Îmbrăcați cămașă albă


Îmbrăcați cămașă albă și scrieți dimineața. Scrieți în tinerețe. Iubirea trăiește arareori senectutea. Îmbrăcați cămașă albă și săpați pământul. Îmbrăcați cămașă albă și ștergeți colbul de pe încălțările celei ce v-a dat viață. Îmbrăcați cămașă albă când n-aveți oaspeți. Rămâneți singuri. Bucurați-vă de voi înșivă. „Trăiesc o infinită emoție rămânând singur, spunea un înțelept, de parcă aș fi nimerit dintr-o dată în societatea unor oameni neobișnuiți, minunați, iluștri.”
Îmbrăcați cămașă albă și scrieți pemtru tinerețe. Pentru ea care trece cu fluturi în cosițe. Pentru tinerețe, soprană în corul școlii voastre, pentru pantofiorii ei albi. Se întâmplă ceva. Se întâmplă ceva cu sălciile. Le atingi și din ele izvodesc pulberi de aur. Oare dintotdeauna a fost așa?
Ați căzut vreodată în genunchi în fața soarelui? Eu, preafrumosul tătar, am făcut acest lucru sus, între vânturi, pe zăpezile piscului Al-Petri, când soarele se răsfrângea în ochii frumoasei mele. O, astru uriaș, binecuvântă-mi mama, binecuvântă-mi tatăl, că mi-au dat inimă demnă de iubire. Binecuvântă-i mama, binecuvântă-i tatăl. Mâinile ni-s fierbinți. Sîntem, fiecare, deșteptarea celuilalt. Și, iată, ochii noștri văd. Câtă vreme vor rămâne limpezi? Până când îl vom auzi pe Grieg cântând povestea minunată a lui Solveig? Până când somonii vor străbate de la un cap la altul Amurul, trecând în Ussuri și lăsându-și în nisip icrele de aur?
Ai degete străvezii, văd soarele prin ele și văd pulsul sângelui. Somoni de argint și icre de aur deslușesc în sângele tău. Pentru câtă vreme?
Îmbrăcați cămașă albă cât sînteți tineri. Și săpați pământul, săpați-l așa cum nimeni nu l-a săpat înaintea voastră. Lumea e însetată de căldură. Și iubirea trăiește arareori senectutea. Mâinile vi-s fierbinți, dar, iată, ale unora au înghețat. Cine se va apropia întâiul?