Se însera când am pășit pe nisipul de dincolo. Locul părea departe de mare, departe și de pământ, știam că ele există, aveam certitudinea lor dar din locul unde mă aflam nu puteam să le disting... orizont în față, orizont în spate. Soarele urma să apună curând, iar briza să bată dinspre pământ... așadar orașul se află acolo!

Nu, nu am pornit spre el, nu-l vedeam ca pe o salvare a situației. Ar fi fost un sacrilegiu să părăsesc locul unde pașii mei formau urme întâia oară, primele urme, niciun muritor până la mine nu pășise pe nisipul acesta auriu. Nu știu cum să-ți povestesc întâmplarea care m-a adus dincoace, s-a petrecut și atât. Stăteam lungit pe plaja dintre 2 Mai și Vama Veche, în locul acela întotdeauna pustiu, ocolit de turiști de teama prăbușirii falezei. Stăteam cu fața-n sus și cu mâinile sub cap, priveam fix în miezul cerului de amiază, nici măcar nu gândeam la ceva anume. Atunci a fost prima oară când am zărit perdeaua străvezie, am simțit că pot păși dincolo și am făcut pasul. Nu știu dacă era cu adevărat o perdea, așa cum ți-am spus mai devreme, ori doar imaginația mi-a jucat feste.

Însă curiozitatea m-a împins înainte și... iată-mă aici, în locul acesta pustiu, de început de lume, privește, chiar este uitat de toți, nedescoperit până azi. Nu sunt urme, nimeni n-a pășit până acum atât de departe de pământ și-n același timp de mare, de jur-împrejur niciun copac, iarbă, ori vreo sălbăticiune... doar soarele la apus, zarea și vântul.

Iau în palme nisipul aspru, un fel de pulbere de scoici ronțăite de vreme, un fel de deșert din aur fin. Mă simt aidoma primei semințe aduse de vânt să prindă rădăcini pe o planetă pustie, numai că eu nu sunt nerăbdător să găseasc solul care să mă accepte, să mă cuibărească în taina lui. Astăzi vreau doar să bănuiesc pământul, o răbdare de altfel reciprocă se impune de ambele părți. Și totuși sunt primul ce tulbură tăcerea plajei, sunt prima mărturie a vieții, singurul ce-și plimbă degetele prin pulberea aurie care la 2 Mai se cheamă nisip. Înaintez spre mare, adică în direcția în care bănuiesc că ar fi marea, peste tot aceleași forme, totul aduce a deșert... Prea mult nisip! Prea lungă e plaja care a înghițit întreaga viață cu oameni cu tot, copaci, flori și curând mă va înghți și pe mine. Ciudat... deja încep să duc lipsa pământului și asta mai curând decât m-aș fi așteptat, mi-e dor de forța lui, caut statornicia pe care o invocă simpla așezare a piciorului deasupra.

Mă lungesc cu fața-n sus, uite, au apărut primele stele, din cele nerăbdătoare,... care nu așteaptă apusul soarelui. În fiecare clipă lumina se împuținează, ai impresia că un abajur se lasă prea brusc peste lumea descoperită din întâmplare și cerul se întunecă repede. Strâng cu pumnii nisipul devenit cenușiu, o beteală necunoscută clipește viu și multicolor deasupra. Simt un fel de nesiguranță aici, sub heleșteul ăsta de stele ce pare a se mișca în sus și-n jos, ce tremură mereu, puncte strălucitoare par a se înmulți în fiecare clipă până ce totul devine un taler vechi de argint. Și totuși lipsa țărânei pe care să mă sprijin, pe care să pășeșc, prezența alunecoasă a zecilor de metri de nisip de sub mine, a stelelor deasupra îmi creează un sentiment inconfortabil de pierzanie, de ființă fără rădăcini, un obiect ce poate fi oricând ridicat, la cea mai slabă pală de vânt. Atunci apare întâia oară teama.

Și totuși pământul e cel ce susține aceste tone de scoici fărâmate, undeva dedesubt există cu siguranță ceva ce nouă ne conferă garanția stabilității: gravitația. Simt capul, brațele, picioarele lipite zdravăn de nisip, lovesc în rigiditatea solului mișcător și încep să mă obișnuiesc cu ideea că-n jur nu există nici acoperiș, nici copaci, nimic. Sunt înnodat de pământ și atârn deasupra oceanului cu stele, la fel cum stă scafandrul înainte de a porni spre adâncimi, ori astronautul înainte de a se lăsa în voia atragerii universale.

Mă învelesc, mă ascund în nisipul cald, afară s-a răcorit nefiresc de mult, aproape e frig și parcă vântul întețește disconfortul. Aș fi dorit să mă întorc, să revin la plaja strâmtă dintre 2 Mai și Vamă, dar vezi, acea poartă străvezie nu vrea să se arate.

Am adormit... s-a întâmplat atunci când plutirea m-a îndepărtat de plajă și m-a dus mai aproape de stele, somn ciudat cu vise multe, întâmplări trăite odată mă tulbură adânc. Mă trezește frigul și chiar este frig! nu am ce să trag pe mine, nimic să mă încălzească, iar nisipul aproape a înghețat. Și din nou îmi vine în minte ideea absurdă că aș fi nimerit într-un deșert, dar prin ce minune să ajung în Sahara ori mai știu eu ce alt loc depărtat? Dacă în față nu e nicio mare? Dacă în spate nu am niciun pământul roditor, case, ori pomi, ori oameni? Îndoieli mă încolțesc, una câte una, transformându-se în probleme existențiale care mă țin treaz, iar stelele... stelele suflă peste mine aerul lor mineral, înghețat.

Mă extrag din nisip, mă ghemuiesc căutând să acopăr cu tricoul cât mai mult din mine și uite, din cauza tremuratului nu pot contempla imesitatea cerului de argint, și nici plaja ale cărei scoici aruncă înapoi sclipiri către stele. Și totuși... totuși ceva îmi atrage atenția, se întâmplă un lucru inedit. O stea pare să se desprindă din locașul ei, se mișcă, se mărește trasând un drum clar, coboară! Nu-mi pot lua privirea de la flacăra ei prelungă, un fel de coadă de lumină tot mai conturată. Se transformă într-un fel de soare, taie cerul fix în două părți egale, vine direct spre mine și mă va lovi cu siguranță în frunte, vom dispare împreună în adâncul nisipului înghețat. Nu glumesc, este chiar deasupra mea! Mă ridic și o iau la fugă aiurea, căutând scăpare... Nu, nu m-a lovit, dar a căzut aproape, foarte aproape. Am auzit șuierătura, am simțit impactul, un fel de explozie înghițită imediat de plapuma uriașă a nisipului.

N-am mai adormit după aceea. Am continuat să umblu într-un cerc strict limitat, nu vroiam să mă rătăcesc în spațiul ăsta deschis, identic oriunde aș fi mers, oriunde aș fi privit. Trebuia să mă încălzesc, să supraviețuiesc vântului teribil. Am notat direcția către meteoritul căzut și la fiecare treizeci de pași conturam semnul o dată, încă o dată și încă... pentru că vântul și nisipul acopereau totul aproape imediat. În cele din urmă renunț, mă încolăcesc, mă strâng câinește, capul orientat spre semn, așa nu mă voi rătăci, îmi trag aproape umerii, brațele, picioarele... devin un fel de minge. Nu știu dacă voi prinde ziua de mâine, dacă voi traversa coșmarul ăsta dintre nisip și stele, sunt atât de departe de locurile în care mă simt acasă, locuri cunoscute și dragi, marea, muntele... Singurul lucru de care trebuie să am grijă, să nu uit să-l fac mereu și mereu... este respirația. Atât mi-a rămas cunoscut, atât reușesc să aud și să ascult cu plăcere: inspirația, expirația...

Simt din ce în ce mai multă pace, liniște, totul rezonează cu acel șuier de aer ce intră și iese din plămâni. La început n-am înțeles ce se întâmplă, apoi liniștea capătă culoare, simt ceva aproape, lipit de mine, ceva care mă ajută într-un anume fel și asta fără ajutorul glasului, a chipurilor cunoscute, doar prezența acelui ceva și atât. Mă dumiresc când simt căldura aducerilor aminte... mă salvează gândurile prinse în conștiință, este farmecul amintirilor mele. Înțelegi ce vreau să spun? De câteva ceasuri bune colind într-o aparentă inconștiență, îmi regăsesc copilul pe care-l adormeam de fiecare dată înaintea Crăciunului, bradul, cadourile. Îmi regăsesc părinții ce-mi zâmbeau din fotoliile lor veșnice, iubita când mi se oferea cu dărnicie, străzile pe unde-mi plăcea să mă plimb, copacii lângă care vegheam în fiecare vară să nu-i usuce seceta, drumurile către nicăieri...

Dimineața a venit fără veste, s-a luminat deodată și gata! Căldura se instalează imediat inăbușitoare și rea, soarele se lățește chiar în direcția notată de mine, drumul spre meteorit. Vroiam să văd acea stea, trebuia! deși nu cred să mai găsesc ceva în pulberea fierbinte și mișcătoare a deșertului. Pornesc spre soare, înaintez greu prin nisip, din ce în ce mai greu, s-a făcut foarte cald și-mi este sete. Până acum am reușit să trec peste nevoia normală de apă, fierbințeala însă acutizează simțurile.

Drum însemnat doar de pașii mei, fragmente de scoici se descoperă câteva secunde apoi totul se ascunde din nou în deșert. Am renunțat la veșnica întrebare, de unde să apară așa dintr-o dată deșertul... Și apoi unde sunt viețuitoarelor, știam că Sahara e plină de târâtoare, de scorpioni, de o specie de vulpi ori alte sălbăticiuni urâte și uite, de când merg nu am văzut nimic din toate astea.

Înaintez de câteva ceasuri, depărtarea nu aduce nimic nou, nici copaci, nici mare - doar cer și nisip, într-o împreunare nedelimitată. Ba nu! Chiar acum, în fața mea, apare ceva negru care pulsează în soare, mă grăbesc să-l ajung... să nu dispară în nisip. Uite! dar nu mai pulsează, nu mai respiră, e totuși... Da, este numai o piatră, simplă piatră neagră precum cărbunele însă strălucitoare, are dimensiunea pumnului meu. Mă așez lângă ea, abia atunci înțeleg adevărul și-mi strig victoria! Gândește-te, e primul lucru altfel după atâta vreme petrecută în nisip, habar n-am cum a ajuns aici. O ridic, e grea, foarte grea... de fapt nu pare o simplă piatră, este un aliaj, un metal ciudat. Știu! strig din nou. Este desigur meteoritul din noaptea trecută, probabil de jur-imprejur a fost un crater, dar l-a acoperit nisipul. Nici n-ar putea fi altceva decât un meteorit, n-ai cum să găsești pietre în împărăția stelelor și a scoicilor fărâmate. E ca și cum ai găsi mere într-o livadă de pruni...

'Vino, străine! Te aștept!'

Mă prăbușesc în nisip și rămân fără suflare. Primesc cuvintele ca pe-o lovitură în inimă, vorbe fără sunet, fără ecou, fără sens... De fapt nici n-avem cum să le aud și asta din pricina vântului care șuiera continuu. Și totuși cuvintele au ajuns la mine, nu știu în ce fel... nici amintiri nu puteau fi, nu aveau cum. Privesc meteoritul... să fie totuși ființă, o altfel de ființă? Îl duc la ureche, nimic! nu se aude decât vântul. Îl șterg cu tricoul, negrul cărbunelui strălucește și mai adânc, ciocănesc ușor, absurd! O piatră, pentru că oricum ai lua-o este tot un fel de piatră și nu are cum să răspundă. Mă ridic, pornesc mai departe cu meteoritul în mână, de data asta nu știu încotro mă îndrept, nu mai am nimic de căutat... marea nu există, pământ nici atât. Þin strâns în palmă steaua căzătoare, încep să delirez iar setea devine insuportabilă. Înghit în sec, gura, gâtul îmi sunt uscate, scorojite, simt sfârșitul aproape.

'Pe aici!'

De data asta cuvintele au direcție, dar îți spun, ele nu se aud așa cum auzi tu vorbele, cuvintele intră pur și simplu în mintea mea. Privesc într-o anumită direcție și, prin covorul de nisip zburător, zăresc ceva. Pare o clădire... este un oraș! Orașul!! Direcția în care am mers nu duce spre mare, cum am crezut la început, ci spre civilizație. Așadar există un oraș, iar acolo cineva știe de mine, mă îndrumă telepatic. Telepatie??

Înaintez repede, tot mai repede, cu privirea fix pe clădirea cea mai apropiată, mi-e teamă ca totul să nu fie o iluzie, o vedenie așa cum știu că apar în deșert...

'Nu este nicio vedenie, apropie-te străine!'
- Îmi citești gândurile? strig spre oraș.
'Desigur.'

Ce simplu, ce normal i se pare acest lucru incredibil. De parcă aș zice merg să fac baie în mare sau... deschid televizorul. Nu, nu este nicio vedenie. În fața mea apare primul gard, o poartă deschisă, iar în spate un fel de fermă. Însă nicăieri pământ, același nisip e răspândit peste tot, nu există copaci, mașini, oameni... Gata, am intrat în așa zisul oraș, înaintez pe un fel de stradă, nici urmă de viață, niciun copil la ferestre...

'Aici!'

Mă opresc și privesc curtea nisipoasă, e la fel ca și celelalte. Intru... un bătrân mă așteaptă, cu siguranță este cel care m-a chemat din deșert pentru că vezi, mă privește, stă pe nisip cu picioarele strânse sub el, într-o poziție încâlcită și se uită la mine. E slab, foarte slab, părul lung îi flutură ca un steag de pace, fața îi este galbenă și prelungă, închisă de soare și vânt, e îmbrăcat într-un fel de cămășa albă care-l acoperă cu totul..

- Ai cumva...
'Nu vorbi, te rog. E suficient să gândești.'
'Apă...'
'Acolo'

Privesc reflex într-o direcție... un fel de bidon confectionat dintr-un material moale, ciudat, o senzație de silă mă cuprinde când ating acel lucru. Recipientul chiar conține apă, o apă sălcie ce-i drept, dar nu contează. Sorb lichidul cu grijă, înghițituri mici, mii de arsuri îmi cuprind gâtul, esofagul, stomacul, sângele.

'Mulțumesc.'
'Ce faci cu steaua?'
'Meteoritul? Nu știu, l-am văzut căzând și l-am găsit.'
'Sunt mii de astfel de stele, de peste un an cad într-una. La început au ucis animalele, apoi copiii, bătrânii, acum a venit rândul nostru.'
'V-au omorât meteoriții? Dar cine sunteți voi... unde mă aflu? Iar tu... tu cum ai supraviețuit?'
'Gândește ordonat... te urmăresc greu. Nu am rămas singur, mai sunt câțiva în agonie. Acolo.'

Automat știu că-i vorba de un câmp întins dincolo de ultima casă din dreapta.

'Stelele au dimensiuni diferite, ce ai găsit tu este una mică. În urma ploii cu meteoriți au dispărut pământurile și totul s-a trasformat în deșert.'
'Totuși unde ne aflăm? Și cum ucid?'
'Prima stea, cea mare, a adus un virus imposibil de anihilat. Vântul, praful și norii provocați de prăbușirea ei l-a răspândit și ne-a infestat pe toți.'
'Și tu?'
'Eu trebuie mai întâi să-ți transmit mesajul, apoi voi pleca.'
'Adică vei muri?'
'Desigur. Vino!'

Se ridică greu și nu acceptă ajutor.

'Totuși, unde ne aflăm?'
'Pământ. Același Pământ ca al tău, doar că viața noastră nu poate intra în conexiune directă cu a voastră decât dacă deschidem o breșă, un fel de poartă, culoar, așa cum am făcut aseară pentru tine.'
'De ce m-ai adus aici?'
'Ca să știi.'

Pornim spre câmpul unde veneau toți cei care urmau să plece, nu vedeam nicio deosebire, peste tot nisip, vânt, soare... Probabil aici era înainte cimitirul. Uite-i! Abia acum îi disting. Mormane întinse cuminți pe nisip și totul pare atât de normal, de veridic, cum să-ți explic... în firea lucrurilor. Bătrânul cu părul alb se apropie de o mogâldeață, o atinge cu mâna, observ o tresărire, atât. Nu se ridică, nu-și mișcă mâinile ori capul, stă în continuare lungită, întinsă către o anumită direcție.

'E timpul să dormi!'

Aud cuvintele bătrânului și simt o senzație ciudată, probabil de la ființa de jos și nu știu dacă amețeala se datorează slăbiciunii ori nedreptății pe care Omul o înfruntă în felul acesta.

Mergem la alte mogâldețe, stau în nisip, acceptate de el, uscate de soare, de vânt... după un an de boală străină au în sfârșit dreptul la somn.

'... timpul să dormi!'

Aud gândurile bătrânului, alt om trăsare... gata. Niciunul nu geme, cine să-l audă? De ce ar face-o? Toți acceptă sfârșitul, la fel cum își dau consimțământul alpiniștii pierduți în întinderile albe, când se lungesc cuminți în zăpada ademenitoare, aidoma cearșafurilor de acasă.

'...să dormi!'

Bătrânul îi anunță pe rând într-un ritual obscur și nedrept, parcă ar fi coborât Moartea pe pământ și acum își culege roadele... atingerea, această binecuvântare a căderii într-o lume necunoscută, fiecare dispare în veșnicia visurilor și amintirilor proprii. Pentru că dreptul la amintiri îl are fiecare om, cu ele se învelește și dispare definitiv în oceanul lor. Deodată înțeleg, sosirea mea îi eliberează pe ultimii supraviețuitori de agonia dinaintea morții.

'...dormi!'

Nu știam, n-avem cum să înțeleg dacă în masa aceea de carne și oase adormea o inimă înghesuită în griji minuscule sau murea Omul reclădit prin conștiință în toată măreția Lui. Nu știam dacă în cufărul cu amintiri al fiecăruia erau mătăsuri scumpe ori zdrețe... ce mai conta în ceasul din urmă ce parte din lume se stinge prin fiecare mogâldeață acoperită pe jumătate în nisip.

'Trebuie să știi... de azi noi nu vă mai putem ajuta. Veți trăi așa cum... hotărâți, în război ori în pace. Tehnologia noastră nu mai poate înghiți de-acum radiațiile... pe care le emiteți cu voia, ori fără voia voastră... nu vă mai ajustăm calamitățile. Ați rămas... singurii locuitori ai Pământului!'
'Ne-ați ajutat vreodată?'
'De fiecare dată. Am terminat aici, hai!'

Ne întoarcem la casa lui, o depășim, ajungem în plin deșert, la marginea orașului. Aici Bătrânul se așează în poziția în care l-am descoperit mai devreme, mă privește adânc, apatic, nu mai e nimic de spus, ultima misiune a fost săvârșită.

'Mai vrei să știi ceva?'

Nu mă așteptam la o întrebare atât de directă. Ce să aflu mai întâi, am atâtea necunoscute în minte, iar evenimentele se derulează prea repede... mult prea repede.

'Da, am fost mereu printre voi... nu ne-ați putut niciodată vedea... dimensiuni diferite, intangibile. Când v-am descoperit am lucrat la posibilitatea trecerii dincolo... în spațiul vostru și în cele din urmă am reușit... au apărut porțile, iar la voi primele minuni. Nu, tu nu te vei contamina de virusul ăsta, nu ai cum. Ești o simplă energie, un fel de ochi... în legătură cu propria conștiință, pentru a înțelege... a nu uita mesajul. Ultima avertizare... aveți grijă de Pământ, ați rămas singuri!'

Chiar lângă mine se deschide o poartă străvezie, asemănătoare celei prin care am ajuns aici. Mă uit în interiorul ei, nu se observă nimic, întorc privirea din nou spre bătrân, nu descopăr nicio urmă de regret în ochii lui. Și el, la fel ca și ceilalți acceptă liniștit trecerea în neființă.

'Tu... tu de ce nu vii cu mine, dincolo cum numești dimensiunea noastră?'

Pentru întâia oară bătrânul zâmbește. Poarta începe să mă atragă, mă cheamă, mă aspiră puternic, simt cum trec printr-un fel de perdele verzui, alunecoase, imposibil de atins. E iarăși întuneric, departe disting valurile mării, mai adânc - o sclipire de vapor, în stânga apare pentru o secundă lumina Farului din Mangalia...

Pipăi nisipul de sub mine, probabil am adormit - îmi spun și mă gândesc la cerul din vis, deșertul, bătrânul... toate păreau atât de reale. Mă ridic, simt rostogolindu-se și ceva cade bufnind în nisipul umed lângă picioarele mele. Mă ghemuiesc și pipăi în jurul meu, găsesc o piatră netedă de mărimea pumnului. O ridic... în lumina palidă a lunii strălucește negru-cărbune, meteoritul.