă putere vindecătoare. Orbișor care crescuse și se maturizase în pădurea ce-i purta numele, știa că există obiceiul ca după o astfel de noapte babele din sat să meargă dis-de dimineață prin locuri necălcate și să strângă roua Sânzienelor într-o pânză albă, nefolosită, s-o stoarcă într-o oală nouă și cu ea ce muiere s-ar spăla, chiar și măritată, ea va fi iubită tot anul și va avea prunci sănătoși. Se rugase Orbișor anul ăsta de baba Profira ca împreună cu o altă cumătră a ei să facă acest lucru tainic pentru Polina lui. Voia să îi dea roua nevestii sale, căci simțise parcă Orbișor că de ceva vreme muierea lui se cam răcise de el.
Încuiase coliba pe care o avea construită în pădure și unde petrecuse atâtea clipe de înțelepciune numai el și pădurea lui și se îndreptase spre sat. Mâine dimineață știa că Profira va fi la poarta lui cu roua minunată, înainte ca Polina să facă ochi, pentru ca să-și spele fața cu mireasma zânelor pădurii. Descălecase aproape de marginea satului și-l lăsase pe roib liber la frâu, căci calul știa cu ochii închiși drumul spre casă. El voia să intre să dea pe gât o tărie la cârciuma lui Lisandru a lu’ Jidovu, căci așa făcea mereu când se întorcea seara din pădure. Se oprise lângă zidul de nord al crâșmei să se ușureze oleacă, când auzi apropiindu-se pași și zări trei boabe de lumină sfârâind în întuneric. Erau Gheorghe a lu’ Crăcănatu, Mi’ai a lu’ Postelnicu și Cozoban, ieșiseră afară să mai bea oleacă de tutun, căci în crâșmă, cât era seara de lungă nu se mai putea respira de mahoarca grea și puturoasă pe care clienții o prizau în reprize, cu o înverșunare tipic țărănească.
- L-ați auzit bă pe Mirică, ce zise? bănui prin întuneric Orbișor glasul lui Cozoban, mai mult șoptit.
- Eu veni mai târziu, spuse Mi’ai, am fost pe la Duduianu, i-a venit băiatul din armată, am stat și l-am ascultat ce pățanii a mai petrecut acolo...
- Bă, continuă Cozoban, Mirică se laudă că se ține cu Polina, că nărodul ăla de Orbișor e mereu în pădure din zori și până seara târziu și că el i-a dat de rost ășteia...Voi știți cum e Mirică...nu i-a scăpat niciuna până acum...Ba, mai zise că poate nici Nicodim nu îi sânge din sângele lui Orbișor...
Niculae duse mâna instinctiv la cingătoare, unde odihnea în teaca moale din piele de căprioară ca un prunc nevinovat cuțitul lui de vânătoare. I-ar fi luat piuitul lui Cozoban într-o clipită, dar își spuse că omul nu avea nici o vină că lumea se mai procopsise cu un încornorat, adică cu el, nărodul de Niculae Orbișor.
- Vezi-ți bă de treabă, se băgase în vorbă a lu’ Crăcănatu, îmi zise mie soră-mea, Măriuța, voi știți că ea este cu Polina, ca cu o soră, asta-i femeie de casă, n-ar putea să-l înșele niciodată pe Orbișor, că ține la el ca la viața ei...terminați-vă cu vorbele astea de clacă. Hai, hai mai bine să intrăm înăuntru, știți că nărodul ăla când se întoarce de la pădure intră să bea un țoi de afinată, poate ne aude cum stăm colea și bârfim ca țațele și ne aprindem paie-n cap cu nebunu!
Orbișor încremenise acolo, lângă zidul care acum i se părea rece și jilav, așa cum stătea sprijinit de el a neputință. „Auzi ce vorbește lumea, se gândea el, țâțâind din buze ca la o mirare mare! Și prostu’ de Niculae bate cotloanele pădurii. Ce să fac acu’? Să mai intru, n-are rost, că se uită ăștia la mine ca la prostu satului. Nimeni n-a-ndrăznit niciodată nici măcar să gândească așa ceva despre mine, darmite să mă privească ca pe un prost. Să intru totuși și să-l iau pe sus pe Mirică, să-l întreb de unde vorbele astea?... Dar, dacă totuși, ceva-ceva era adevărat...Dacă Polina, cât e ziulica de mare...!”
Închise ochii și o revăzu pe Polina sa, atunci când jucase prima dată cu ea la horă și simțise spinul ăla în inimă, și din crâmpeiul ăla de spin începuse să iasă, timid la început, ținând cont de duritatea bărbatului din el, primul semn de iubire pentru ea, pentru ca mai apoi să-i crească în suflet floarea aceea albastră, căreia oamenii îi zic iubire. De ce simțea acum cum o buruiană neagră, urât mirositoare, ce parcă creștea din ea însăși fără să aibă nevoie de apă, îi acapara inima, macerându-i trupul, foșnind ca o apă ce îi inundă simțurile, iederă otrăvitoare ce-i urca încet-încet spre creierul ce luase parcă foc la auzul vorbelor consătenilor săi. Porni spre casă prin spatele cârciumii, ca să nu iasă în uliță la vedere. Ieșise deja luna și Orbișor era necăjit că și ea auzise astfel de vorbe din gura oamenilor, în timp ce în lunca Cernei cântau păsările, dar nu pentru el...
Intră încet pe poarta rezemată de ușorii îmbătrâniți de vreme. Se apropie de fereastra camerei unde știa că dormea Nicodim, pruncul lui de nici 2 ani. Lumina palidă a lămpii se prelingea pe pereții imaculați, lăsând umbrele nopții să se alerge în voie. Polina stătea pe un scăunel de lemn și îi cânta ceva pruncului. Cât de mult iubise el imaginea asta a liniștii familiei lui, a acelei fericiri pe care numai o muiere iubitoare și un prunc sănătos ți le pot oferi. De cât de puține lucruri are nevoie omul pentru a fi fericit, gândi Orbișor, apăsând cu grije clanța ușii pentru a nu-l trezi pe cel mic.
Se dezbrăcă de uniforma de pădurar, care parcă împrăștie prin toată odaia mireasma verde a zilei ce trecuse, își descălță ghetele ușoare din picioare, așteptând ca pe o binefacere atingerea podelei de lemn rece, primitoare, după zăduful suportat de-a lungul zilei prin pădure.
- Nicodim doarme? o întrebă el pe Polina, fără să o privească în ochi și cu un ton răstit, cu care femeia lui nu era obișnuită.
- Doarme, că nu era să te aștepte pe tine...Pentru el nu există în casa asta decât mă’sa, tată parcă n-are. Când pleci dimineața el doarme, când te întorci, atunci când te învrednicești să te întorci din pădurea ta afurisită, el iarăși doarme. Așa că, nu știu ce mai întrebi de el!
- Ce-ai fă de vorbești pe tonul ăsta cu mine? Vezi că în seara asta nu prea sunt în largul meu!
- Da’, de ce mă rog? Te întâlniși cu moartea și nu vru să te ia?
- Fă, Polino, ai grije cum mesteci cuvintele alea, să nu îți pun eu oarece zăvor la ele!
- Mare scofală! După ce că vii, atunci când vii, și eu stau toată ziua închisă acilea în casă...!
„Păi, unde altundeva să stai, decât în casă, gândi el pieziș, cu privirea ca o custură ce se preumblă pe fața unui cuțit dat la șlefuit. Unde să te întinzi cu alde Mirică, decât în casă, că n-o să te crăcești prin bărbureaua din spatele cășii!”
- Hai, lasă vorba, că de vorbele tale sunt sătulă eu, se sleiește fasolea, îl repezi Polina, sfâșiindu-i parcă cu vocea ei stridentă gândul în mii de puncte negre, în timp ce-i întindea masa săracă.
Niculae mânca cu noduri și o privea pe sub ochi cum începuse să-și împletească cozile bogate, lucind ca noaptea leneșă de afară. La gândul că prin părul ăla mătăsos umblau și mâinile lui Mirică, un șarpe i se încolăci în stomac și urcă spre omușor, înecându-l.
- Ho, Niculae, mănâncă mai cu domol, că nu-ți ia nimeni blidul din față, îl apostrofă Polina, dându-și părul pe spate și izbucnind într-un hohot de râs...Hai, că trebuie să te și speli, acu’ se face miezul nopții și mâine am de dereticat, nu stau ca tine cât e ziulica de mare creanga prin pădure.
- Lasă, fă, Polino, că în seara asta n-am chef de spălatul tău!
- Da’, ți-am spus de atâtea ori că nu mă pot culca lângă tine duhnind a transpirație, că a băutură nu pot zice că miroși în seara asta, mă mir, lăsași sec de țuică sau mi se pare mie?
- Eu nu miros a transpirație, fă, ci a pădure și neam de neamu’ lu’ măta și a lu’ tac’tu nu au fost vreodată așa curați ca pădurea mea...
Polina știa că dacă au ajuns să se încontreze despre pădure nu mai era chip s-o scoată la capăt cu Orbișor al ei. Pentru pădurea lui era în stare să se ia de piept cu lumea toată, și nici chiar ei nu-i plăcea ca cineva să zică ceva de rău despre cea de-a doua familie a bărbatului ei, fiindcă știa că de acolo venea pâinea de toate zilele, de acolo el în fiecare seară se întorcea topit de iubire pentru ea și pentru prunc. Polina căpătase și ea ceva din aura tainică a pădurii, lucru pentru care omul ei o respecta și mai mult.
- Bine, bine, zise ea, o să faci tu baie până la urmă, că vrei, ori că nu vrei...Pofta vine mâncând, Niculae, îi șopti la ureche, apăsându-se cu sânii ei tari de spinarea lui, în timp ce-i schimba farfuria.
Niculae simții cum i se face perie părul de pe mâini, și încet-încet din ițari începu parcă să-i pulseze o altă inimă, pe lângă cea din piept.
Așa făcea Polina, ori de câte ori îl vedea posomorât, știa că orice atingere a ei transformă duritatea bărbatului într-o plămadă numai bună de frământat. Niculae îi spusese de multe ori că, dacă nu l-ar fi avut pe Nicodim, ar fi luat-o în fiecare zi cu el în pădure, să stea acolo la coliba lui și, la răstimpuri, el ar fi venit din orice loc al pădurii s-ar fi aflat, s-o mai răstignească o dată pe patul de frunze ademenitor și crud ca iubirea lui.
- Hai, fă, îi spuse Niculae, pui apa aia în hârdău!
- Păi, parcă ziseși că nu...
- Ce zisei, ce nu zisei, hai...că ne apucă dimineața...
O ajută pe Polina să aducă lângă plită hârdăul pe care el îl cioplise cu mulți ani în urmă din trunchiul unui copac. Era un hârdău în care puteau intra cu ușurință doi oameni și, atunci când i-l adusese acasă, ea făcuse haz de necaz spunându-i: ” Bag seama, Niculae, că atunci, când se va învrednici cumătra moarte să mi te ia, nu ți-oi mai face bărbate sicriu, că încapi în ăsta ușor. Asta că tot nu-ți place ție deloc apa și spălatul, măcar acolo pe lumea cealaltă să te perpelești mereu cu gândul că iarăși și iarăși trebuie să te speli”.
Niculae se lăsă moale în apa fierbinte și binefăcătoare pentru mușchii lui munciți de peste zi și Polina începu să-l spele pe spinarea-i lată și păroasă. Niculae observă cu coada ochiului furoul ud și lipit de pulpele muierii și, dându-și capul pe spate, mormăi cu oarecare alint: „Hai, fă, hai și tu...
- Păi, Niculae, mi-e frică să nu mă înec, mă...!
- Lasă, fă, că te-oi salva eu...!
Polina abia așteptase să se spargă ecoul cuvintelor lui și era deja cuprinsă până la bărbie de apa binefăcătoare. Și se spălară îndelung, unul pe altul, așa cum fac oamenii când vor ca soarele să-i găsească a doua zi curați și primeniți.
Dulce i se păruse lui Niculae somnul de peste noapte, dar amară dimineața, când auzi în geam ciocănitul babei Profira, care-i adusese roua Sânzienelor.Iedera aia neagră i se urcase pe tot trupul și îl ținea strâns înfășurat în acel sentiment care este gelozia oarbă. Morocănos îi dădu binețe babei, căreia îi strecură în palmă câțiva gologani. Privea în oala în care roua Sânzienelor strălucea ca mărgăritarul sub lumina soarelui și se gândi: „La ce bun să mai cred în minunile zânelor! Astea-s de-acu povești de adormit pruncii sau pe placul flăcăiandrilor. Dacă o fi adevărat că Polina se ține cu alde Mirică, un ocean de rouă nu-mi mai poate fi de ajutor!”. Și vărsă ulcica prin iarba din spatele casei și parcă auzi un vaier stins sau poate așa i se părea lui, când roua se împrăștia printre cornițele de iarbă fragedă. Ceea ce nu știa Orbișor, era că Sânzienele erau mari iubitoare de dreptate și pedepseau groaznic pe bărbații care au jurat strâmb sau au făcut alt rău, și ce rău mai înfricoșător putea fi decât să arunci ca pe o apă a uitării roua călcată în picioare la hora nopții de zânele bune!
..............................................................................................................................................

Măriuța, sora lui Cozoban, intrase pe poarta casei lui Orbișor cu gândul ca nu cumva să fie nărodul ăla acasă și să nu poată sta în tihnă de vorbă cu Polina. Ceea ce auzise de la frate-său despre cuvintele cu care se lăudase în crâșmă Mirică o făcuseră să-și iasă din fire. „Auzi, Polina și Mirică...”pufnise ea spre frate-său, care nu știa de ce se zborșește așa Măriuța la el. De atunci ea căutase un prilej să stea de vorbă între patru ochi cu Polina, căci erau prietene de mici și se destăinuiseră întotdeauna una alteia cum fac surorile între ele.
- Polino, fată, ce faci? o întrebase Măriuța, privind-o, îngrozită la gândul că nu va primi poate răspunsul pe care-l aștepta. E adevărat?
- Ce să fie, Uțo, adevărat?
- Îmi spuse Cozoban, frate’miu, că Mirică s-a lăudat la crâșmă că te avu...
Polina își dusese a spaimă mâna la gură, iar în privirea ei verde ca o câmpie întinsă apărură primii nori amenințători.
- Ce spuse nemernicu de Mirică?
- Că se ține cu tine!
- Al meu auzii și el?
- Nu că nu fuse în seara cu pricina la crâșmă, chiar se mirase aldi frate-miu, că știe că nu e seară să nu semneze Niculae al tău condica acolo...
- De-aia era el aseară scârbit de mine, de-aia îmi vorbea așa, ca și cum ai vorbi unui străin, de care nu te leagă nimic...asta până să-l îndârjesc oleacă cu nurii mei...Uțo, tu știi că nu l-aș înșela pe Niculae, nici dacă ar fi mort! E adevărat, mi-a plăcut întotdeauna să-l ațâț, să-l văz că fierbe oleacă, că se umbrește sub frunte gândul ăla că nu sunt poate numai a lui, să se întoarcă tot la mine, mai îndârjit și pornit să facem dragoste. Cât pare el de aspru, atunci când intră în pădure sau acilea în casă, devine pâinea lui Dumnezeu. Când găsește pe vreunul care taie în ascuns vreun copac, vine acasă cernit, își sprijină fruntea pe umărul meu și-mi spune: „Fă, Polino, ăștia iar mi-au tăiat un braț, că așa zice el, că fiecare copac din pădure e un braț al lui, căci știi și tu că prin afurisita aia de pădure respiră, se mișcă și trăiește el. Auzi, eu și Mirică...!
- Ai de grijă, Polino, fată, că știi cât de iute la mânie este Niculae...o avertizase Măriuța, luându-l apoi în brațe pe Nicodim și ieșind afară la soarele ce începuse să încălzească inimile oamenilor.

................................................................................................................................................

Oneață era considerat de săteni un fel de filozof amar al vremurilor ce le trăiau. Acesta nu irosea nici o clipă fără să remarce cu tâlc rostul unei întâmplări, să nu boteze pe unul și pe altul cu porecle semnificative, simbolice chiar pentru caracterul celui vizat. Și totuși acest bărbat, filozof și visător prin clisa vremii, era cel mai bun prieten al lui Orbișor, care-l acceptase din clipa când se întâlniseră în pădure. Nu aveau mai mult de cinci ani fiecare, când bătrânii lor îi luaseră la vânătoare. Acolo mirosiseră ei pentru prima dată praful de pușcă, simțiseră cum în vene le urcă freamătul grav al pădurii, cum sângele lor împrumută ceva din puterea pământului.
Așa că, ori de câte ori Orbișor avea o cumpănă, se refugia în tovărășia lui Oneață. În acea zi îi spusese simplu, apăsat: „Azi mergem după căprior!”
Oneață îl privise mirat, apoi clătinase din cap, ca și cum ar fi zis: ”Te-ai bolunzit, Niculae, ce căprior visezi, este perioada interzisă la vânat mare! Tocmai tu?”.
Căci Oneață știa că prietenul său respecta legile pădurii, așa cum respectă babele satului litera Evangheliei.
Îl urmase neâncrezător, iar când îl văzu că se trage într-un colț al pădurii, pe unde știa și el că vin ciutele la apă, îi spuse șoptit: „Apăi, eu, o să încep să-ți gonesc vânatul în cătare!”. Niculae îl oprise cu un braț puternic, în care Oneață simțise pentru prima oară de când se împrieteniseră asprimea lui Orbișor.
- Azi n-am nevoie de gonaci, Oneață, stai lângă mine și așteaptă să vină ciutele. Apoi o să alegem un căprior pe cinste, căci diseară vreau să o facem lată!
Oneață mai vru să se convingă de faptul că într-adevăr Niculae nu glumește și vru să-l întrebe ce l-a apucat tocmai pe el să facă asta. Puteau foarte bine să aleagă un miel de la ciobanul din deal și să tragă un proțap, dar parcă citindu-i gândurile, Niculae, fără să-și întoarcă fața spre el, ridicase numai mâna dreaptă în aer, a avertisment, ca și cum ar fi vrut să spună: „Oneață, nu mă fă să uit de prietenia noastră și să te rostuiesc cu câteva peste fălci!”. Așa că Oneață se așezase cuminte prin frunzișul reavăn, așteptând.
Turma de ciute se îndrepta pășind cu teamă prin tufele de pădure scunde ca niște pitici fumurii. Niculae își alesese deja prada și ochii, dar, când împușcătura porni, el simți cum i se fărâmă inima în mii de bucăți. Nu făcuse niciodată așa ceva și hoinărea în pădurea asta de când se știa, dar acum simțise că totul s-a sfârșit pentru el. Oneață nu mai așteptă o a doua lovitură, fiindcă știa că Orbișor nu trăsese niciodată de două ori într-un vânat. Al doilea foc nu și-ar mai fi avut rostul. Se apropiaseră de căprioara cu ochi sticloși, când deodată se auzi un fâșâit într-un tufiș din dreapta lor. Un pui pierdut de căprioară se îndrepta spre ei, semn că maică-sa era cea care zăcea în sânge. Orbișor își puse pușca iar la ochi, dar Oneață se puse în calea lui:
- Niculae, e păcat de Dumnezu, e doar un pui...
- Un pui, dar ce poate să mai aștepte un pui de la viața asta, fără mama lui lângă el...Mâine-poimâine tot îl piere cineva...
- Bă, omule, dacă ții la prietenia mea, nu fă asta, te rog...mai spuse Oneață, care se întoarse fulgerător pe călcâie și sperie puiul cu pasul lui greu, ce frânse crengile uscate căzute la pământ.
Puiul se pierdu țipând cu glasul lui tragic în șoaptele pădurii, mâniată parcă și ea de fapta celui ce o protejase întotdeauna.
Se trăseseră la coliba lui Orbișor, unde îi aștepta o damigeană de zaibăr și proțapul pregătit pentru frigare, semn că Orbișor premeditase totul, lucru de neexplicat pentru Oneață. În fața fripturii și cu vinul ce-i descleștase gura și simțurile, Orbișor îi povestise lui Oneață tot ce a auzit în acea seară de la oameni.
- Niculae, nu fii nărod, femeia ta este numai a ta. Þi-a dat un copil frumos, îți ține casa toată ziulica, cât tu ești în pădure...lasă-l naibii pe Mirică ăsta, că numai gura e de el... Bă, știi tu cum arată inima unui bărbat care e gelos, așa ca tine?
- Ia, mai lasă-mă, bă, Oneață, iar începi cu filozofia ta!
- Încep, bă, de ce să nu încep? Ca un strugure zdrobit de un teasc uriaș și fără milă? Bob cu bob o zdrobește, până nu mai rămâne nimic...
- Daca-i știi tu cum e inima mea, n-ai mai vorbi! Dac-aș putea s-o smulg și s-o întind acilea pe cerga asta, ai vedea că e o mână de putregai, care s-ar risipi dacă aș sufla peste ea...într-o clipă inima mea n-ar mai însemna nimic, atât mă doare de tare! Taie-mă, mă, Oneață, ia cuțitul ăsta al meu și taie-mă și ai să vezi că nici sângele nu-mi mai curge...
- Eu am vrut să-ți deschid ochii, Niculae, doar atât, depinde de tine cât se lipește din ce-am spus. Du-te bă, nărodule, du-te acasă și iubește-ți muierea, cât mai este vremea de iubit...că apoi vine ea bătrânețea...Știi tu ce este aceea bătrânețea?
- Nu, nu știu bă, de unde să știu, aștept să-mi spună unul filozof, așa ca tine...Vorbești de parc-ai avea 100 de ani!
- Vorbesc bă, fiindcă eu gândesc, bașca ce-am mai citit...nu ca tine toată ziua cu ochii pe geana pădurii să nu ți-o fure cineva...Bătrânețea, bă, Niculae, este ca o perdea în fața unei ferestre, în spatele căreia stă moartea. Când o să fii bătrân nu o să-ți mai pese nici cum arată Polina ta, nici de ce plânge o vită în obor, nici de ce cântă privighetoarea noaptea în lan până se umflă bobul de grâu în pai...Nici măcar de ce apa Cernei stă toată ziulica, așa ca o femeie, întinsă pe spate, așteptând să o drăgălească soarele la amiază...Nimic din toate astea nu or să mai însemne ceva pentru tine atunci. O să fii însă pe zi ce trece tot mai curios să vezi ce se află în spatele ferestrei ăleia și o să ițești clipă de clipă perdeaua aia, doar-doar oi vedea cum arată moartea, din ce parte vine, ce chip poartă...Și într-o bună zi, bă, Niculae, nu o să mai rabzi și o să deschizi fereastra aia și atunci...
- Și atunci...și atunci... ce tot belești ochii ăia ca la o taină mare?...O să mor și gata...ce mama naibii...etete, marea filozofie a lu’ Oneață din Movila!
- Râzi, tu, verișcane, râzi tu, dar ai să-mi dai dreptate atunci!
Dar Orbișor nu voia parcă să mai audă cuvintele și sfaturile lui Oneață. În el buruiana aia mare crescuse ca un copac, care atingea acum cu ramurile lui cerul, foșgăind prin sângele lui ca un animal ce stă la pândă gata să-l sfârtece definitiv.
Fiindcă afară se lățeau norii pe chipul cerului, cei doi plecară împreună spre sat. Unul, Oneață, îngrijorat de privirea din ochii prietenului său, devenită pământie, altul, Orbișor, purtând în suflet ultimul lui gând negru, care i se proțăpise pe obraz ca un prapure de doliu în bătaia vântului de seară. În urma lor noaptea se lăsa peste umerii pădurii ca o haină peticită cu regretele zilei ce trecuse.

...............................................................................................................................................

Când intrase pe poarta casei, Orbișor observase urme de copite de cal pe lângă bărbureaua din spatele casei. Le cercetă atent și cariul ăla care îi rodea temeinic învelișul fragil al gîndului i se impregnă pe buze într-o șoaptă: ” Mirică!”
Intră hotărât în casă și o întrebă pe Polina, care tocmai terminase de alăptat pe Nicodim:
- Ce căută, fă, alde Mirică, p-acilea?
Polina îl privise pe sub gene, ca să vadă ce vorbe sunt astea, omul ei e băut peste măsură de îi pune o astfel de întrebare, dar dintr-odată dorința ei de a se juca cu sentimentele lui o făcu să-și dea capul pe spate și să zică: „Păi, nu știu ce avu de vorbit cu tine...și nu știui ce să-i spun...când vii...la cât să se mai întoarcă...”
Surâse ca pentru sine, căci își închipuia ce ar mai fi râs taică-său, Dumitru, de vorbele lui Niculae. Bătrânul fusese pe la ea mai devreme să vadă ce face copilul și să-i mai aducă câteva ouă proaspete de găină și venise direct peste deal, cu calul, ca să scurteze calea. Polina se ridicase în picioare și își îndreptase spatele amorțit de pruncul ce o supsese lacom de tăria laptelui și Orbișor văzu iar sânii ăia care-l băgau în boală ori de câte ori se ițeau de sub bluză ca doi porumbei gureși. I se păru că tot așa se arcuiește muierea lui și în fața filfizonului de Mirică, ademenindu-l și pe el cu nurii ei sălbatici.
Polina se trase spre patul din bucătărie, convinsă că nu peste mult timp Niculae al ei va deveni iar aluatul ăla pus la dospit și numai bun de frământat...
- Polino, ce-am iubit eu mai mult pe lumea asta?
- Păi, spune tu, mă, Niculae, de ce mă întrebi pe mine? Eu cred că pădurea aia a ta!
- Pădurea aia a mea, o îngână el cu părere de rău în glas...pădurea mea...Vezi, fă, că ești proastă! Păi, dacă era așa, aș fi stat în ea până ar fi trimis Domnul îngerul să-mi ia sufletul ăsta negru. La cine am venit eu seară de seară? Pentru cine am trudit eu din viul nopții? La cine am căutat mângâiere? Nu la tine?
- Păi, dacă zici tu așa, așa o fi!
- Așa o fi, ai? Și ce-am primit în schimb? Rușinea de a nu mai putea privi oamenii în ochi...somnul plin de durere, râsul ăsta de batjocură al celei care mă înșeală...
- Ce tot nălucești acolo, măi, Niculae! Cine te înșeală, pădurea ta?
- Vezi, vezi, așa ai făcut mereu, știai că mă înfierbânt repede, că mi se întoarce stomacul pe dos la gândul că nu ești numai a mea, dar niciodată, nici măcar acum, nu poți să nu mă minți!
- Auzi, ia mai lasă-mă cu prostiile tale...bărbatul care nu e în stare să-și țină nevasta în frâu și care e mâncat de gelozie ca rugina de pe casă, nu merită să aibă o familie a lui...!
- Adică, eu, eu nu sunt în stare să-mi țin casa?
- Cu năluciri din astea, nu prea cred!
- Vrei să spui că ești nevinovată, că vorbele cu alde Mirică sunt vorbe în vânt, că lumea vorbește degeaba?
- Nu mă interesează pe mine de lume, eu mă știu pe mine, știu cum mi-am ținut casa, cum te-am iubit și respectat!
Niculae se frământa, ar fi crezut și nu prea vorbele meșteșugite ale femeii, dar echilibrul său psihic devenise fragil, ca o trestie bătută ici-colo de un vânt rău prevestitor.
- Poți să mă și tai, nărodule, că tot n-am ce să-ți recunosc! Ce tot holbezi ochii ăia ca de dihor la mine, n-ai auzit bine? Poți să mă și tai...uite, ia, bărbate, ia cuțitul ăsta, crestează-mă o țâră, să vezi mint sau spun adevărul?
Bărbatul tremura de furie și ochii i se injectaseră de sângele ce urca și lovea ca niște pale de moară în creierul lui cufundat în noapte.
- Polino! Nu mă fă să fac alte alea...!
Dar femeia, care simțise că atinsese coarda sensibilă a bărbatului, devenise mai agresivă, înaintând spre el cu cuțitul strâns în mîna-i care tremura de necaz că vorbele lumii îl atinseseră la inimă pe Niculai, mai dihai decât încrederea în ea. Niculae scuipă scurt printre dinți și înjură cu năduf, apoi o împinse pe patul din bucătărie. Polina crezu că va urma ceea ce urma de obicei după astfel de scene de gelozie oarbă, împăcarea lor dintotdeauna, așa că își desfăcu nasturii la bluză, ademenindu-l cu sânii ei provocatori. Își desfăcu picioarele, dezvelind pulpele rotunde sub fusta ușoară de vară și râdea, râdea de el, ca de un copil neajutorat. Dar bărbatul pădurii pierduse odată cu șoaptele acelea auzite lângă peretele crâșmei în acea seară crâmpeiul de iubire care apropie doi oameni, chiar și în cele mai tensionate clipe ale conviețuirii lor. Se năpusti peste femeia ce aștepta torentul de iubire și, după ce o lovi peste gură cu dosul palmei sale grele, șopti înăbușit.”Așa îl ațâți și pe Mirică, fă, cât nărodul de Niculae cutreieră coclaurii? Așa?”
Polina, care realizase că iubirea din seara asta va fi cu totul diferită de ceea ce cunoscuse ea alături de omul ei, țipă ca din gură de șarpe, trezindu-l pe micuțul Nicodim, care, rezemat de marginea pătuțului de lemn, urmărea cu ochii lui nevinovați și fără să înțeleagă ce se întâmpla cu umbrele acelea mari, ce se lățeau pe pereții camerei, cu ființele alea care zi de zi îi dăruiseră afecțiunea lor, cu glasurile lor, pe care nu le mai auzise niciodată lovindu-se unul de altul, ca valurile de un dig surpat.
Niculae îi rupse bluza de pe ea, apoi își coborâ mîna peste picioarele ei, frământând-o, ceea ce o făcu pe Polina să creadă că furtuna trecuse și femeia închise ochii, repetând șoptit: „Niculae, bă nărodule...Niculae...!”
Dar Orbișor, care pierduse și ultima fărâmă de tandrețe, așa cum se pierd norii toamna pe sub streașinile caselor cernite de ploaie, scoase cuțitul său de vânătoare și cu mișcarea sigură, scurtă, a vânătorului secționă artera femurală a femeii. Știa el că pe acolo se scurge din animal sau din om tot sângele, fără putință de întoarcere și în câteva minute se așterne moartea în trup. Polina țipă adânc, de câteva ori, privind țintă la micuțul Nicodim, pe care simțea cu fiecare clipă care se scurgea din ea că-l va părăsi pentru totdeauna. Când mai țipase ea, oare, așa? Acum și-amintea. Atunci când îl născuse pe Nicodim și mamoșa satului, Petruța, care niciodată nu umbla trează, îl scăpase pe prunc pe podeaua rece și tare, când voise să-i taie ombilicul. Atunci mai țipase așa Polina, dar asta era demult, pe când omul ei stătea pe prispă și se frământa în așteptarea nașterii puiului lor.
Încins de aburii alcoolului și excitat la vederea sângelui, Niculae se ridică de pe trupul inert al Polinei și îndreptându-se spre patul lui Nicodim repeta ca în transă: ”Un pui, cum să răzbată un pui rămas fără mamă prin viața asta nenorocită...Polina va sta între patru pereți de pământ, iar eu între patru ziduri ale unei celule...Ce să facă puiul ăsta singur pe lume, care va mai fi rostul lui?”
Și cu cât se apropia de pătuț, cu atât Nicodim plîngea mai aspru, ca și cum sufletul lui mic de pasăre simțea primejdia. Lacrimile se amestecaseră pe obrazul lui altădată bucălat de bucurie, când, trezit de ultimul strigăt al Polinei, Niculae se uită la mâinile lui pline de sânge, apoi la Nicodim și aruncă cuțitul într-un colț al camerei. Luă copilul în brațe și-l apropie de piept, iar Nicodim își puse capul pe umărul lui, oftând și sughițând printre lacrimi. Niculae se așeză în fund sprijinit de plita ce începuse să dogoare și pe care apa pusă la încălzit într-o oală mare pentru baia sa de fiecare seară începuse să dea în clocot. Dar Niculae știa că în acea seară Polina nu-l va mai spăla cu duioșia ei obișnuită. Bărbatul știa că toate apele din lume nu ar mai fi putut să șteargă sângele acela tânăr, și poate nevinovat, de pe mâinile lui...
A doua zi de dimineață Niculae îl dusese pe Nicodim la Oneață, căci nu îndrăznea, mai ales acum, să calce pragul lui Dumitru, tatăl Polinei, cu care avea o mai veche gâlceavă. Îl rugase pe Oneață să ducă el copilul la bătrâni și îl pusese să jure că atât timp cât el va putrezi în închisoare să poarte de grijă băiatului său și să-l învețe rostul în pădure și în viață. Apoi Niculae se predase la Postul de Jandarmi. Cei 25 de ani pe care îi va petrece în închisoare aveau să fie anii în care Orbișor avea tot timpul din lume să se gândească la pădurea lui, la familia pe care o pierduse și la rostul unei vieți destrămate nesăbuit.

................................................................................................................................................

Trecuseră anii. Nicodim ajunsese flăcău în toată firea și mulțumită lui Oneață învățase la fel de bine ca taică-său tainele pădurii. Iubea și el o fată, pe Sulfina, cu care chiar voia să se logodească prin primăvara viitoare. Oneață îl inițiase în tainele știute și neștiute ale acestei vieți și, ținând cont de tinerețea lui Nicodim, încercase să-i împărtășească filozofia sa simplă, dar practică, despre lume.
Se lăsase seara de noiembrie peste satul lor, când dinspre pădure se ivise silueta unui călător, ostenit după greutatea cu care-și târa picioarele prin clisa drumului. Cine l-ar fi văzut mai îndeaproape nu și-ar fi dat seama că sub silueta firavă se ascundea asprul Niculae Orbișor de odinioară. Închisoarea, condițiile ei grele, o boală de plămâni care recidivase acolo, toate îl transformaseră în umbra pădurarului vestit de odinioară. În închisoare Orbișor muncise, acolo unde fusese nevoie de priceperea lui, așa că cei 25 de ani fuseseră reduși la 22 și primul lui drum fusese în pădure. Coliba lui încă mai era în picioare, semn că Oneață sau Nicodim al său, de acum mare, aveau grijă de ea. Sleit de puteri, Orbișor își zisese că un rachiu tare i-ar prinde bine și intrase pe ușa crâșmei din sat, convins că nu-l va mai recunoaște nimeni. Nici nu avea cine să-l recunoască, din moment ce Lisandru intrase demult în lumea drepților, la tejghea servind Mitică, feciorul lui, leat cu Nicodim al lui. Ceru o tărie și se trase într-un colț. Parcă ieri dorise să intre în crâșmă să soarbă o tărie și auzise vorbele oamenilor despre Polina și despre Mirică. De ce nu intrase atunci, să se convingă dacă exista un dram de adevăr în acele vorbe? De ce nu-l luase de piept pe Mirică, să dea cu el de pământ, să vadă de era sau nu adevărat ceea ce se lăuda el? Poate azi ar fi avut familia lui, pe care o visase în lungile nopți din celulă. Deodată ușa crâșmei sări din țâțâni și un grup gălăgios de tineri inundă încăperea. Unul, mai aspru la vorbă și bine legat, îi strigă cârciumarului: „Mitică, un rând pentru toată lumea!”. După care cu ochi scrutători îl fixă pe Niculae. Tânărul începu să spună tot felul de glume și din vorbă în vorbă ajunseră și la subiectul vânătorii.
- Pe pariu, cu voi toți, că până la Crăciun pun jos ursul ăla care ne strică grădinile...da’ vreau un pariu adevărat, pornim toți care se cred vânători pe aici și vedem care este mai priceput...Deși, dacă stau și mă uit bine la voi, nu cred să am adversar...Nu s-a născut omu’ care să mă dovedească la așa ceva...iar, dacă s-a născut și nu știu eu, îl mănânc de viu!
Tinerii din anturajul celui care vorbea începură să se laude fiecare cu faptele lui de arme, ceea ce îl convinsese pe Orbișor că pădurea lui devenise locul multor nelegiuiri, ceea ce îl făcu să spună cu voce tare, ca un automatism, fără să-și dea seama: „De lăudăroși e plină lumea...numai în fața vânatului iute de picior se vede cine-i stăpânul puștii...Auzi...urs...aia e probă de dibăcie...!
Se ridică, fiindcă-și terminase băutura, scuipă înciudat pe podelele negre ale crâșmei și părăsi încăperea, lăsându-i pentru o clipă fără grai pe cei aflați înăuntru.
- Cine fu și ăsta, bă, Mitică, i se adresă unul dintre cei prezenți cârciumarului.
- Nu știu, mă, intră și ceru o tărie, ce era să-l legitimez? Nu cred să fie de pe aici!
- Noroc mare avu că o șterse așa de iute, spuse tânărul care iscase subiectul vânătorii...
- Apăi, bă, Nicodime, prea te fudulești și tu cu chestia asta cu ursul, spuse un altul. Omul cam are dreptate, vânătorul dibaci e cel la vînat iute de picior...
Dacă așa era sau nu Nicodim nu mai avea timp să mai gândească. Trebuia să ajungă la coliba lui Orbișor din pădure să ia rochia pe care o cumpărase ieri din târg pentru Sulfina, iar apoi să meargă la ea. Mâine urma să o ceară în căsătorie. Plecase din cârciumă înciudat că un străin îi tăiase vorba și cum mergea așa călare, după ce depăși liziera pădurii, zări în pala de înserare ce se iscase pe străinul ce avusese neobrăzarea să-l înfrunte. Era Niculae, care și el mergea spre coliba sa, unde intenționa să se adăpostească peste noapte, mâine urmând să-i facă o vizită prietenului său, Oneață.
Nicodim se apropie în pasul mărunt al calului de bărbatul, care deja îl simțise, și botul armăsarului îi atinse acestuia umărul. Orbișor se întoarse brusc și apucă calul de frâul ce-i juca zăbala. Calul fornăi, scurmând cu copita învelișul ruginiu al patului de frunze, dar Nicodim și mai pornit de îndrăzneala străinului își cabră calul și-l țintui pe Orbișor cu spinarea de un copac bătrân. Simțind crupa puternică, care-i presa pieptul slăbit, Orbișor vârâ degetul mare și pe cel arătător în nările calului, care, simțind tăria de oțel a degetelor, necheză amarnic și se ridică de durere pe picioarele din spate, zvârlindu-l pe Nicodim la pământ. Între cei doi bărbați stătea acum ura ca o stâncă gata să se prăvale sub un pumn de dinamită. În mintea fiecăruia dintre ei răsunase, simultan, aceiași întrebare:” Cine e omul ăsta care îndrăznește să mă înfrunte pe mine, așa cum n-a mai făcut-o nimeni niciodată?”
Nicodim scoase un urlet care înfioră pădurea și se repezi cu capul înainte spre pieptul străinului, care avusese curajul să-l înfrunte și aici, în pădurea care-l știa doar pe el de stăpân. Orbișor așteptă lovitura de berbece a lui Nicodim cu brațele deschise, așa cum făcea când era tânăr și se așeza în fața stăvilarului Cernei, vara, să-și astâmpere arșița. Dar Cerna lui era primitoare și răcoroasă, pe când trupul ăsta încins de ură, amenința să-l doboare la pământ. Puterea și tinerețea lui Nicodim biruiră oasele sleite de anii de închisoare și când privirile lor se întâlniră, Niculae știu că ăsta îi va fi sfârșitul. Lui Nicodim privirea străinului i se păru ca oțelul caielelor ce se bat pe potcoavele cailor și privirea aia îl duru, ca și cum ar mai fi văzut-o cândva, când era mic, mic de tot, dar ura pentru acest om transgresă gândul, care nu se opri până când mâna lui nu dădu de cuțitul de la brâu.
„Oricine ai fi, șuieră Nicodim aplecat peste Niculae ca un sculptor uriaș care vrea dintr-o lovitură să modeleze stânca ce nu i se supune, oricine ai fi, să nu uiți că unul e Nicodim a lu’ Orbișor...!”
La auzul acestor cuvinte brațele lui Niculae slăbiră strânsoarea și parcă acum, ca și atunci, în seara aceea tragică, tatăl protejă cu brațele lui trupul pruncului de altădată. Omul pădurii simțise prin aer mirosul de oțel al cuțitului lui Nicodim Era același cuțit, al lui, cu care fără minte luase viața nevinovată a Polinei sau era un altul? Nu mai conta. Era cuțitul întors înspre el de destin, știa asta, și îl primi ca pe o izbăvire îndelung așteptată în spatele ferestrei cu gratii a celulei sale. Ca un pui muri Niculae Orbișor cel aspru, tăcut și umil, cu spinarea pe trupul îmbătrânit al pădurii sale, care-l primi blândă, protectoare. Nicodim realiză fapta, abia când ajunse în bucătăria Sulfinei, care văzându-l plin de sânge pe mîini se sperie grozav. Nicodim îi povesti toată întâmplarea și o liniști, spunându-i că acolo în pădure nu au fost martori, iar copacii lui nu vor vorbi în veci de ceea ce se întâmplase între el și acel străin.
Dimineață, la poarta Sulfinei, bătu Stavrache, ajutorul șefului de Post, care-i spuse:
- Fusei pe acasă pe la tine, bă, Nicodime și cum nu te găsii, îmi imaginai că ești la Sulfina. Hai, la Post te așteaptă don’ plutonier.
Nicodim făcu fețe-fețe și se întrebă cât din ceea ce s-a întâmplat aseară știau jandarmii. Ar fi putut să-l lovească pe Stavrache, să încalece și să plece în lume, dar nu se putea dezlipi de Sulfina cu una, cu două. Ajuns la Post, plutonierul-major Grigurcu îi spuse fără ocolișuri:
- Bă, Nicodime, s-a întâmplat o mare nenorocire! Tac’tu, Niculae Orbișor, fu eliberat din închisoare și păți un necaz în pădure. Îl găsiră doi oameni azi-dimineață cu gâtul tăiat. Îmi pare rău că trebuie să fiu eu ăl de-ți dete vestea, dar după ce o să mai facem cercetări, mai vorbim. Deși, după ploaia de aseară, nu știu ce urme mai putem găsi. Cred că au fost ciobanii ăia de trec pe aici spre munte... Acu’ trebuie să-l iei, să-l înmormântezi.
Și unde altundeva să odihnească trupul lui Orbișor decât în pădurea lui de o viață. Oneață și cu Nicodim îl îngropară lângă coliba sa. Peste câteva zile, Nicodim o luă pe Sulfina și plecară în lume, căci băiatul nu mai putea să intre în pădure la gândul că, fără să știe, și-a omorât tatăl.

................................................................................................................................................

Trecuseră anii și viața în Movila se schimbase. Numai pădurea lui Orbișor rămăsese tot ea însăși, împăcată cu ea și cu oamenii. Într-o seară, pe când Oneață încerca să-și stingă amarul serii cu o tărie, în poarta sa bătu Nicodim. Se îmbrățișaseră ca doi oameni care se văd după un timp în care și-au dus dorul unul altuia și abia atunci când Oneață realizase că numai o mână a lui Nicodim îi cuprinsese umărul, văzu că acesta nu mai avea mâna dreaptă. Îl conduse în casă și o puse pe Veta sa să-i pună în față o farfurie de fiertură și, după ce îl omeni cu o țuică, ascultă povestea lui Nicodim, față de care viața nu se arătase deloc blândă.
- Când am plecat de aici cu Sulfina, m-am gândit că ne vom face repede un rost. Amândoi eram harnici și tineri. Găsisem de lucru la un circ ambulant, eu ajutam la montarea corturilor, la curățenia de la animale, iar ea gătea pentru membrii trupei. Atunci mi-am amintit, ce mi-ai spus mata, într-o noapte de mai...îți mai amintești?
- Păi, Nicodime, multe ți-am mai spus și eu...
- Mi-ai zis așa: ”Nicodime, ai grijă, muierile astea cu nume de flori se deschid lesne la zborul altor bondari străini pe la polenul lor, ții mine?
- Da, așa-i...
- Într-o zi râneam la cuștile leilor, când am văzut în spatele cortului mare o imagine care mi-a schimbat viața cu totul. Magicianul trupei, un tinerel foarte arătos, stătea de vorbă cu Sulfina mea...
- Ei, și ce-i cu asta? Așa mai stau oamenii de vorbă...
- Da, dar la un moment dat, magicianul ăla a prins-o de mână.. o privea în ochi așa, într-un fel ciudat...
- Știu despre vorbești Nicodime, e ca atunci când un bărbat privește o femeie în ochi, așa cum noaptea vrea să păstreze numai pentru ea strălucirea primei stele ce a răsărit.
- Nea Oneață, mata cu filozofia matale...nu știu dacă e așa sau nu, dar din clipa aceea am simțit că Sulfina nu mai era a mea. Știi mata, cum e... că poate știi, că ai fost și mata tânăr...Când am cunoscut-o pe Sulfina, ori de câte ori o priveam, mi se părea că trece pentru o clipă primăvara prin ochii ei...Acu, de când cu magicianul, mă privea cu niște ochi ofiliți, ca o toamnă care trecuse prin iubirea dintre noi...
- Înțeleg, Nicodime, înțeleg...
- Ce puteam face, să o pedepsesc pe ea sau pe el..? Am plecat de la circ și ne-am lipit de un proprietar de gater. Eram iar în pădure și asta îmi făcea bine...munceam cu alți tăietori de lemne...Dar Sulfina mea se obișnuise cu viața de la oraș, și nu-i mai plăcea pădurea. Mata știi, în pădure intri sfios, ca în biserică, stai liniștit, respectuos, nu cu sulemeneli pe față, cum se învățase ea, cât cutreierasem țara cu circarii ăia. Dar vezi mata, floarea tot floare...Începuseră să-și dea oamenii coate și să mă privească piezis, așa într-un fel în care numai că nu-mi spuneau pe față că sunt nărod...Sulfina mea se întâlnea pe ascuns dimineața, când plecam la pădure, cu un inginer al locului. Când am realizat asta, mi s-a urcat sângele la cap. I-aș fi curățat pe amândoi de piele cu cuțitul, cum cureți un copac de coaja putredă, dar...
- Lasă, Nicodime, îți fu de ajuns cu Niculae...îi spuse Oneață, privindu-l cu îndrăzneală în ochi, așa, ca să-l facă să înțeleagă, că pe el nu-l poate minți.
Nicodim îl privi drept pe Oneață, ca pentru a vedea cât știe din ceea ce s-a întâmplat atunci în pădure, dar Oneață nu-i dădu răgaz pentru o întrebare.
- Nicodime, să știi că de când ai plecat m-am gândit, și m-am gândit, și tot eu am găsit răspuns. Nimeni...nimeni de la noi, în afara unuia singur, și tu îl cunoști bine, nu putea să-l dovedească pe Niculae...Dar, gata, ce-a fost, a fost...poate Dumnezeu a vrut așa, ca să-i dea o palmă, pentru Polina, mumă-ta. Zi, mai departe...
- M-am gândit că fac iar moarte de om! Cum să mă mai țină Maica Precistă pe pământ! Trebuia să pun frâu mâinii ășteia – și întinse spre Oneață ciotul fără viață – mână care cerea în fiece zi răzbunare. Am fost la gater și am băgat în el un lemn sănătos, ca mâna asta a mea stângă, și cu cât lemnul se ostenea sub circular, și mâna mea dreaptă se apropia de pânza strălucitoare, mă rugam la Dumnezeu să-mi dea putere să fac dreptate...dreptatea mea... și, când am simțit șuvoiul fierbinte de sânge pe față și durerea până în moalele capului, am știut că sunt izbăvit de gustul răzbunării. După trei săptămâni în spital, când am revenit la gater, Sulfina fugise cu inginerul în lume. Deh...floarea tot floare...așa că mi-am luat simbria datorată de patron și m-am întors aici să mă trag la coliba lui Orbișor și să aștept...
- Da, Nicodime, toți așteptăm...spuse Oneață, turnând în cănile pitice de pământ amăgirea roșie a viței din grădina sa.
Trecură zilele și nimic parcă nu se mai întâmpla în Movila. Nicodim nu ieșea cu săptămânile din pădure, iar Oneață pe zi ce trece devenea tot mai curios să vadă ce se afla în spatele perdelei, ce-i zicea el bătrânețe. Mâinile și picioarele nu-l mai ajutau parcă și începuse să-i viseze noapte de noapte pe bătrânii lui și el știa că ăsta era de-acum semnul...
De aceea, într-o bună zi, își luă pușca la spinare și porni spre pădure spre mirarea Vetei lui, care se închină și-și scuipă în sân. Târa Oneață după el toate amintirile frumoase ale tinereții lui. Unii își țin amintirile în vreun raft, prin poze prăfuite. Amintirea lui era pușca aia, care acum i se părea grea ca o țeavă de tun.Se opri lângă mormântul lui Orbișor, îngenunche greu și punând mâna pe crucea scorojită de ploi spuse încet: „Apăi, bă, Niculae, să știi că eu nu mai stau mult p’acilea...”.
Tăcu, așteptând parcă un răspuns de la prietenul lui sau din partea pădurii, cu care acesta se contopise. Un zâmbet îi alunecă pe față, semn că prinsese din zbor vreo frântură de vorbă de-a lui Orbișor, auzită numai de el. „Așa, bă, nărodule - mai spuse el - să mă aștepți! Să o punem de o vânătoare pe cinste, ca pe vremuri. Tu să stai la ocheală, iar eu gonac, pe urmele vânatului. Să pregătim pe urmă un pui de proțap când se cracănă de seară peste pădure. Să împănăm căpriorul cu căței de usturoi și să îl înecăm oleacă în zaibăr. Să se ducă amiroasele cărnii peste copacii ăștia, așa ca visurile noastre de tinerețe, pierdute în zare. Să ajungă până în sat și să zică Veta mea: ”Se întâlniră, nărodul de Orbișor cu al meu, și o să fie iar vai și amar de vânat...!”.
Nu mai așteptă vreun răspuns adus de frunze și ridicându-se greu, sprijinit în pușcă, Oneață mângăie crucea, scoase un oftat adânc și șopti: ” Așa, bă, acu că vorbirăm, să m-aștepți!”.
Se depărtă gârbovit, încărcat parcă de toate miresmele târzii ale pădurii și cu cât dispărea la orizont părea că se face mic, și mai mic, ca și cum ar fi intrat în pământ.
În acea noapte, curiozitatea lui Oneață luase sfârșit. El dădu la o parte perdeaua ce-i zicea bătrânețe și deschise fereastra, în spatele căreia abia acum putu să vadă ce se afla. Șopti: „Oh, Doamne, ce departe ești, până ajung la tine cu picioarele astea bătrâne se face noapte...să nu mă rătăcesc...!”.
Nu știa dacă vântul ăla rece, care îi inundase plămânii tăbăciți de mahoarca proastă de o viață și îl sufoca, era sau nu moartea. Se simți ușor ca un fulg, plutea spre tavan și ajuns acolo se miră cât de urât îi era trupul rămas acolo pe pat, cu ochii deschiși și sticloși, pe care nu apucase să-i închidă nimeni. Se strecură prin crăpătura ușii lăsată deschisă de Veta sa, ca să-l audă din camera cealaltă când tușește, să nu se înece în somn și o privi cu tristețe cum dormea ca un copil. „Cine îi va mai aduce apă de la ciutură, cine-i va mai tăia lemnele de foc?” Știa că Veta tare se va sudui mâine, când va vedea că el a plecat fără lumină, în timp ce ea dormea. Ar fi vrut s-o mângâie, dar mâinile îi rămăseseră acolo, pe piept, puse una peste alta ca la închinăciune. Apoi zâmbi, căci filozoful din el avea răspunsuri pentru orice fel de întrebări, chiar și acolo unde se afla el acum. Nu o s-o lase mult timp singură pe lume. A auzit el că soții care s-au iubit mult în viață se trag repede unul pe altul dincolo. Păi, daca-i așa, o va lua musai cu el, că se știe cât de neajutorat fusese aici pe pământ. O va lua, căci dacă toată ziua el va fi cu Orbișor la vânătoare, cine să-i încălzească apa ca să-și spele picioarele obosite de gonac, cine să-i încălzească fiertura? Ieșii în tindă, plutind parcă, și privi cerul, care era tot mai aproape. Dimineața strivise sub călcâi ultima stea a nopții și lui i se păru că un vânt care se stârni din senin îl cheamă jucăuș să se întreacă cu el. Era atât de liber și scăpat de griji! Cu gândul ăsta zbură spre pădure, chiuind din toți rărunchii și nu știu dacă ecoul îi aduse înapoi bucuria revederii cu Orbișor sau era plânsul Vetei ce-l descoperise fără suflare. Când el intră în pădurea, care-l primi ca pe un oaspete important și de mult așteptat, satul rămas în urmă, văzut de sus, era ca un călător pribeag oprit la o răspântie.

................................................................................................................................................

- Și cu Nicodim...cu Nicodim, cum a rămas, l-am întrebat eu pe povestitorul nostru din seara acea minunată, îndrăznind să tulbur melancolia, care-l furase o clipă.
Acesta, după ce a tăcut preț de câteva clipe, cu ochii umezi, poate de fumul focului ațâțat de câteva gâteje uscate sau poate de un nor de amintire, îmi răspunse:
- Nicodim, de când murise și Oneață, nu mai ieșea din pădure deloc. Avea grija ei, cum are un frate mai mare grije de o soră neajutorată. Strângea de la oameni fânul pentru hrana căprioarelor de peste iarnă, cerceta locurile bănuite de el a fi prilej de capcane puse de braconierii din împrejurimi, ce mai, făcea ceea ce făcuse cu sârg și cu sfințenie și Orbișor ăl bătrân, cât timp hălăduise prin lume. Numai că de la o vreme un urs puternic îl supăra. Ba îi împrăștia fânul peste tot, stricându-i clăile frumos rostuite, fie îi dărâma cotețele în care-și ținea de prăsilă câteva găini și un cocoș, ori, uneori, venea în miezul nopții și frământa cu labele ușa colibei, ca și cum ar fi vrut să dea buzna înăuntru. Nicodim nu avea nici o explicație pentru asta și întotdeauna până arma el pușca cu singura-i mână validă, animalul dispărea. Dacă ar mai fi trăit Oneață, filozoful, poate că ar fi găsit explicația acestei enigme. El i-ar fi amintit lui Nicodim că, atunci când Niculae se afla încă în închisoare, și când el făcuse 20 de ani, îi dăduse pușca lui Orbișor la prima lui vânătoare adevărată. Și, cum o ursoaică grozavă făcea ravagii la stână și prin gospodării, se organizase o vânătoare colectivă și, bineânțeles, sub glonțul lui Nicodim își găsise aceasta sfârșitul. Atunci, pe când admirau minunatul trofeu, din pădure apăruse mormăind cu deznădejde un pui de urs, puiul ursoaicei, care, după ce se apropiase de locul unde aceasta zăcea fără viață, mirosise îndelung pușca, pe care Nicodim o lăsase rezemată de un copac. Vânătorii bătrâni știu că un animal rănit, fizic sau psihic, așa cum era puiul rămas singur pe lume, își impregnează adânc în el mirosul armei care i-a pricinuit durerea. Tot așa, și atunci făcuse puiul neajutorat. Peste ani crescuse și mirosul puștii aceleia de moarte îi cuprinsese nările, de îndată ce Nicodim se trăsese la coliba lui taică-său. Altfel nu se explică, de ce, atunci când oamenii l-au descoperit pe Nicodim cu scalpul capului rânjit și cu urmele adânci de gheare pe spinarea-i frântă, găsiseră lângă el și pușca sa cu patul de lemn zdrobit și cu țevile contorsionate. Îl înmormântară și pe el, acolo, în fața colibei, lângă Orbișor cel bătrân...
- Și pădurea, pădurea...? am cutezat eu să-l mai întreb pe bătrânul ce-și pregătea culcușul pentru somnul de noapte...
- Pădurea a rămas până azi neschimbată, purtând tot numele lui Orbișor, chiar dacă atâtea lucruri s-au schimbat și înnnoit sub crugul vremii. Oamenii locului spun că uneori, la ceas de seară, se aud din ea glasuri. Unii zic că ar fi Niculae care o strigă deznădăjduit pe Polina, alții că e Oneață, care gonește vânatul în cătarea puștii lui Niculae. Unii zic că ar fi Nicodim care caută o sulfină de leac pentru inima-i tristă. Cei tineri din sat râd, spunând că astea sunt născociri lumești și că acele glasuri sunt ale pădurii, care întotdeauna cântă la înserat. Cum nimeni nu poate ști care este purul adevăr, să lăsăm ca acest inefabil sfârșit să plutească peste povestea noastră. Povestea pădurii care a auzit și a văzut multe, care a simțit iubirea, gelozia, ura, tristețea și atât de puțina fericire a oamenilor, care au călcat-o, pădure în care fiecare dintre noi, poate, am intrat o dată, la ceas de taină.
Pădurea lui Orbișor...pădurea din sufletele noastre...




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!