agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor



 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10380 .



Amintiri (politice) din tinerețe
proză [ ]
Viața pe gratis (1961...)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valentintascu ]

2008-05-12  |     | 



AMINTIRI (POLITICE) DIN TINEREÞE
VIAÞA PE GRATIS
(1961…)


Încă de copil auzisem zicala aceea strict proletară: „Noi ne facem că muncim,/ ei se fac că ne plătesc,/ Ura, ura și la… gară!” Înțelepciunea populară fu cum fu, dar cea proletară le depășea pe toate, după cum ne-au învățat clasicii Marx și Engels. Cam așa era, fără discuție. Și mai încă: „Cine nu muncește, nu greșește. Și cine nu greșește este înscris la Primă”. Sigur că toate aceste vorbe intrau în contrazicere flagrantă cu lozincile oficiale, care se scriau cu litere albe pe pânze roșii prin sălile publice sau se purtau cu mare fală la manifestațiile de 1 Mai, 23 August și o vreme și de 7 Noiembrie (asta a dispărut la un moment dat, când, din motive de calendar nu se mai știa dacă Marea Revoluție din Octombrie a avut loc în noiembrie sau naiba mai știa când). Iar dacă au apărut axiome de tipul „Munca l-a făcut pe om!”, isteții au adăugat imediat: „Dar nici lenea nu l-a omorât!” („dei nati stanchi” – adică „cei născuți obosiți”).
Vorbe, vorbe, vorbe – vorba colegului imperialist și mai tânăr William Shakespeare. În realitate, realitatea era undeva pe nicăieri, adică toată lumea muncea de mântuială, iar bani câștigau mai ales cei care nu făceau nimic, decât dădeau cu gura prin ședințe de tot felul: de Partid, de Sindicat („cureaua de transmisie”) și cam atât.
Esențial în vremea aceea era să te descurci, adică să te strecori printre vorbe și să-ți căpătuiești viața, cu ajutorul lui Dumnezeu, sau mai bine zis al Diavolului, pentru că Domnul a cam dormit în perioada aceea, obosit fiind de năpraznica luptă împotriva misticismului, aia „ateist-științifică”).
O întâmplare a făcut să-mi construiesc propriul principiu de existență, pe care, recunosc, l-am urmat cu sfințenie și încăpățânare: „viața pe gratis”. Ca și în cazul „legii lui Lomonosov – Lavoisier”, aia cu „nimic nu se pierde, nimic nu se creează” (aici ne oprim un pic să povestim istoria: francezul a plătit cu capul, ghilotinat la 1794, descoperirea sa, lăsând loc rușilor care după Lenin l-au descoperit pe Lomonosov, un poet de fapt, proletar, și l-au trecut în manuale în locul lăsat vacant, cu cap cu tot, de bietul nobil de pe Sena. De altfel, într-un manual de fizică de clasa a 7-a, prin 1957 scria la fel de îndrăzneț că locomotiva fusese descoperită de Polzunov și nu de James Watt, că becul fusese creația lui Ladîghin și nu a lui Edison, iar radioul a lui Popov și nicidecum a lui Marconi – așa erau sovieticii, lua nu doar ceasul și paltonul, „davai ceas, davai palton”, cum slogănea Tănase, de unde i s-a și tras sfârșitul, ci și fizicieni, chimiști, nucleariști, cu toptanul), același principiu îl descoperise deja dușmanul de clasă Emil Cioran, cel care a fost toată viața lui „bursier” -, dar, evident „legea” mi-a fost atribuită mie, de fapt mi-am atribuit-o (eu abia fusesem „avansat” la categoria „dușman al poporului”) , Cioran fiind un nume nedorit pe-atunci, foarte dorit acum, dar pe care nu-l mai citește multă lume, cu excepția lui Liiceanu, desigur.
Dar, întâmplarea: eram student în anul întâi la Cluj, în vreme ce părinții mei locuiau încă la Alba Iulia, unde rămăsese și iubita mea, fata de popă care n-a reușit și nici n-ar fi reușit la nici o facultate din lumea… românească de atunci. De locuit la început, locuiam împreună cu tata, care se pregătea să revină cu serviciul la Cluj, orașul natal al mamei, într-o baracă a CFR-ului din Dâmbul Rotund, ceva ca un circ mic, cu o sobă de tablă pe gaz în mijlocul încăperii (încălzire centrală, cum ar zice oltenii), în jurul căreia, ca niște raze solare se aliniau cele 5 sau 6 paturi în care mai dormeau, în afară de noi doi, încă vreo trei slujbași ceferiști. Era un confort de toată minunea, dar era „pe gratis”. Bunicul meu, ceferistul, a sesizat că eu aveam nevoie de drumuri dese la Alba Iulia (pentru mama, papa și iubită) și mi-a făcut rost, naiba știe cum, de un abonament gratuit clasa I de la Cluj la Alba și retur. Așa că, în vreme ce colegii mei plăteau sume, e adevărat destul de mici, dar totuși plăteau pentru puținele lor drumuri „acasă”, eu călătoream gratuit, săptămânal și la confort a-ntâia. De mâncat, evident, mâncam tot „pe gratis”. Bursă nu aveam dreptul să am, abia în anul al III-lea mi s-a dat acest drept pentru rezultatele bune la învățătură, atunci când s-a ridicat o parte din embargoul la intelectuali (1963).
Am avut însă inspirația să mă înscriu la formația studențească de muzică ușoară a Universității. Munceam ceva, dar de plăcere: repetiții până târziu în noapte, spectacole pentru colegi, turnee în alte centre universitare. Toată studenția am dus-o așa, iar drept recompensă, ni s-au acordat tuturor membrilor formației cartele gratuite de masă la cantina studențească unde a fost o vreme administrator Victor Ciorbea, viitorul prim-ministru, (mai mult ca sigur și el mânca pe gratis) având dreptul de a veni la sfârșitul programelor de servire, la așa zisul „supliment”, în ideea că, dacă rămânea de mâncare era bine, dar dacă nu… foamea. Din fericire, România nu intrase încă în criză alimentară, iar mâncare rămânea din belșug, foarte bună, încât ne ghiftuiam de-a binelea, atât la prânz, cât și seara. Pe lângă noi mai pica ceva și la masa „supiștilor” sau „blatiștilor”, dar noi eram oficial „pe gratis”.
Era deci în 1961 – 1962. La sfârșitul anului I, s-au mutat și părinții mei cu totul la Cluj, inițial într-o altă baracă CFR, undeva pe dealul din spatele Filologiei, gard în gard cu Cimitirul din str. Crișan, (am văzut de-a-nmormântări, pe săturate) într-un fel de garsonieră cu baie și bucătărie, dar într-un edificiu, că n-am cum să-i spun altcumva, cu pereți de paiantă prin care fluiera vântul. Dar ei n-au rezistat mult acolo și au fost primiți să stea în apartamentul de două camere al unor prieteni de familie, cu care bătuseră de fapt toate șantierele naționale ale țării. Așa că am rămas singur-singurel , într-o locuință onorabilă de fapt, care avea doar dezavantajul că te obliga să ții gazul aprins toată iarna, fără întrerupere, pentru că, de-l închideai, se făcea frig instantaneu. Era pericolul de asfixie, sau de explozie, dar ce conta atunci, era „pe gratis”. Nici lumină, nici chirie nu plăteam, atâta vreme cât colegii mei extra clujeni dădeau bani grei la gazde sau cheltuiau mare parte din burse pentru cămin și cantină. Ce să mai zic că toți junii amorezi mă invidiau că aveam un „hoceag” pe cinste și central.
„Viața pe gratis” devenise astfel o obișnuință de care nu m-am mai dezbărat toată viața. Am fost trimis „pe gratis” în excursii și tabere studențești (tot pe seama cântatului în formația universității), am ajuns cu turneele la Timișoara, Satu Mare, Baia Mare, Sibiu, Brașov, Timișoara, Târgu-Mureș, București și alte orașe, ajungând să respect un slogan care zicea cam „să ne cunoaștem țara cântând”. Ca să nu mai zic că ne făcusem oarecare faimă și mai cântam și pe la nunți, unde mâncam, beam, nu „pe gratis”, pentru că mai primeam și ceva bani pentru muzici pe de-asupra.
Politica permitea astfel de situații, pe care le invidiau toți ceilalți: intrasem într-o anumită „nomenclatură” artistică, fără de putere, dar cu ceva avantaje, firimituri, consistente însă, ce cădeau de la mesele potentaților. Mai târziu, fiind angajat în trei uniuni de creație, la scriitori, la pictori și la oamenii de teatru, am „belferit”, evident „pe gratis”, prin festivaluri, vernisaje, lansări de carte, șezători literare. „Luna cărții la sate”, de pildă, în februarie, era un prilej de a mânca și bea timp de 28 sau 29 de zile prin satele care ne primeau nu pentru valoarea noastră literară, ci ca să profite și ei după chiolhanele care aveau loc obligatoriu „după”. Regretatul Valentin Silvestru, cu care mă aveam foarte bine, ne putea duce într-un continuu Festival de teatru, 40 de astfel de manifestări de câte 10 zile, mai multe zile deci decât ale anului. Nici nu puteam merge la toate, dar nici nu ratam prea multe (deplasare, hotel, mâncare și băutură „pe gratis”, bașca actrițele dornice de cronici favorabile, și ele „pe gratis” – dacă nu credeți, întrebați-l pe Cocora)
Am avut și norocul să intru pe linia BTT-ului lui Nicușor, în echipa de măscărici artiști de pe lângă Teodor Stolojan, Mircea Ursache, Mohora, Adrian Severin, Adrian Năstase, Ion Cristoiu și alți mahări tineri, care tot mahări au rămas, deși au mai îmbătrânit (eram ceva „nume”: Ion Sălișteanu, Iosif Sava, Ernest Mașek, Al. Mironov, grupul „Divertis”, Loredana Groza, care mergeam la Costinești, sau Izvorul Mureșului, sau Pârâul Rece, sau Câmpulung Moldovenesc, sau Slănic Moldova, vara și de Revelioane, unde locuiam, mâncam și beam, nezmintit, „pe gratis”).
Nici cei politici, nici noi ceilalți nu avem mare lucru de făcut. Nicușor nu ne punea la nici un efort politic, dimpotrivă, doar că ne arătam studenților, tinerilor de la munte la mare, cât eram de „deștepți”. Și chiar eram, pentru că trăiam foarte bine „pe gratis”. Nici ei, studenții, numiți pe atunci „tineri oameni ai muncii”, nu plăteau prea mult, dar plăteau și oricum ajungeau cu greu să obțină un loc pe litoral.
Trecerea la capitalism să nu credeți că mi-a schimbat concepția de viață: fiind amestecat în „Loviluție”, după cum vă voi explica la vreme, am obținut, nu pământuri, bani și favoruri ca Dan Iosif sau Bebe Ivanovici, nici ministru n-am ajuns ca Ion Caramitru, ci doar să merg „pe gratis” cu troleibuzul și tramvaiul, cu trenul, chiar și cu vaporul – asta-i tot, pentru că se pare că nu am fost prea revoluționar, ca alții care au stat la televizor în timpul tulburărilor din 1989. Dar despre asta, ceva mai încolo, când voi îmbătrâni și o să dau în mintea copiilor și o să ies în stradă degeaba, și o să-mi pun viața pe băț absolut „gratuit”.
Deocamdată concluzionez că „viața pe gratis” este o satisfacție fără margini, pentru că am ajuns la convingerea, că, mai ales azi, orice prost sau hoț poate trăi cu bani, dar mai rar poți să trăiești „bine” fără bani, adică „pe gratis”.

VALENTIN TAȘCU

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!