Archeus
(Între două lumi)


Stropi mari de ploaie se lovesc de geam, într-un joc fumuriu de clinchete pestrițe... Valuri-valuri, lunecă spre mâine șipotul unduitor al unor clipe astăzi deja suspendate în ieri, prea grele sau poate doar prea obosite ca să mai privească dincolo de acum. Lemnul putred nici măcar nu mai poate să trosnească, l-a plesnit curgerea de clipe și pe el... Îl clatină un pițigoi, străfulgerându-l cu galbenul pântecelui său... și-i dă, pentru o clipă, iluzia că există în continuare..., că e același, neschimbat, că așa va fi mereu, egal cu sine însuși... Dulce amăgire... Și tresar! Am ațipit cu geamul deschis... Obrajii îmi sunt roșii, capul îmi arde, părul îmi este răvașit, iar mâna dreaptă, cu vinișoarele ei albăstrii, e ca amorțită... Închid ochii la loc repede! Autentic reflex condiționat...! E iulie doar și n-a mai plouat de atâta vreme!!!