Sunetul făcut de pieptul meu când îl lovesc cu palmele e sec. Ca și cum nu ar exista nimic dedesubt. E osul tare, se simte, dar în profunzime îmi pierd vizibilitatea și cred că e un vid. Nu-mi dau seama cum pot supraviețui fără organele ce ar trebui să fie în această zonă, dar nici nu îmi pot explica de ce sună a gol. Lovesc cu pumnul, ceva mai tare, și singurul efect este că mă proiectez puțin înapoi și mi se încețoșează vederea. Tot gol. Mă obsedează golul. Îmi trag respirația, îmi așez degetele sub stern, în locul moale dintre ultimele coaste, și apăs. Diafragma. Caut mai bine, apăs mai tare, trebuie să-mi dau seama ce e dedesubt. Forțez pielea, mă zgârii puțin dar nici nu observ, încerc să-mi strâng pumnul și să sparg bariera. Tot ce reușesc să fac este să mi se contracte laringele și mă sufoc. Nu vreau să renunț și mă sufoc. Vreau să știu dacă sunt goală înăuntru. Si pentru asta mă sufoc.

Iar am adormit îmbrăcată. Măcar am adormit pe pat și nu pe jos, ca data trecută. Când ești obosit nu mai contează unde pici, principalul este să dormi, să închizi ochii și să-ți regenerezi conștiența de sine. E dureros când ai fost cu tine timp de trei zile continuu, aproape nu te mai suporți și îți vine să te urci pe pereți. Cel din oglindă chiar te urmărește și se uită peste umărul tău la fiecare mișcare și oricât ai urla sau te-ai uita urât la el, nu pleacă. Singurele soluții viabile sunt somnul sau moartea. Din diverse motive, prefer prima variantă. Deocamdată.

Mi s-a scurs puțină salivă pe mână. O dâră translucidă, în curs de evaporare, dar se mai văd contururile destul de clar și după ce lichidul dispare. Parcă sunt secrețiile unui melc. Nici nu e de mirare că seamănă, sunt tot secreții pe bază de apă. Melcul și le produce, poate, ceva mai vâscoase. Dar asta sigur e saliva mea? Nimic nu e sigur. Mă ridic în picioare și mă întind, îmi dezmorțesc articulațiile și mă încurajez, organizez un solilocviu pentru a mă mobiliza și a mă convinge că asta e doar o zi ca toate celelate și va trece și ea. Sper. Științele oculte se ocupă cu chemarea demonilor, dar cum te descurci cu propria personalitate? Nicăieri nu este scrisă o formulă magică, un pocal al mânturii de sine, care să te poată face să te împaci cu sinele tău ce dă festivități saturnalice constant, călcându-te pe nervi constant. Dar astăzi pot rezista. Am dormit doar. Dacă mă grăbesc, poate trece mai repede timpul ce se numește azi și devine un alt azi, mai acceptabil.

Pe perete văd urma unui melc ce se cațără cu mare chin spre o mască tribală atârnată aproape de tavan. Cel care mi-a adus-o mi-a spus că veghează somnul, alungă visele rele. E atât de eficientă încât nu mai visez nimic. Deși cred că înainte să o am visam și lucruri frumoase gen nori și zbaterea unor aripi sub mine. Să fi fost și astea coșmaruri și să nu-mi fi dat seama? Nu contează, somnul liniștit e fără vise. Poate că melcul are insomnii și dorește să atingă masca mea, să-i ia puțin din magie. Eu nu cred în magie, dar el crede, se vede după înclinarea coarnelor și perseverența cu care urcă pe var. Dunga pe care o lasă în urma nu e chiar atât de urâtă. Pot spune chiar că devine un ornament interesant. În fond, cine mai are în casă așa ceva: traseul unui melc cu insomnii spre o mască!

Clipesc o dată, de două ori, am pierdut numărătoarea și iar nu mă mai suport. Înseamnă că au trecut trei zile deja. Cum e posibil? Doar m-am uitat la melc câteva secunde și.... e cazul să mă culc. Până nu se întâmplă din nou ceva. Nu mai vrem să se întâmple ca atunci cu staniolul și geamurile.
Nu mai știu cum am adormit. Dar am visat de data asta. Chiar am visat, jur. Deși nu mai țin minte decât niște dungi translucide pe un fond roșu. Nebunii visează culori. Sunt nebună? Nu cred. Nu-mi pasă. De ce sunt lipită de perete? Și de ce văd dublu? Probabil încă visez. Cu un ochi, dreptul, văd masca mea, la dimensiuni gigantice, cu bărbia verde alungită spre mine și cu un rânjet negru dizgrațios, al unui fumător nespălat pe dinți de ani de zile. Dacă aș fi un gând aiurit, de dincolo de realitate, aș fugi mâncând pământul. Și dacă aș fi un câmp înverzit cu floricele proaspete venind să aduc un zâmbet tot aș lua-o la goană. Cu un asemenea individ deasupra capului nu mă pot concentra. Cu celălalt ochi văd melcul și masca în fața mea. Mai are vreo 20 de centimetri. Și-a pierdut puterea magică. Sper că nu va fi dezamăgit. Un acces de spasme îmi tulbură imaginile mele și nu-mi vine în cap decât REM. Ce altceva ar putea fi? Singura problemă ar fi că sunt încă trează. Sau nu.

M-am liniștit. Văd clar. Sunt sprijinită de perete și mă uit în sus la mască. Melcul se odihnește pe buza inferioară. Chiar e amuzant. Parcă e o tumoare pe gura tipului acesta murdar care îmi arată toți dinții cu o veselie pe care nu o înțeleg, o tumoare cu var pe ea și care mi-a lăsat un labirint în urmă. Clipesc o dată și startul se așterne înaintea mea. Clipesc din nou și îmi reiau poziția de spectator. Clipesc și simt cum ceva îmi apasă spatele. Clipesc și strâng pumnul stâng. Clipesc și mi se răcește tot sângele din mine. Clipesc și vreau să mă mișc. Devine prea confuz și nu mai clipesc. Mă apropii încet de perete, cu grijă să nu sperii melcul, iar ochii deja încep să se usuce. Nu am voie să îi închid. Melcul mă privește curios apoi începe să își retragă ochii sub cochilie. A scăpat de coșmaruri. Nu mai visează ninsori cutremurătoare și cochilii sparte, pantofi mari care îl presează de asfalt și îl lasă ca o baltă de murdărie ce va fi călcată de sute de picioare până va dispărea. De acum poate fi fericit. Bravo lui! Îl admir chiar.

N-a mai rămas decât o spirală spălăcită pe perete. E atât de frumoasă... Se învârte spre dreapta, forează întâi spațiul, îl înfășoară după axul pe care îl descrie, apoi îi schimbă culoarea cu secrețiile ce se scurg pe margini, desenând un model franjurat ce se extinde și acoperă un spectru mai larg decât cel vizibil. Apoi se învârte spre stânga și sparge timpul, liniștea se dezintegrează în materie și o tranformă în antimaterie, respingând plasma ce se învârtea odată cu ea și aruncând-o în haos. Ochii mă ard, trebuie să îi umezesc, nu rezistă atât de mult, dar vreau să văd spectacolul, vreau atât de mult sa-l văd... Viața mea depinde de asta, urmează o revelație, știu, simt, vreau să fie așa, tot ce trebuie să fac, marele meu test, este să rămân trează.

Clipesc involuntar, instinctul de autoconservare. Și văd frica. Îi văd temerile și visele în care moare strivit de ființe incomprehensibile pentru dimensiunea lui, deși nu-i mai aparțin. Sunt ale mele acum. Au rămas la mine, să mă bântuie și să mă tortureze cu realitatea lor, să mă înnebunească pentru că mă lipsesc de repausul meu față de mine, mă obligă să mă suport și acolo, în tortură, ceea ce mă chinuie mai tare decât senzația că sunt făcută noroi organic.

Mă sufoc și deschid ochii, îl urăsc, mi-a furat tot, și-a atins scopul și a scăpat de insomnii și m-a păcălit. Trebuie să ard masca, nu mai vreau vise. Cochilia tremură imperceptibil. Îmi simte probabl respirația sacadată și fierbinte, încărcată de electricitate. Întind mâna scurt și îl dezlipesc. Prea mult. Își scoate ochișorii într-un acces de disperare, și-i întinde cât poate de tare și îmi atinge încheietura mâinii, încearcă să-mi amintească ceva. Oare ce anume? Că sunt ca el? Că am și eu un suflet și frici? Că amândoi vrem un somn liniștit? M-a trădat. Un complot cu masca. Să mă distrugă.

Cu mâna stângă mă țin de perete, prezența sinelui meu de prea mult timp m-a epuizat, mă apasă. Urmează să închid ochii și să dorm, dar vor fi vise. Nu. Nu le vreau. Un firișor de sânge mi se scurge din nas până pe buza inferioară, melcul s-a strâns cu totul în cochilia lui. Mi-a luat și ultima bucățică de liniște, a mea. Îl strâng în mâna dreaptă și îl izbesc de piept. S-a crăpat. Mai lovesc o dată și încă o dată și încă o dată și cad. Închid ochii și mă trezesc imediat.

Sunetul făcut de pieptul meu când îl lovesc cu palmele e sec. Ca și cum nu ar exista nimic dedesubt. Lovesc cu pumnul, ceva mai tare. Același sunet. Am mâinile goale.