Huruitul greu al carului vieții se poticnește într-un potir tainic rămas de la Cina cea de Taină, înramată într-o icoană exilată în pustnicie de fiinte ca noi. Este Chivotul încrustat în potir!
Eu, om fără drum, fără pași scriși cu urma, trag după mine cu rugăciunea cea de pe urmă, car preaplin cu bucăți de suflet pansate și sângerânde, revoltând-mă, rupându-le și pansându-le sisific iar și iar, până sângele curge roșu din alb ce-a fost…

Greutatea vorbelor îmi îneacă înaintarea în valuri negre de noroi așternute pe mințile noastre drept pedeapsă.
Pe calea mea a plâns prea mult cer, zămislind furtună neguroasă din ființa sa trimisă spre noi, muritorii acestui pământ.
Când lumina devine întuneric, atunci lacrimile nu mai știu să sărute puritatea petalelor de flori cu fiorii zorilor, ci sapă cu sarea lor, răni în adânc, în tot mai adânc, clocotind durerea în urlet asurzitor de tăcut, al sufletului către suflet.
El, urletul sufletului meu, ricoșează dureros și în tăcere către labirinturile în care nu-și găsește mistuirea.
Îngândurată, trag după mine carul cu pași grei, de greutatea fierului încins, spre o Golgotă a vieții, îndreptând urcușul sau coborâșul spre linii neclare de orizont ce desparte lumi, tot mai departe, până-ntr-o zi care va avea doar apus sau doar răsărit… ultimul…
Adesea întâlnesc, în drumul meu, robi ai vieții, sclavi închistați în destin, oameni exilați în trupul timpului pe o cărare pe care pașii se măsoară în secunde, atunci când ploaia sufletului nu îneacă pașii spre neființă.
Fiecare ne ducem povara grea, tot mai grea, și fiecare dăruim pentru a primi, dăruim chiar dacă vom ști sau nu că vom suferi sau nu dăruim pentru a nu suferi și atunci ne închistăm în egocentrismul uman.
Eu mi-am vândut bucăți de suflet cu prețul sentimentelor sau am dăruit bucăți ca dar prea prețios să-i fie înțeleasă valoarea… și… am primit, mai devreme sau mai târziu, aceleași bucăți, vândute sau dăruite, rănite, abia străbătute de pulsul trăirii, îmbrăcate cu zdrențe de sentimente ca niște biete cerșetoare de o lacrimă-morfină, nu lacrimă-sare…
Bucățile zăcânde în coama netrecerii timpului le-am acoperit cu ultima suflare, creștinește, cu balsamul celui din urmă amin, arzându-le apoi în incineratorul alimentat cu flăcările lacrimii, purificându-le din suferință în amintire și spulberându-le cenușa către Campiile Elizee ale trecutului fără viitor.
Celelalte bucăți le-am pansat cu multe lacrimi și cuvinte cu iz de înviere, apoi le-am trecut din reanimarea spitalului alb al versului, către salonul de așteptare spre vindecare. În lung de timp, același car trag în urma mea, pe același drum, către același apus…
Încă mai culeg din noroi bucăți rătăcite de viață-mi, aruncate fără milă de cei care odată își întregeau rotundul propriei inimi, ca într-un puzzle, cu darul meu, bucată dăruită de suflet, pentru suflet…
Știu că va veni o zi în care voi îngenunchia de greutatea poverii sufletului, fără puterea de a mă ridica din mlaștina cuvintelor săgetătoare de trăire. Va veni o zi în care nu voi mai vedea încă un apus sau încă un răsărit. Va veni o zi în care toate bucățile de suflet, adunate într-un puzzle cu chip de inimă, vor urca spre Tatăl, pe aripile ultimei suflări eliberată de ființa-mi… și atunci voi înțelege poate o vorbă străveche: “speranța moare ultima”…
Dar… oare speranța vindecării inimii mele de toate durerile lumii va învia după ultima mea suflare?…