agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-06 | |
Aproape de țărm
În acel loc începea lumea. Și acel început de lume era tot al nostru, al puștilor; ceilalți nu prea contau. Orășelul mic, ascuns într-un golf liniștit, nu figura pe nici-o hartă, așa că toți pescarii locului se socoteau ai nimănui, se clătinau unduitor chiar și când călcau pământul de piatră. Cei mari plecau în larg dis de dimineață, înaintau spre soarele genune și se-ntorceau în lucirea sângerie a apusului. Aruncau pe mal recolta, bărbații dădeau pe gât câte-o tărie, iar femeile care ajutaseră doar la trasul plaselor, nu și la vâslit, spintecau peștii și-i așezau în coșuri, cu sare deasupra. Pescărușii furau din plevușcă. Spinarea lată a dealului făcea să vină întunericul. Se auzea doar scâncetul mării toată noaptea. Așa era tot timpul. Cât era ziua de lungă, noi, băieții mai măricei, trecuți de nouă, ba chiar de unsprezece ani deveneam stăpanii ulițelor înguste, ai digului, ai dealului, ai mării. Cârdul era într-o veșnică mișcare și zarvă. Rareori spuneam că ne jucăm. „Fantomele zilei” ne spunea armeanu’, stăpânul dughenei. De la el ne alegeam când și când cu acadele semnu’-intrebării.Răsucite. Păstram mereu bucățele mici și le mâncam după veșnicul pește afumat și sărat ocnă. Toată sarea mării părea să fi intrat în peștele ăla. De-aia săreau uneori ,ca bezmeticii, afară din apă. Când nu șterpeleam fructe, pescuiam, înalțam vâltori de foc între stânci încălzite de soare, chemam delfinii din larg bătând cu pietre în apă, iar ei veneau, de obicei câte doi sau patru, tineri și ei; ciripitul lor sacadat, întotdeauna vesel, ne scotea, de fiecare dată, din minți. Urlam, țipam, săream în apă pentru a-i atinge măcar o data, însă nu ne lăsau. Săreau de câteva ori în semn de salut și apoi plecau spre orașul lor de sidef, și acela netrecut pe vreo hartă. Pe lângă treburile „serioase” pe care le desfășuram, căutam distracțiile de tot felul și nimic nu avea darul de a ne încânta mai mult, decât momentul în care, la două case de dugheana armeanului, se deschidea, la etaj, fereastra și apărea undița, cu toate cele trei segmente ale ei, firul, cârligul care plonja pe trotuarul îngust făcut din dale de calcar. La început râdeam de ne dureau burțile; cel de sus era un moș țicnit ce nu ieșea deloc din casă, pescuise mult pe vremuri și iată că o făcea și acum. Unii îi ziceau Moș-Scrumbie. Un ucenic de brutar îi pusese într-o zi în cârlig un bilețel pe care scria așa:”Marea e doar la cincizeci pe pași mai departe. Ai nevoie de un fir mai lung!” Ni s-a părut nostim ,și i-am prins și noi hârtiuțe hâtre. „Azi nu mușcă nimic!” „Ai prins o coadă de balenă!” „Mâine vei avea mai mult noroc!” Moș-Chefal a primit multe. Un dop de Coca-Cola, o râmă găsită cu trudă la margine de cimitir, o talpă de cizmă, resturi de ziare și câte și mai câte. Până când ... Treceam ca insectele dintr-o etapă în alta. Ne-am spus că nu e drept, că are nevoie de mila noastră. Și –am început să-i agățăm de fiecare dată câte un pește.Nu conta de care. De obicei guvizi. Câte un guvid pentru Moș-Guvid, singurul pescar din lume care avea Marea lipita de pielea lui, de oasele lui. O Mare de suflet, o Mare de moarte. Prindea pești din copilăria lui...adâncurile nebănuite de sidef, acolo unde-i mereu ochiul liniștit al furtunii. Nici nu știam prea bine cum arată moșul; are o barbă stufoasă și o pălărie arsă de soare. Nu ne dădeam seama dacă-l bucurau reușitele lui și ale noastre. - E doar un sărit de pe fix , a zis unul dintre noi. - Numai că acu” are mereu ceva de mâncare. - Se zice că nu și-l gătește ... mănâncă așa din el. Crud. - Da! Și că are șase picioare și patru mâini.Din partea mea, n-are decat să-l mănânce cum vrea, nu mă interesează. Și mi-a trecut prin cap să-i dau briceagul meu. Ne-a venit rău când l-am auzit pe Păpădie vorbind. E drept, cuțitașul e al lui, dar era obiectul cel mai de preț al grupului. - N-ai cum să faci asta, decât dacă ai luat-o și tu razna! Puful –Zburător n-avea obiceiul să glumească și, în plus, dacă se uita așa, într-o parte ...o uitătura urâtă de băiat mai mare căruia începuse sa-i mijească mustața... Pește-cuțit trase pe geamlâcul lui,moșul. Pe rând, în zilele ce-au urmat, urcară la el multe minunății. Pește-cutiuță, pește-scoică găurită, pietricica roșie în formă de inimă, o minge mică, albă, ușoară ca briza pe care scria ” made in China”, zarurile fermecate. Vârtejul smintelii lua pe sus lucrurile la care țineam ca la ochii din cap, le aduceam de pe unde le țineam cu grijă ascunse. Comorile noastre mâncate crude, intrate în stomacul pierzaniei. Grăsanu’ și-a adus ultimul obolul, și-am înțepenit de uimire când a scos din buzunar ... Doamne! O păpușică! Ba nu! Vai ce ciudățenie! O femeie tânără cu un chip așa cum numai zânele pot avea, sânișori neacoperiți de nimic, dar sărmana, în loc de șolduri și picioare era pricopsită cu o coadă arcuită de pește. Femeia-pește. - O sirenă, a spus Ochelaristu’. De unde o ai, Grasule, și de ce nu ne-ai arătat-o până acum? - Mi-a adus-o tata. Nu știu de unde. O sirenă. O gingașă stăpână a valurilor pe care n-am văzut-o nicicând, dar care, iată, acum sta în căușul palmelor transpirate, cuminte, nemișcată. Știam de la bunicile noastre că nu trebuia să le privim prea mult, dar mai ales, să nu le ascultăm cântul. Oare Moș-Hamsie, cetluit pe catargul lui, rătăcitor pe Mările Uitării, ar îndrăzni, pentru o clipă, numai pentru o clipă transformată în durere, să asculte-n chin și speranță armonia facerii lumii? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate