Minunea


Ajutat de către părinți, Săndel își deschise pe bulevardul Eroilor un mic magazin de pantofi. Toate bune și frumoase, numai că, atunci când se bătea cu nasul de câte o fată mai de doamne ajută, i-se punea un nod în gât și gata, să-l tai, un sunet nu mai scotea.
Seara se întâlnea cu prietenii la barul Moca. Într-o astfel de seară, după ce își servise berea, o luă agale către garsonieră. Trebuia să treacă prin parcul Feroviarilor, plin la acea dată de galbenul modest al florilor de mușețel. Cum mergea pe alee, la lumina becurilor, că deja se înnoptase, văzu într-un loc în care florile de mușețel erau compacte, un bătrânel ce dormea senin, întins pe spate. Săndel, de frica ploii, că era înnorat bine, încercă în zadar să-l trezească, apoi nici una nici două, îl luă în cârcă și hai cu el către apartament. Bătrânelul mai era pe deasupra și desculț, lipsa sandalelor datorându-se unui cleptoman ce trecuse pe acolo.
A doua zi, dis de dimineață, când la soneria ceasului se treziră amândoi, oaspetele fortuit a vrut să-i explice de ce îl găsise dormind în parc și încă desculț, dar pe Săndel nu-l interesa deloc ce probleme are, era mulțumit că făcuse un bine. Îi dărui și o pereche de teniși pe care avea de gând să-i arunce, cum nu mai juca fotbal, apoi se grăbi către magazin. Plăcut impresionat, bătrânelul îl îmbrățișă la despărțire.
În noaptea cealaltă, Săndel visă niște cifre de aur curat. Deși i-se păreau imposibile, le jucă la loto. Nu câștigă nimic.
Peste alte câteva zile, avu la Moca revelația, că de fapt, sunt numere de telefon. Se codi să sune la numerele visate. Dacă îi răspunde o fată și automat i-se pune nodul în gât? Cel mai bun prieten al lui Săndel era Costel. Acesta, avea uneori în Moca momente de descurajare. Zicea că fetele din ziua de astăzi umblă numai bani și distracție, prin urmare, toți din cercul lor vor rămâne burlaci.
Cu gândul la numerele visate, Săndel deveni invidios pe Costel. Trei seri la rând, nu mai dădu pe Moca. Costel îl căută îngrijorat la magazin. Săndel îi strigă celui mai bun prieten să-l lase în pace.
- Dar cu ce ți-am greșit?!
- Sună la 1725369 și ai să vezi!
Năucit, Costel sună. Îi răspunse pe dată o voce de fată. O întrebă dacă îl cunoaște pe Săndel pantofarul. Fata de la capătul firului nu-l cunoștea. Costel îi dădu atuncea întâlnire. Dragoste reciprocă, fulgerătoare. La cea de-a doua întâlnire, se pomeni cerând-o în căsătorie și Mona acceptă înmuiată de bucurie.
Desigur, Săndel era la nuntă un invitat de onoare. În restaurantul arhiplin, Costel, vizibil fericit, le dezvălui nuntașilor că a cunoscut-o pe Mona datorită lui Săndel. Cum așa?!, săriră cu toții pe Săndel, dar acesta ieși contorsionat din restaurant.
Peste trei zile, lungiți de nedumerire, Costel cu Mona își făcură apariția la magazin să le deie explicații cu privire la plecarea lui intempestivă de la nuntă.
- Mi s-a făcut rău de la tărie.
Mona se mutase în apartamentul de două camere al lui Costel și proaspăt căsătoriții îl rugară pe Săndel să le facă în seara aceea o vizită. Va veni și fratele Monei care ratase nunta, cum, făcătură, numai în dimineața aceea a fost eliberat de la Gherla.
Chiar atunci când soarele asfințea după blocuri, Săndel, cu un buchet de flori, o luă prin parcul Feroviarilor către apartamentul lui Costel. În parc, pe aceeași parcelă galbenă de mușețel, bătrânelul lui, ședea culcat pe spate, așteptând tihnit să-i vină somnul. Prevăzător, de data asta avea tenișii puși sub cap. Când Săndel trecu încruntat și mustrător pe lângă el, că băutura îl aduse aici, bătrânelul se ridică în fund și strigă indignat: - Măi băiatule, nu este ce crezi tu! Nimic nu îmi place mai mult decât să dorm pe covor de mușețel. Mi se deschide atunci o ușă minunată către copilărie, lasă, bine că nu înțelegi nimic din ce zic.
Săndel ce să-i răspundă? Că și pe el prietenii îl ironizează, făcându-l un fel de Hagi Tudose, care mai bine și-ar tăia un deget decât să invite o fată la o pizza?
- Somn ușor moșule!
Odată ajuns la apartamentul lui Costel, sună. Nici o mișcare. Pe unde sărăcie erau?! O luă înapoi către casă, cu gândul de-a se abate și pe la Moca. Ajunse iarăși în parc. Moșul nu avea somn. Ședea în fund, proptit în mâini, cu ochii în zarea stinsă de peste blocuri. Când îl văzu pe Săndel venind pe alee, se încruntă.
- Ce s-a întâmplat măi băiatule?
- Am fost invitat la un prieten abia căsătorit și nu este nimeni acasă.
După un moment adânc de gândire, moșul îi zise:
- Poate că prietenul tău și cu Mona stau la gară să-l aștepte pe fratele abia scăpat de la Gherla, dar cu greva asta de avertisment a ceferiștilor, cine știe când vine trenul.
- Am auzit la radio despre grevă, însă eu de unde să știu că fratele acela vine cu trenul?
- Și nu era nimeni la apartament?!
- Cine să fie?!
Moșul căzu iar pe gânduri. Deodată se lovi cu palma peste frunte.
- Mare fraier sunt!...Ai observat la nuntă, că lângă mireasă stătea sora ei?
- Nu.
- Ei bine, sora lui Mona este surdo-mută și iată ce scenă mi-am închipuit că o să se întâmple. Costel cu Mona sunt la gară. Tu suni la ușă și Angela, sora Monei, îți deschide, pentru că pe ea au lăsat-o la apartament să pregătească aperitivele și friptura.
- Cum să audă soneria și să-mi deschidă dacă este surdo-mută?!
- Degeaba mi-am tras palme? Amănuntul ăsta mi-a scăpat. Dar lasă-mă să-ți povestesc în continuare scena. Deci, Angela îți deschide ușa. Când o vezi, ți se pune nodul în gât. Dar Angela are în mână un carnet special din care filele se rup ușor. Agitată, îți scrie cu dexteritate. “ Trebuiau să
vină de la gară cu fratele, acum două ore. Oare ce-au pățit?!” Tu o liniștești, scriind la rândul tău: “ S-a dat pe toate posturile de radio.
Astăzi ceferiștii fac grevă de avertisment.” Angela se destinde și-ți ia caietul. Te întreabă: “Mona cu Costel de ce nu au știut de grevă?” Iată replica ta: “Mai auzi ori vezi ceva în luna de miere?!” Angela îți zâmbește complice și scrie: “ Înseamnă că în luna de miere mor cu toții călcați de mașini!”...și așa se face că, peste trei ceasuri, când Mona, Costel și fratele abia eliberat, se întorc de la gară, găsesc ușa apartamentului încuiată, cum tu și Angela ați ieșit până la un non-stop să cumpărați un braț de caiete!...Ei, ce zici de una ca asta?
- Moșule, nu-mi bat eu capul că de unde le știi pe toate, dar ce-i al tău este al tău, am auzit cea mai frumoasă poveste despre mine, și Săndel o luă pe alee către casă.
- Întoarce-te și așteată-i în fața blocului.
- N-au intrat zilele în sac!
Odată ajuns acasă, Săndel se culcă grăbit, cum somnul ar fi o scurtătură pe care o tai mai repede către momentul dorit. Dar peste noapte avu un coșmar amanunțit. Se făcea că în fața Angelei, ca prin minune, îi revine graiul și turuie la nesfârșit vrute și nevrute despre echipa națională de fotbal, dar că, mâna dreaptă cu care trebuie să-și scrie gândurile sprințare în carnețelul special cu foi detașabile, ca paralizată, nu i-se mai mișcă!
Când îl trezi soneria ceasului, scârbit de ironia cumplită cu care își bate viața joc de el, se repezi la magazin, puse pe ușă anunțul “Plecat în concediu”, apoi cu o mașină de ocazie nu se opri decât la părinții lui ce locuiau la treizeci de kilometri de oraș, în satul Călata. Acolo, cum proaspătul har al vorbirii îl făcea de neângrădit, numai ce se trezi că zile întregi, ia la inventar lumea asta cu fata veterinarului din sat, Veta, fostă colegă de școală primară, și nu se mai satură unul de altul.
Plăcut la țară, plăcut, dar prea multă liniște de la un timp, așa că, după zilele petrecute cu Veta pe dealurile Călatei, Săndel o aduse pe fată să-i arate orașul, garsoniera și magazinul.
Către seară, după ce le văzură pe toate, Veta deveni visătoare și Săndel îi spuse: - Mergem în parcul Feroviarilor să-ți prezint pe cineva.
Dar în parc, covoarele de mușețel erau deja ofilite și nici urmă de bătrânelul știe tot. De acolo, merseră la Costel. Bucurie mare pe prietenul cel mai bun și pe Mona, că își găsise și el perechea. În vreme ce în bucătărie, Mona și Veta băteau la grătare, Costel cu Săndel ieșiră pe balcon cu sticlele de bere în mână.
Era momentul acela al înserării de vară târzie, atât de familiar orășenilor, când albastrul confuz și obosit al cerului, imediat după scufundarea soarelui în spatele blocurilor, începe să strălucească alburiu, plin parcă de particulele limpezi ale unei libertăți nepământene, ce odată trase cu nesaț în piept, te destind și-ți stârnesc pofta de rătăciri metafizice.
- Ce mai face Angela? întrebă într-o doară Săndel.
- Care Angela?
- Sora Monei. Cea cu carnetul special.
- Te-ai îmbătat dintr-o bere?! Ce soră, ce Angela, ce carnet special?!
- La nuntă a stat lângă Mona.
- Zi-i așa. N-o cheamă Angela, că Liana. Face bine. Ce carnet special?
- Lasă-o baltă. Probabil le-a încurcat moșul.
- Ce moș?!
- Bătrânelul care dormea în parc pe mușețel.
- Zi-i așa. Sfântul Petru.
- Sfântu Petru?!
- Așa râdea lumea de el, că dacă-l întrebai ceva despre viața ta, te cruceai de unde le scoate. Trebuie să fi avut o memorie de elefant cum toată ziua încurca oamenii prin piața mare a cartierului. Dar nici de mărăștenii noștri nu mi-e rușine, merg la piață mai mult pentru bârfe decât să cumpere.
- Deci așa? Și acuma unde este?
- Numai în vara asta ne-a onorat cartierul cu prezența lui.
- Păi el mi-a dat număru de telefon al Monei.
- Mare lucru! De un an de zile, săptămână de săptămână, Mona a trimis anunțuri la “Piața” că vinde o mașină veche de cusut. Asta a fost.
- Cum asta a fost?!
- Las-o baltă, uneori o nimerește, alteori cum este cazul la tine, a dat-o în bară. Ce Angela, ce carnet special?!
Cuprins de-o veselie stranie, Săndel îi ținu isonul, exclamând la rândul lui: Ce Angela, ce carnet special?!
Tocmai atunci Mona veni pe balcon și auzind ultimele lor replici, îi mustră: Voi trăiți pe lună, nu printre oameni. N-ați auzit de blonda cu carnetul în mână ce la oprit pe unul în Mănăștur și i-a scris: Domnule, vă implor, sunt surdo-mută, nu știu ce-am făcut cu cheia de la apartament?
- Niciodată nu-i târziu. Continuă.
- Văzând-o atât de disperată, tipul acela a liniștit-o, scriindu-i la rândul lui: “ Nu-i un capăt de țară. Cu ce te pot ajuta?” “ Săriți vă rog în balconul meu și deschideți-mi ușa de la intrare.” Balconul Angelei era la etajul unu, așa că ce mare cascadorie trebuia să facă tânărul acostat? Odată ușa de la intrare deschisă, amabilă, Angela îi făcu tipului o cafea și începu cu el o conversație înflăcărată prin scris. Li se terminară carnetul și braț la braț coborâră la un butic să cumpere un teanc de caiete.
- Nici nu-ți închipui de unde sare iepurele!
- O cheie pierdută, o poveste de dragoste născută!
- Stați, că n-am terminat. Se întorc încinși în apartament și pe nepusă masă, apar proprietarii!
- Adică?...
- Adică, da! Luată de val, biata Angelica, vorba aceea, a uitat de ce-a venit! și Mona se grăbi să intre în bucătăria din care se auzea sfârâitul grătarelor.
Rămași singuri, încă nedezmeticiți, Săndel se grăbi să-i povestească lui Costel de-a fira-n păr întreaga lui pățanie cu Sfântul Petru. Când sfârși, Costel exclamă: - Ce-a fost moșul ăsta?! Un impiegat de vise și informații? Le devia de pe o linie pe alta?!
- Bine ai zis. Să bem în cinstea Sfântului Petru, impiegatul!