Priveam în lungul grădinii frumos orânduite, străjuită de pomi, și farmecul zilei de început de vară era dublat parcă de un spirit bun al locului.
Gândeam la cei care trebuie să fi trudit în trecut în grădina aceea, la cei ce trebuie să fi iubit și la cum va fi fost dragostea lor. Îmi imaginam scriitorul, demult dus dintre noi, frământându-și gândurile în lunecarea lor spre hârtie; îl vedeam umblând cu tălpile goale – după spusa celui care, copil fiind, îl cunoscuse – lepădându-și straiele „domnești”, de oraș, ostenit de-atâta inutilă poleială, venind să-și tragă seva din locul acela mirific, din pământul dătător de energii, din casa în care se născuse. Ca un magnet simțeam pământul sub picioare și puțin a lipsit să nu mă descalț și eu pentru binecuvântata-i atingere.
Lăsasem în urmă veselia celor veniți să-l comemoreze, cu masa, cu poveștile și cântecele lor. Câțiva copii mișunau prin grădină – copii de oraș, pentru care orice fir de iarbă crescut din pământ, nu din glastră, poartă în el mirajul cine știe cărei minuni a lumii.
Armonia deplină în care mă aflam a fost zdruncinată de o voce venită precum zbârnâitul soneriei ceasului, tocmai la timpul nepotrivit, să te trezească dintr-un vis frumos, care n-ai vrea să se termine.
Până să înțeleg ce se petrece, mi-a luat ceva vreme. Înțelegeam și parcă n-aș fi vrut. Dincolo de gardul din plasă, o bătrână ducea războiul vieții sale cu micuții care se-aliniaseră să privească minunați la cireșele din pom. Din pomul care-și avea rădăcina în curtea femeii, dar care parcă în semn de respingere față de ea, își aplecase crengile peste gard, îmbiindu-te cu ofranda sa, ba chiar rugându-te să-l culegi. Nu-mi pot stăpâni un gând: și eu, să fi fost cireș, la fel m-aș fi purtat. I-aș fi întors spatele cotoroanței, aplecându-mă înspre cei buni, suficient de mult cât să mă poată gusta.
Încercarea de-a o ignora a fost zadarnică, în ciuda faptului că m-am străduit. Strădanie de pomană, căci discursul ei, plin de ocări la adresa nevinovaților copii care doar poftiseră, fără a îndrăzni să se înfrupte, părea să nu se mai termine.
Chiar înainte de-a hotărî că-i cazul să intervin, s-a produs declicul. Bătrâna zvârlind sudalme peste gard, împungând cu bățul prin ochiurile plasei, mi-a amintit de mine copilă și de nea` Ghiță, fie-i țărâna ușoară! N-am știut niciodată de ce toți copiii de pe strada mea, într-un sat altfel plin de cireși, pofteau tocmai la cireșele din pomul lui. Probabil fiindcă și le-apăra cu strășnicie, preferând să le lase graurilor decât să ni le dea nouă.
Într-una din zile, eu și Corina, pândind momentul (de altfel așteptat de mult), am escaladat gardul și apoi cireșul râvnit. Mâncam și puneam prin buzunare, ba încă mai aruncam și pe jos, direct în stradă, să facem rezerve. Când am văzut monstrul cu ditamai bâta, răcnind lângă tulpină, niciuna dintre noi n-a mai judecat, dar am acționat în același mod, sub impulsul fricii – am sărit. Evident, nu în curtea lui nea` Ghiță (bag seama că o urmă de judecată tot ne mai rămăsese), unde ne-ar fi prins și ne-ar fi snopit în bătaie, ci dincolo de gard, la drum, și-am nimerit… pe marginea unei fântâni. Binecuvântat fie cel care-o construise; doar el știe ce-a avut în cap când a hotărât să-i facă buza atât de lată. Binecuvântată fie și pasiunea noastră pentru gimnastică și exercițiile de mers pe bârnă, imaginându-ne Nadia Comăneci. Ba nu, că doar eu eram Nadia, Corinei îi atribuiam, de regulă, rolurile care nu-mi conveneau. Odată s-a rugat de mine o zi-ntreagă: „lasă-mă și pe mine să fiu măcar astăzi Nadia!” Am lăsat-o. În schimbul unui serviciu care mie-mi dădea amețeli și cârcei în palme – să culeagă ea și norma mea de mușețel pe care trebuia să-l ducem la școală. Celebritatea are un preț.



De când cu nea` Ghiță și bâta lui, am făcut o pasiune pentru fântâni și pentru inși care-și apără cireșii. Și să fi vrut, n-aveam cum să nu mă-ndrept spre frontul de război, direct în linia-ntâi, ținând piept mareșalului fără ouă, pe care în gând am botezat-o „Ghița”.
Ca orice om civilizat, am încercat să fac apel la toate tacticile nebeligerante de care aveam habar, începând cu apelul la rațiune, la sentimente (uitând că zgârcenia n-are nici sentimente nici rațiune) și sfârșind prin a trage cu tunul.
Dau să explic:
- Mamaie, aceștia sunt copii crescuți la oraș, n-au văzut în viața lor decât cireșe în lădițe, la piață. Lasă-i și pe ei să vadă cum stă cireașa pe creangă, apoi dă-le voie să culeagă câte una! Îți promit că nu vor lua mai multe.
- Nu! se rățoiește la mine, amenințând cu bățul către copii. Ei, atrași din ce în ce mai mult și prinzând oarecum curaj, se tot apropiau, stârnind și mai tare furia uscăciunii de dincolo de gard.
Baba nu și nu. Am trecut la planul B:
- Mamaie, îți plătesc cireșele. Iau șase cireșe (avusesem grijă să-i număr) și îți dau cât vrei pe ele. Cât vrei?
- Nu vreau nimic! Vreau să plece! Nu-mi trebuie bani.
S-o crezi tu! Scot cincizeci de mii, pe care-i întind, apoi o sută…
- Șase iau, nu mai mult…
- Nu, nu! Nu vreau bani! Să plece ăștia, că mănâncă și rădăcinile! Nu se mai satură, arză-i-ar focu`”
Hm... cine spunea că totul are un preț?
Mă dau bătută. Vreau să spun în privința banilor. Îi pun la loc în poșetă și-o mai întreb o dată: „Deci nu vrei bani?”, ca să-mi liniștesc conștiința.
- Nu vreau! Să pleci cu banii tăi de-aici! Eu n-am mâncat o cireașă și stau și mă uit în fiecare zi cum se mai coace câte una, și voi veniți să prăduiți?
- Dar de ce n-ai mâncat? Uite, îți culeg eu mai de sus, unde-s mai coapte.
- Nu vreeeaaauu! Nu! N-am mâncat că nu mă-nduuur!
Bine. Atunci nu te-ndura. Eu mă-ndur.

Le număram în timp ce le adunam de pe cracă: una, două,...șase. Și-a șaptea, că poartă noroc.
- O vrei?
- Nu.
- Atunci o mănânc eu. Bogdaproste!
- Sta-ți-ar în gât!
Sta-ți-ar clonțu`!

Am simțit, luând cireșele din pom, cum îi rupeam bucăți din carne. De altfel a și plecat. Bătălia fusese pierdută. Dar nu și războiul. În noaptea ce-a urmat, am visat că-l mâncam pe nea` Ghiță. Care, obosind să fie mâncat, mi s-a oprit în gât. Noroc c-a sunat ceasul. Uneori e bine să existe deșteptătoare prin casă.