agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-02 | |
AMINTIRI (POLITICE) DIN TINEREÞE
POVESTEA BÃRBII (1963 – 1977) Mă mândresc cu faptul că sunt unul dintre cei mai vechi și mai ales puținii care au fost purtători de barbă din regimul de tristă amintire și mai ales că am fost poate singurul, cel puțin în Cluj, care a intrat în Partidul Comunist cu barbă cu tot. Cuvântul „barbă” e latin. Romanii se purtau rași, și din acest motiv i-au numit „barbari” pe invadatorii migratori care le-au desființat strălucitorul imperiu, adică, mai bine zis l-au „ras”. De la barbă dacii au făcut cuvântul „bărbat”, pentru că ei erau purtători de barbă. Comuniștii au revenit la calificativul de „barbari” pentru „bărbații” care purtau „barbă”, dar l-au legat de calitatea (devenită defect primejdios în comunismul de început) de „popă”. Românii, mai catolici decât papa (tătucul rușilor) au împrumutat de la sovietici ura față de preoțime, care era recunoscută după barbă și anteriu, așa că de la o vreme, deceniile 6 și 7, dar și 8 ale veacului trecut, popii s-au ras și se purtau mai mult în haine civile, ca să nu fie molestați pe stradă de proletarii ajunși, vorba vine, la conducerea țării (e drept, prin reprezentanții lor, unul cheferist, altul cizmar, dar și ceilalți șefi doar ce absolviseră trei clase, ca trenul care circula pe atunci - la clasa a treia, „pe bănci de lemn”, circulau chiar membrii clasei muncitoare și ai țărănimii muncitoare). Așa se face că la 1963 când în vacanța dintre anii 2 și 3 de la facultatea clujeană mi-am lăsat barbă, nai precis un „colier” de tip american (a la Lincoln), am avut parte de probozeli publice de tot felul, inclusiv din partea mamei. Doar tata, care avusese de-a face la vreme cu tot felul de burghezo-moșieri nu zicea nimic, pentru că era obișnuit cu aceștia (Brătianu, Maiorescu, Rosetti și mulți alții, bașca regii Carol I și Ferdinand – toți bărboși). Oricum etica UTM-ului nu permitea degradarea în asemenea hal a tânărului viitor comunist, nici nu vroia să audă, așa că la începutul anului 4 universitar m-am ras. Am păstrat doar o fotografie pe balconul casei părintești (de la bloc, nu vă închipuiți altceva) din cartierul Gheorgheni. A venit apoi armata, ras și tuns, a fost un chin. Am o barbă creață, în șase direcții, iar la armată, v-am mai zis, trebuia să mă rad zilnic, cu apă rece și evident cu vestitele rame „București”, care mai mult răneau decât rădeau. Încercam să mai trișez câte o zi, dar, cotoarele mele fiind foarte negre, se observau, și maiorul mă trimitea imediat la ras. Atunci i-am invidiat pe blonzi, care puteau să-și lase floacele galbene și trei zile, fără să le observe cineva. Drept urmare, la nici un an de la revenirea din armată și după angajarea mea la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj, pentru că în continuare îmi făcea probleme rasul, m-am hotărât să-mi las din nou barbă. Era în 1968, cam prin februarie, deci înainte de Primăvara de la Praga, în urma căreia și-a lăsat barbă în semn de protest la invazia armatelor Tratatului de la Varșovia (mai puțin a României) criticul de teatru orădean, bun prieten, dus și el, cu barbă cu tot, într-o lume mai bună, Stelian Vasilescu. Era și o vreme care părea liberală, Ceaușescu încă nu apucase să vadă China lui Mao și nici Coreea de Nord a lui Kim-Ir-sen și s-o ia razna de tot. Tot în acel an am debutat în presa literară, în „Tribuna” cu mari speranțe, care mi-au fost dezmembrate succesiv de ideologia roșie, comunistă și definitivate în același sens de restaurația capitalismului sălbatic securitist. Mă înțelegeți de ce am zis că am regretat ratarea carierei de cântăreț din cauza armatei, acum eram și eu celebru ca Loredana sau Guță, pentru că aveam o cotă egală cu aceea a lui Dan Spătaru la 1964. Așa, am scris peste 30 de cărți, toate geniale, pe care nu le citește nimeni, „c-așa-i în literatură” – stilul „kașai”, cum zic spiritualii. Primul conflict major l-am avut chiar cu primarul Clujului, un om al muncii falnic, dar prost sadea, Remus Bucșa pe numele lui, care se instalase în splendida vilă de pe str. Racoviță, în care făcusem eu cele doar patru zile de grădiniță din viața mea, în 1948. Culmea că, entuziasmat de episodul cu Praga, își lăsase barbă și redactorul ziarului partidului, „Făclia”, amicul Ilie Călian. Ne-am înfățișat amândoi „bărboșii”, ca oameni de presă, la o întâlnire în localul primăriei cu dirijorul sovietic Rostropovici. Eram, evident înfierbântați de invazia din Cehoslovacia, iar noi, „bărboșii”, în loc să întrebăm ceva despre muzichie, ne-am apucat să-l întrebăm pe muzicist despre politichie și anume despre cea sovietică apropo de Dubcek și Svoboda, care tocmai fuseseră debarcați de tancurile sovietice. Bucșa, stalinist prin naștere, dar nu și prin școală, pentru că nu o prea urmase, s-a speriat rău de tot, a tăiat scurt conferința de presă și ne-a expediat, luându-l pe nevinovatul dirijor sub aripa lui ocrotitoare. A doua zi, neavând ce face mai bun pentru urbe, a trimis să-i fie aduși cei doi „bărboși” obraznici, la ordine. De venit, a venit doar prietenul Ilie, care s-a și ras a doua zi la cererea expresă și amenințătoare a primarelui. N-avea ce face săracul, era slujbaș politic, și așa a rămas fără barbă, ca și ursul fără coadă, până la Revoluție, după care a devenit redactor-șef al aceleiași gazete de partid (a FSN-ului), doar cu numele schimbat în „Adevărul în libertate”, schimbat după un timp, pentru că era cam penibil titlul, în „Adevărul de Cluj” și revenit foarte de curând la vechea titulatură de „Făclia” (on revient toujours, n’est-ce-pas?). Și el a revenit la barbă, pe care acum o poartă încă, dar căruntă rău de tot (râde ciob..,, că și a mea e aproape albă, de vechime, desigur). Cu mine a fost mai greu: crezuse bietul primar că lucram în presa de partid și că mă poate aduce la ordin cum vroia, impunându-mi să mă rad, căci bărbile l-au enervat, mai mult decât ideile, pe care oricum nu le pricepuse cine știe ce. Vreo patru zile a părăsit conducerea orașului ca să umble după mine, adică după barba mea. Eram greu de găsit, pentru că, vară fiind, stăteam mai mult pe la ștrand decât la serviciu, de unde plecam zicând că studiez la bibliotecă pentru temele de cercetare. Cu chiu cu vai l-a găsit pe secretarul de partid al Institutului academic, Grigore Rusu, om de treabă de altfel, căruia i-a trasat sarcina să-mi rază mie barba și mustețile. Cam jenat, totuși era un intelectual, Grigore mi-a transmis ordinul, la care eu am răspuns senin că nu mă rad. Omul a rămas mască, cum de am îndrăznit să mă opun voinței primarului. Eu, nu și nu. Primarul, când i s-a dus răspunsul meu iarăși obraznic, a făcut spume la gură. Nu-mi putea face nimic, nu eram încă membru de partid, nici nu avea cum să dispună darea mea afară de la Institut, atunci a zis că, dacă nu mă rad, îmi va interzice publicarea de articole în gazetele din Cluj. Eu tocmai începusem o lungă colaborare cu revista „Familia” din Oradea, prin grația prietenilor Stelian Vasilescu și Alexandru Andrițoiu (care m-au făcut coleg de pagină cu Gheorghe Grigurcu), așa că am răspuns, la fel de impertinent, că nu mă interesează să public în Cluj, pentru că am unde să public oriunde în țară (publicasem deja ceva și la București, și Iași. Și așa a rămas, după barba mea. A fost prima victorie obținută în această luptă strașnică pentru păstrarea bărbii, din care tinerii care azi își lasă barbă și dacă n-au și nimeni nu le zice ceva, nu vor înțelege nimic. Cert este că barba mea a căpătat dintr-odată conotații politice, din moment ce ditamai primarul de Cluj și-a lăsat în părăsire trebile obștii și ale urbei pentru a se ocupa de ea. Imediat după acest prim episod de luptă, am intrat în conflict și cu Miliția Populară, unde încă mai păstoreau ciobanii dați afară de la stână și care nu sufereau nicicum „bărboșii”. Aceștia s-au raliat cu activiștii de partid și cu utemiștii de nădejde și au făcut o poteră, care însă, în loc să-i urmărească pe infractorii de rând, se ocupa cu urmărirea bărboșilor, puțini câți erau, a pletoșilor, care se înmulțiseră îngrijorător ca urmare a pătrunderii pe teritoriul patriei socialiste a ideologiei Hippie și a primelor minijupiste, despre care cântau deja cei de la Phoenix („mini-jup, foarte scurt și strâns pe trup”). Primul conflict s-a petrecut în marele oraș… Teiuș, prin 1969. Era vara, pe la 6 dimineața și așteptam o ocazie spre Cluj, venind pe jos de peste deal (7 km.) din satul Cetea de unde era fata popii (deja soție). Mașinile erau rare, nu ca acum și trecuse deja vreo jumătate de oră fără să mă ia nimeni. Dar nu m-am plictisit: numai ce-am văzut la singura casă cu etaj de peste șosea că se mișcă o perdea, cineva se uita la mine. Apoi cineva a ieșit precipitat pe poarta casei, mai mult ca sigur era cel care mă observase. La doar câteva minute l-am văzut că se apropie de mine, dar nu singur, ci însoțit de un milițian și de încă o persoană care s-a dovedit a fi un frizer. Bieții oameni, au fost treziți din somn în zori, din cauza bărbii mele. Normal că m-au urât pe loc. Milițianul a dus mâna la chipiu, încruntându-și amenințător sprâncenele, și mi-a cerut să mă legitimez. Am scos îngrijorat buletinul și i l-am întins. Din nefericire, barba mea, încă foarte tânără și extrem de neagră și plină, nu era marcată pe fotografia actului de identitate. Atât le-a trebuit: „tovarășu’, a sărit cel de după perdea, să ne spui dumneata de ce porți barbă!” Ce să spun, nici n-aveam vreo replică formulată în cap pe vremea aceea, am bâiguit și eu ceva, deloc convingător. „Cu ce te ocupi?” – m-a întrebat milițianul. Am prins ceva glas și am început să scot tot felul de legitimații: de la serviciu, totuși, unul academic, de la Uniunea Scriitorilor, unde fusesem proaspăt primit în Fondul Literar, de la Societatea de Științe Filologice. Nu i-a impresionat nimic, drept pentru care m-au luat aproape pe sus și m-au dus până la frizeria orășelului, pe care o deschise cu un zâmbet de satisfacție, al treilea din „poteră”, după care imediat a început să-și ascută briciul pentru execuție. Eram aproape disperat, nu atât de actul în sine, pentru că barba mea era viguroasă și în două săptămâni ar fi fost la loc, ba, chiar se contura în două-trei zile, ci pentru umilință. La caz de forță majoră am scos și ultima legitimație pe care o aveam, fără să-mi acord vreo șansă de salvare. Era o legitimație albastră, cu dungă roșie diagonală, semnată de Dumitru Radu Popescu, șef al scriitorimii clujene, și care nu era altceva decât o legitimație a Clubului Oamenilor de Literatură și Artă (COLA), o cârciumă de fapt, de la etajul barului de noapte Melody. Mult mai târziu m-am prins că autorul celui care tocmai publicase controversata nuvelă dizidentă Leul de aur, dăduse dispoziție ca legitimațiile pentru băut zi și noapte cu scriitorii și artiștii clujeni să semene perfect cu legitimația de… securist. Evident, potera, când a văzut cumplita bucată de carton s-a speriat peste măsură, drept pentru care nici n-a mai avut curajul să citească despre ce era vorba. Milițianul mi-a înapoiat tremurând legitimația, ducând cealaltă mână cu respect la chipiu, civilul a îngăimat niște scuze bâlbâite, iar frizerul a rămas în stop-cadru cu briciul pe cureaua de ascuțit. Noroc că nu m-a umflat râsul, dimpotrivă, am protestat timid încă pentru că am pierdut timp și sunt în primejdie de a întârzia la Cluj. La care milițianul, ca să-și spele păcatele, a spus că aranjează el, așa că m-a însoțit respectuos, la un pas în urma mea, până la locul în care mă arestase cu câteva minte mai înainte și a oprit primul camion care a trecut. Mi-a deschis portiera și l-a avertizat pe șofer să mă ducă urgent la Cluj și să nu cumva să-mi ia bani pentru transport. Camionul a pornit în trombă și abia după ce figura milițianului, încremenit într-un salut, a dispărut după prima curbă, am izbucnit în râs. N-am putut să-i lămuresc șoferului motivul hohotului meu de râs, pentru că ar fi pretins imediat să-i plătesc drumul. A fost așadar a doua victorie a bărbii mele. Ajuns la Cluj, mi-am pus în mișcare pilele (avusesem o vecină, sora fotbalistului de la „U” Cluj, Suciu, care era funcționară chiar la evidența populației, dar și un coleg al unchiului securist), de care m-am rugat să-mi facă un buletin cu barbă, adică fotografia, se înțelege. Deși era greu, miliția refuzând de regulă asemenea cereri neprincipiale și-mpotriva moralei proletare, mi s-a îndeplinit dorința, grație pilelor și faptului că nu se dăduse vreo lege sau vreun decret de interzicere a portului de barbă. Ajunsesem astfel un bărbos… oficial și mi-am zis că am scăpat de griji. Da’ de unde! N-a trecut mult și alt milițian zelos, cam de vrei 50 de ani, aproape de pensie, care probabil ura bărboșii (cine știe de ce) m-a legitimat agresiv chiar în fața casei mele de pe str. Dragalina, pe malul Someșului. I l-am dat liniștit, deși nu făcusem nimic rău, cunoscând faptul că refuzul de legitimare se amenda pe atunci (am avut un astfel de conflict, din cauza căruia am ajuns să contest amenda în justiție – dar asta voi povesti altădată). Milițianul l-a luat nervos, l-a deschis la poză și, în loc să se potolească, s-a enervat și mai tare văzând că era în regulă cu actul, a scos un plaivaz chimic de la buzunarul vestonului și mi-a mâzgălit paginile principale ale buletinului. Am rămas perplex. Mi-a aruncat apoi în față actul fircălit spunându-mi să-mi fac altul că acela nu era valabil. Am rămas cam descumpănit, dar a doua zi m-am mai sfătuit cu unul cu altul, mai ales cu funcționara fostă vecină în apartamentul la comun din Gruia și am făcut un memoriu în care îl acuzam pe nervosul milițian de distrugere de acte oficiale, cerând demiterea lui. Cu această ocazie am aflat că totuși legea exista, dacă aveai pile și dacă erai tare pe poziție. M-a chemat la el adjunctul miliției municipale și m-a rugat să-mi retrag cererea, pentru că omul ar fi fost distrus, fiind în pragul pensionării, că are copii la școli etc., și alte motive de milă. Nu vroiam să exagerez, am zis „bine”, dar cu condiția să mi se facă un alt buletin, iar milițianul să mi-l aducă la semnat acasă, personal. Așa s-a și întâmplat, a doua zi omul s-a prezentat respectuos la domiciliul meu, aducând cu el călimara cu cerneală oficială și un toc de scris. Înainte de a semna, l-am mai mustrat pe umilul servitor al ordinii publice, care își tot cerea iertare invocând aceeași stare de familie, de parcă ar fi fost un actor în rolul lui Ghiță Pristanda. A fost a treia victorie a bărbii mele. A patra oară a fost o victorie… morală. Mi s-a întins o cursă: într-o cunoscută cafenea clujeană, unde am intrat să-mi fac tabietul meu cu o cafea și un păhăruț de lichior Maraskino, s-a apropiat de mine un tânăr, foarte tânăr, un puști, ce mai, om al muncii, car m-a agresat obraznic: „zi-mi, mă, de ce porți barbă?” Răspunsul firesc ar fi fost să-l trimit undeva la origini sau să-i ard una peste bot. Noroc cu buna mea creștere din familia de boieri, care nu prevedea nici înjurătura publică, nici aplicarea de pedepse corporale. Aveam la dispoziție arma verbală, drept pentru care am început să-i explic frumos și calm firavului mitocan (oricum, n-am dat niciodată în persoane mai slabe decât mine, deși eram sportiv și mă știam bate), cum că portul bărbii nu are de ce să deranjeze pe cineva și alte metafore din astea dulci. Copilandrul a început să de înapoi umilit. Și-atunci, de după un stâlp masiv ce susținea tavanul cafenelei, a apărut un individ pe care l-am recunoscut ca fiind un ofițer de miliție, în civil acum. Acesta l-a acoperit imediat pe obraznic, înțelegând eu că se aștepta să reacționez violent, ca el să intervină și să mă ia la întrebări. Capcana n-a reușit, dar individul mi-a întins o carte poștală prin care mă chema la o ședință pe nu știu ce temă morală. Evident, nu m-am dus. Peste ani, după Revoluție, omul a venit să se înscrie în PD, unde eram președinte pe municipiu. L-am întrebat și și-a amintit perfect de acel episod și mi-a mărturisit că dacă aveam vreo reacție cât de mică la interpelarea micului derbedeu, ar fi fost imediat în măsură să mă aresteze și să mă ducă, evident…, la ras. A cincea partidă a fost un fel de meci nul. În potera care bântuia Clujul în căutarea de bărboși, pletoși, minijupiste și purtători de pantaloni exagerat de evazați (cum era moda, care în decursul vieții mele a mai revenit de două ori) era convocat și un ziarist de la ziarul de partid „Făclia”, nimeni altul decât dramaturgul Viorel Cacoveanu. Fiind prieteni buni, eu însumi colaborator la ziar, mă avertiza telefonic ori de câte ori potera pleca la vânătoare, să stau în casă două-trei zile. Așa și procedam. Numai că într-o anume zi, am fost obligat de împrejurări să ies în oraș și chiar în centru. M-am furișat eu ca un spion pe străduțele Clujului, cu ochii-n patru, numai că, „fatalitate”, cum ar zice Nenea Iancu, exact în apropierea statuii impunătoare și emblematice a lui Matei Corvin, din cauza gardului viu foarte înalt care mărginea aleile de traversare a scuarului, n-am văzut nimic și, după un colț, am dat nas în nas cu potera. Viorel Cacoveanu și-a dus mâna la cap în semn că am „îmbulinat-o” și a dat apoi cu ea în jos a lehamite și neputință. Există o providență însă, un Dumnezeu (adică era pe atunci) al bărboșilor: pe altă alee se preumbla, la aceeași distanță cu aceea la care mă aflam eu la fatalul impact, cel mai provocator minijup al urbei, purtat de Dalia, o superbă dansatoare de la barul Melody, o femeiușcă sexy la care jinduiau toți bărbații cetății, inclusiv milițienii și membrii de partid. Potera a rămas în derută: s-a uitat când la barba mea, când la minijupă, mai precis la frumoasele coapse dezvelite binișor până spre pubis, iar la mine, iar la Dalia, de vreo câteva ori, ca într-o mișcare de cameră de filmare (transfocare). Finalmente, reprezentanții moralei publice, ai presei și miliției populare, ai utece-ului, au cedat ispitei, au lăsat dracului barba mea neinteresantă în acel moment și s-au îndreptat cu mânie și poftă proletară spre minijupistă. Eu n-am mai stat să văd ce s-a întâmplat, am șters-o voinicește de la locul bătăliei, făcându-mi cruci de mulțumire întru pomenirea Daliei, pe care, recunosc, nu o doream mai puțin decât vajnicii poterași. Știu doar că, supărată că i s-a forfecat fusta, după cum era indicația de partid, a plecat în Capitală, unde am revăzut-o nu după multă vreme dansând din buric (și acesta fiind remarcabil) la barul de noapte Athenée Palace. A apărut cu același dans și într-un film, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. A dispărut curând definitiv și sunt sigur că a mai făcut furori pe la Stanbul sau pe Via Venetto, Saint Pauli ori în Place Pigalle. În sfârșit, a șasea victorie a fost intrarea în P.C.R. cu barbă cu tot, făcând serie cu Marx, Engels, Lenin (mult mai mic decât mine în materie de barbă, ciocul lui fiind meschin) și Ștefan Voitec. M-am hotărât greu să intru în partid, mai mult obligat de înscrierea mea la doctorat (nu aveau voie să fie doctori, deci deștepți, decât membrii). Ieșisem deja din UTC, fiind considerat aproape prea „bătrân” pentru această onoare. Ca utecist barba m-a mai scăpat de la ceva. Prin 1969, cu prilejul unui Congres al U.T.C.-ului, tovarășii aveau nevoie de un membru în C.C., loc lăsat liber de „îmbătrânitul” Ion Pop, fost lector de română la Sorbona pariziană. La forurile politice comuniste totul era calculat, câți oameni ai muncii, câți intelectuali, câte femei, câți tineri etc. M-am pomenit la mine acasă, în preajma congresului, cu câțiva tineri de la județeana U.T.C. (printre care și viitorul activist și adjunct al lui Gheorghe Funar, la defunctul P.U.N.R., Ioan Gavra, mai pe românește Javra, oricum o rimă perfectă). M-au luat cu blândețe și mi-au spus că s-au gândit să mă propună (aceasta însemna alegere sigură, „ce majoritate, stimabile, unanimitate!”) să intru în C.C. al U.T.C. Corespundeam, înlocuindu-l pe universitarul Jean Pop: academic, membru al obștii scriitoricești, cu publicații etc. Totul era de minune, doar că, mi-au spus cu oarecare, puțină jenă, că ar mai fi o condiție. „Știu care, am răspuns, să-mi tai barba!” „Da!” a venit răspunsul. Am refuzat calm, dar ferm și uite-așa am ratat o carieră politică sau mai știu eu ce. Ori poate că barba m-a scăpat de multe necazuri, de o viață stupidă și neconformă cu idealurile și poftele mele. Deci, în 1972, anul în care am reușit la examenul pentru doctorat la Universitatea clujeană, am hotărât să intru în partid. Aveam 28 de ani, vârsta la care se ieșea din rândurile tineretului comunist. Cum am mai spus, aveam un „dosar” cum nu se poate mai prost: nepot de moșier, fiu de „dat afară din Partid”, eu însumi judecat ca „dușman al poporului”, ba, pe deasupra, mă mai căsătorisem și cu o fată de preot, ceea ce punea capac la toate. „Muncipiul” de partid nu mă vroia nicidecum, deși mi se recunoscuseră ceva calități de om al scrisului, cu activitate destul de bogată. Norocul meu a fost că Filiala Academiei avea drept de confirmare a membrilor de partid, că altfel nu aveam nici o șansă. Înainte de a-mi depune dosarul, m-am consultat totuși cu secretarul de partid pe filială, răposatul prea devreme Constantin Rusu, un cercetător bun și un om deosebit, care mi-a spus că mă va sprijini. Ceea ce s-a și întâmplat. Chiar dacă analiza dosarului meu a durat mai bine de un an (enorm au fost căutate urmele procesului meu public de la Alba Iulia, negăsindu-se nimic), în memorabila zi de 28 februarie 1973, exact, dar exact la 25 de ani (aceeași zi) de la excluderea din P.M.R. a tatălui meu, am fost primit în P.C.R., împreună cu o frumoasă colegă, fostă soție a diplomatului Liviu Zăpârțan (fost ambasador la Luxemburg, după Revoluție). Evident, prima’ș dată mi s-a spus bancul evenimentului: unui individ proaspăt acceptat, un coleg i-a reproșat – ce-ai făcut, mă, ai intrat în Partid? În ce-am intrat, mă, în ce-am intrat? a răspuns el uitându-se îngrijorat la călcâiul pantofului și strâmbând din nas. În fine, am fost confirmat, dar urma să mi se înmâneze festiv carnetul într-o ședință a Comitetului municipal de partid. Problema s-a complicat odată cu întocmirea carnetului. Activiștii municipali, mai cu seamă unul numit Florișca, tiz al episcopului despre a cărui înmormântare am vorbit, nici nu vroia să audă (să vază adică) de poza cu barbă pe care am înaintat-o sfios. După mai multe parlamentări, am adus o fotografie fără barbă pe care o aveam mai demult. Ea a fost desigur admisă, dar la fel, pentru a mi se înmâna carnetul mi s-a ordonat să mă prezint proaspăt ras. Pare de necrezut, dar discuțiile pe această temă, respectiv refuzul meu, au durat încă un an de zile. Până la urmă ei erau obligați să-mi elibereze carnetul, fiind confirmat de organizația pe filiala Academiei, dar nu înainte de a suporta afrontul meu: am declarat acelui Florișca că (nu evit cacofonia) accept să fiu instruit timp de trei ore de unul deștept de la ei (ceea ce am spus că mă îndoiesc că ar exista), eu venind cu aparatul de ras la mine, iar dacă acesta m-ar convinge că barba îmi dăunează în mod real mie sau altuia, m-aș rade pe loc. Eram sigur că tot „dușman” mă vor considera, pentru că cu puțină vreme mai înainte, fiind la o masă acasă la o rudenie din nomenclatură, un alt activist de partid nu s-a abținut și mi-a spus franc în față că, dacă ar fi după el, i-ar împușca pe cei cu barbă. După ani, după Revoluție, l-am reîntâlnit pe stradă cu… barbă. În sfârșit, mi-au dat carnetul, dar nu festiv, ci pe ascuns, într-un birou de la Primărie și de către un funcționar mărunt, fără strângeri tovărășești de mâini. Poate din această pricină, pentru că am luptat efectiv pentru a-l obține, carnetul de partid l-am păstrat până în ziua de azi. În flăcările Revoluției din decembrie 89 nu l-am aruncat să-l arză, nici nu l-am rupt în bucăți ca atâția farisei, l-am păstrat ca făcând parte din viața mea. Am mai avut câteva conflicte mai puțin importante pe tema bărbii mele, oricum a fost pentru mine un motiv de a scăpa de multe ședințe, unde nu eram dorit, din cauză că stricam imaginea. Ani de zile, deși am fost fotografiat și filmat, figura mea n-a apărut nici în presă, nici la televiziune. Totul a durat până la cutremurul din 1977, când o trupă de bărboși, cascadori de meserie, au salvat sub ochii uluiți ai șefului statului o mulțime de oameni sinistrați, unul dintre ei, parcă Florin Bratu pe numele lui, șef al cascadorilor de la Buftea și-a dat chiar viața într-o acțiune de salvare. Am aflat că, surprins de faptul că bărboșii sunt totuși oameni și nu bestii barbare, deci că sunt bărbați adevărați, adică purtători de barbă, șeful statului a acceptat pentru prima dată să apară pe prima pagină a „Scânteii” înconjurat de eroicii bărboși și că ar fi dat ordin să nu se mai lege nimeni de ei. Dar până la acea zi, mulți bărboși de renume, pictori, regizori de film, scriitori, dar și alte categorii au avut de suportat oprobiul public și mai ales cel milițienesc, încât, pe unii, agresiunea continuă i-a obligat să emigreze în țări mai… calde. Și am avut des suportat și mai târziu atacuri deschise din partea unei părți din populație care fusese convinsă că purtătorii de bărbi sunt dubioși. Și nu numai eu, desigur. Normal, după edictul dat neoficial de Ceaușescu, s-au înmulțit rapid numărul bărbilor, mai cu seamă la artiștii plastici. Am asistat la un episod comic: cu ocazia unei mari expoziții de pictură tânără găzduită în anii 80 de Galeria Mare din Cluj, s-a făcut un afiș format 70/100, în care într-un caroiaj perfect au fost introduse fotografiile a numeroși artiști bărboși sau pletoși sau cu coafuri, fetele, de regulă sofisticate. Stăteam și citeam textul prea mărunt scris pe antetul afișului, când aud pe un alt privitor, cu înfățișare de clasă muncitoare, rostind cu glas tare și mustrător: „Așa le trebuie, să-i vadă și să-i cunoască toată lumea pe vagabonzii ăștia!” Final cu înfrângere totuși: cam prin 1985 mă aflam în curtea Muzeului „George Enescu” din Tescani de Bacău, muzeu organizat încă din vremea răposatului în palatul (mă, rog, conacul) prințesei Maruca Cantacuzino-Rosetti-Tescanu, cea care a devenit târziu, la Paris, soția celebrului muzician (țăran sărac la origine), căsătorie considerată o mezalianță. La odihnă și creație se aflau de regulă, împreună cu mine Andrei Pleșu, Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Viorel Mărgineanu și alți oameni de mare cultură, trăind acolo un refugiu cultural, un fel de exil interior de calitate. Mai veneau și alți vizitatori, iar unii se manifestau și zgomotos sau chiar indecent. În curtea Muzeului a fost construit un mormânt pentru aducerea osemintelor lui Enescu de la Paris, pe care fusese așezată o copie a statuii compozitorului care se află în fața Operei din București, aceea cu el așezat într-un fotoliu (autor Boris Caragea). La un moment dat, eram cu Andrei Pleșu, și el purtător de barbă, chiar dacă nu atât de vechi ca mine, când am văzut un turist că își așează pruncul pe capul compozitorului, ca să-l fotografieze în râsetele familiei. Nu m-am putut stăpâni și i-am spus lui Andrei că voi interveni, dar că știu ce se va întâmpla, pe pariu. Și așa a și fost, spre amuzamentul criticului de artă. M-am apropiat de grup și am atras politicos atenția familiei vesele și încântate de faptă, că e vorba de un mormânt care merită un respect mai profund, rugându-i să înceteze nevinovata profanare. În loc de altă replică sau de fireștile scuze, il capo di tuti capi, ce am aflat ulterior că era medic de profesie, s-a uitat lung la mine și parcă a tras cu ochiul și la bărbosul Pleșu, rămas mai retras, și mi-a aruncat după cum mă așteptam: „Ce te bagi, tu, măi, bărbosule, vezi-ți de ale tale!” Am rămas cu gura căscată și cu ochii holbați, totuși mai speram că nu voi avea dreptate, stop-cadru peste care s-a mai auzit doar râsul vag homeric al celuilalt bărbos. Nici astăzi nu se uită toată lumea chiar cu admirație la barba mea, deși ea s-a albit de vremi și a devenit respectabilă, deși poartă bărbi acum elevii și studenții, profesorii, medicii, avocații, chiar și polițaii, ofițerii de armată, judecătorii, dar și gunoierii, măturătorii de stradă, piețarii, mafioții, preoții și ierarhii lor (e ceva firesc), încât eu personal simt că nu mai am nici un haz. Și totuși respingerea nu este încheiată, mai sunt rămășițe ale vechii mentalități cum că bărboșii sunt hoți și bandiți. Culmea e că la televizor nu am văzut nici măcar un bandit, vreun corupt sau politician veros care să poarte barbă. Este că pare de neconceput, de necrezut această absurdă luptă (poveste) de trei decenii pe care am dus-o întru apărarea demnității bărbii? De mai multe ori mi s-a spus că am pierdut multe ocazii de promovare din cauza bărbii și că nu poate fi de înțeles de unde încăpățânarea mea în a-mi păstra „podoaba”, chiar și acum când e albă și mă îmbătrânește mai mult decât s-ar cuveni. Unii au încercat chiar să mă convingă că nu-mi stă bine cu barbă și că ce frumos și ce tânăr aș arăta eu proaspăt ras. Între timp îmi făcusem o replică, târziu, dar mai bine ca niciodată, anume că „n-am știre să se fi dat vreodată vreo lege care să interzică dreptul la urâțire”. Și la urma urmei, dacă am pierdut ceva, am avut și mult de câștigat, în ciuda acestor bătălii stupide și absurde, pe care azi nu le mai poate înțelege nici un tânăr, anume am câștigat ceea ce am rezumat în realitatea că „barba mea s-a culcat cu mai multe femei decât mine”. Fiind noi, bărboșii, foarte rari, curiozitatea feminină ne-a adus compensații excepționale. VALENTIN TAȘCU |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate