Valurile
-fragment-


Soarele se afla în plină amiază. Nu mai era doar pe jumătate zărit, doar bănuit din străluciri abia cutezate, ca și cum o fată culcată pe o saltea de valuri și-ar fi împovărat fruntea cu nestemate rotunde ca picătura de apă, care aruncă săgeți de lumină opalină fulgerând în văzduhul tremurat, ca scânteierea unei lame de cuțit. Lumina soarelui era acum neândoielnică și neânduplecată. Cădea asupra nisipului aspru, și stâncile se făceau cuptoare încinse; cerceta fiecare ochi de apă, descoperind plevușca ascunsă printre crăpături, aducând la iveală câte o roată ruginită, câte un os albit, sau câte o gheată fără șireturi, neagră ca fierul, înfiptă în nisip. Dădea fiecărui lucru măsura lui cuvenită de culori; dunelor de nisip licăriri nenumărate, buruienilor de pe țărm verdele lucitor; sau cădea asupra aridelor pustietăți ale deșertului, care ici se întindeau în brazde săpate de vântul biciuitor, colo stăteau îngrămădite în gorgane singuratice, iar mai încolo erau presărate cu arbori de junglă piperniciți, de un verde închis. Soarele lumina moscheile poleite cu aur neted, lumina casele meridionale, albe și trandafirii, clădite parcă din cărți de joc, lumina femeile cu sânii căzuți și cu părul alb care, îngenuncheate pe malul râului, băteau de pietre rufele încrețite. Vapoare care înaintau în mare, despicând cu zgomot valurile, erau cuprinse în lumina uniformă a soarelui ațintită asupra lor; razele cădeau, prin baldachine galbene, asupra pasagerilor care moțăiau sau se plimbau pe punte, cu mâna streașină la ochi, să vadă uscatul după ce, zile în șir, comprimându-i în adâncul lui uleios și zvâcnitor, vaporul îi purtase monoton pe ape. Soarele se revărsa peste culmile dese ale sudului și își arunca strălucirea asupra unor albii adânci și pietroase cu ape, atât de sărace pe sub podurile suspendate, încât femeile, îngenuncheate pe bolovanii fierbinți, abia aveau în ce să-și înmoaie rufele; catâri slăbănogi, cu desagi aruncați pe spinările înguste, își căutau cu grijă calea printre pietrele cenușii care se ciocneau unele de altele. În căldura de amiază, munții păreau cenușii, parcă ar fi rămas așa, sparți și arși, după o explozie. Dar spre nord, sub ceruri mai înnourate și mai ploioase, munții erau ca niște lespezi netede, tăiate cu fierăstrăul, purtând în ele o lumină ca și cum în adâncul lor un paznic ar fi trecut dintr-o grotă în alta ducând o lampă verzuie. Soarele, printr-o pulbere albastră-cenușie, se revărsa asupra câmpiei, luminând mlaștini și iazuri, un pescăruș alb oprit pe un par, zborul lent al umbrelor deasupra pădurilor cu coroana teșită, a lanurilor de grâu tânăr și a fânețelor unduitoare. Bătea în zidul livezii, și toate asperitățile cărămizilor erau stropite cu punctișoare aprinse, argintii și purpurii, care păreau a le face plăcute la atingere, dar gata, odată atinse, să se dizolve într-o pulbere incandescentă. Coacăzele se prelingeau pe zid, în valuri și în cascade stacojii, lăcuite; prunele se împlineau sub frunze, și toate firele de iarbă erau topite într-o singură undă curgătoare de vâlvătaie verde. Umbrele copacilor erau ca iazuri adânci la picioarele lor. Lumina care îi inunda confunda toate frunzele într-o singură masă verde. Păsările cântau imnuri pătimașe adresate unui singur auz, apoi se opreau dintr-o dată. Exuberante, ciripeau ducând câte un pai mărunțel sau câte o rămurică sus, în crengile noduroase din vârful copacilor. Împodobite cu aur și purpură, se așezau prin grădină, unde glicina curgea în valuri aurii și liliachii, fiindcă la ceasul acela de amiază, grădina era toată o bogăție de flori; până și bolțile de sub flori și frunze se luminau în verde, purpuriu sau roșu ca rugina, când soarele străbătea până la ele, trecând printr-o petală roșie, sau printr-alta lată și galbenă, sau când îi stătea în cale câte o tulpină verde, groasă și țepoasă. Soarele cădea drept pe casă, făcând să lucească pereții albi între ferestrele întunecate. Geamurile, acoperite cu o rețea groasă de crengi groase, țineau în ele cercuri de umbră de nepătruns. Unghiuri tăioase de lumină se așezaseră pe pervazul ferestrei și scoteau la iveală, în camere, farfurii cu margini albastre, cești cu mânere rotunjite, un castron masiv, desenul complicat de pe covor și scrinurile și bibliotecile cu nesfârșitele lor unghere și înșiruiri. Dincolo de îngrămădeala lor se întindea o zonă de întuneric, unde se mai afla poate câte o formă care să fie slobozită de umbrele ei sau câte un adânc de beznă mai deasă. Valurile se spărgeau pe țărm și, într-un ritm vioi, își răsfirau apele pe maluri. Veneau repede, unul în urma altuia, și se izbeau de țărm; iar spuma lor se arunca îndărăt, tot mai repede. Valurile ascundeau în ele genuni intens albastre; doar deasupra se întindea un desen țintuit cu lumini de diamant, pe crestele lor care tresăreau unduit, ca mușchii pe spinarea unor cai voinici, porniți în goană. Valurile se izbeau de țărm; se retrăgeau, apoi din nou se izbeau de țărm, bubuind ca și cum o sălbăticiune uriașă ar fi bătut din picior.