VI – Ciocolată dulce-amăruie

Malena mă aștepta pe terasă, însoțită de sora de caritate, pe care o mai văzusem cu câteva zile în urmă trăgând după ea stativul acela pentru perfuzii. Aceasta stătea în spatele amfitrioanei mele și încerca să îi pună pe cap o eșarfă care aluneca mereu spre disperarea ei și a Malenei.
- Narcis...vreau să-ți prezint pe cineva...o persoană deosebit de dragă mie...și, vei vedea, un actor, nu cu un rol secundar, în economia acestei telenovele, care a fost dragostea dintre mine și tatăl tău...
- Telenovele? Nu înțeleg? Mie până aici mi se pare totul destul de firesc, poate exceptând...da...s-ar putea să aveți dreptate...episodul din biserică...! Pentru cei mai cu picioarele pe pământ, adică pentru noi, cei tineri...da, pare un moment desprins dintr-o telenovelă siropoasă!
- Ea este sora Clementina...cea care a avut grijă de mine din prima clipă când am ajuns aici...a fost pentru mine ca și o fiică...așa că țin cu tot dinadinsul să o cunoști.
Am întins mâna și m-am prezentat femeii din fața mea. Cred că avea în jur de cincizeci de ani, dar tristețea adâncă din ochi o făcea să pară și mai bătrână. M-au atras gropițele din obrajii ei, când mi-a surâs stins, ca un gest de complezență, pe care se vedea că nu-l mai făcuse deseori în viață. Mai văzusem undeva acele mici insule de bucurie în obrajii altcuiva? Nu-mi aminteam și cu cât încercam să sap adânc în trecut nu reușeam să găsesc un alt tipar, așa că am renunțat.
- Te deranjează dacă ne ține și ea de urât în seara asta?
- Nu, mai ales acum, când ați spus că este un personaj al acestei încercări pe care o facem de a readuce timpul iubirii d-voastră înapoi la izvoare...Ah, era să uit...v-am adus ceva...simbolic...o ciocolată...amăruie...știu, de acolo din jurnal, că este preferata d-voastră!
- Așa este... îți mulțumesc din suflet, dar cred că am s-o împart cu Clementina...știi, diabetul meu...oricum am să gust din ea, mai ales că este de la tine...Apropo, hai să-mi citești scrisoarea pe care Theodor mi-a trimis-o imediat după ce m-am confesat la Biserica Neagră, cea intitulată...
- Ciocolată dulce-amăruie...
- Exact! Theodor parcă nu mai avea stare pe șantier, făcea ce făcea și mai dădea o fugă la locul în care ne răspândeam inspirația prin acuarele și gânduri pe pânză. Venea sub cele mai nebănuite motive: ba că ar vrea să organizeze o seară distractivă comună cu șantierul lor, ba că încerca să găsească pe cineva care să-i facă câteva crochiuri ale ultimelor vestigii descoperite, pe care urma să le ducă la Muzeul de Istorie, ca mostre, până la completa evaluare a ceea ce preconizau a fi ascuns acolo sub pământ...pe șantier...În fond, nu făcea altceva decât să încerce cu disperare să mă vadă...deși, se pare că lucrul ăsta devenise atât de evident pentru colegii mei, încât, mai în glumă, mai în serios, mă porecliseră „artefactele”!
- Vă deranja lucrul ăsta?
- La început, da, mai apoi la gândul că și eu eram la fel de disperată să îl văd, în fiecare zi, nu! Mai mult, mulțumeam divinității în gând că i-a dat lui acel curaj de a face mereu primul pas, de a veni, indiferent de motive, să mă vadă...
- Se sfârșise prietenia și...
- Începuse iubirea, da! Da , Narcis, acesta era adevărul și trebuia să lupt cu el, mai ales că una dintre colege îmi spusese că îl văzuse prin Brașov pe Theodor cu o doamnă, însoțită de un copil...
- Mama...și cu mine...Probabil, exasperată de răceala din ultima vreme a tatei față de ea...
- Atunci parcă mi s-a luat un văl de pe față. Mi-am zis: dacă omul ăsta este căsătorit...mai mult,dacă are și un copil...am eu dreptul să rup această vrajă pe care orice căsătorie o pune peste creștetele celor care se unesc pe viață?
- Sentimentele d-voastră față de tata au suferit un recul...scuze, poate nu ăsta este termenul cel mai potrivit..o deteriorare, la aflarea acestei vești?
- Spre disperarea mea, nu! Parcă-l doream și mai mult, știindu-l al altei femei, parcă aș fi fost un pirat care descoperise o comoară, pe care n-ar fi vrut să o împartă cu nimeni, și căutam toate mijloacele ca să-mi îndepărtez în orice fel rivala...pe femeia care râvnea la bunul meu...
- Chiar prin orice mijloace?
- Era pentru prima dată în viață când trebuia să lupt pentru ceva...pentru cineva...și, da, atunci mă simțeam în stare să folosesc toate mijloacele...oricât ar fi fost ele de incorecte...dar nu știam cât de mult mă înșelam în predicțiile mele asupra viitorului meu alături de Theodor...
- De ce?
- Fiindcă se va dovedi, în timp, că era un om extrem de posesiv...înspăimântător de gelos, până dincolo de latura umanului, dar, în același timp...
- În același timp?
- Nu e timpul încă să vorbim despre asta...Hai, citește-mi scrisoarea lui Theodor...


Ciocolată dulce –amăruie, 1964, mai, 23
Theodor către Malena

Trecând prin fața unei vitrine bietele noastre simțuri gustative vibrează, amintindu-ne că înainte de toate suntem oameni. Și atunci ne alegem din vitrină un baton de ciocolată, savurând chiar în clipa când plătim la casă senzațiile ce vor urma. Nerăbdători, începem chiar din magazin să desfacem staniolul strălucitor, mâinile încep imperceptibil să tremure de nerăbdare, inima începe să descrie alte volute prin armoniile cămărilor ei și cu dinții puternici rupem un mic pătrățel, pe care îl plimbăm pe buze, apoi prin gură, amânând parcă momentul contactului cu dulceața ce o degajă ciocolata. Este dulce, ne face să închidem pentru o clipă ochii, să ne simțim proustian plecați spre o reverie a timpului pierdut, abandonându-ne viața de zi cu zi, măcar și pentru o fărâmă de timp și fericire. Și atunci ne este atât de bine, încât mai rupem un mic pătrățel, amestecând gustul cu mirosul, într-o beție pantagruelică, din care nu am vrea să ne trezim niciodată...Tot așa, trecând prin fața vitrinei multicolore a vieții tocitele noastre simțuri tresar, ca un ghiocel ce amestecă negrul pământiu cu albul pur al zăpezii când respiră pentru prima dată viața. Și atunci ne alegem din vitrina vieții un sentiment, căci poți cumpăra orice cu inima. Cumpărăm întotdeauna doar acel sentiment care suferă existențial în noi. Am trecut și eu, nu demult, prin fața acestei vitrine și am ales o dragoste tulburătoare, cu o combustie internă amețitoare, dar și fermecătoare totodată. Am încercat să rup o fărâmă din ea, să-i simt aroma de mult uitată și dragostea s-a lăsat în posesia sentimentelor mele. La început totul a fost atât de subtil, încât am avut senzația fizică a unei dezbrăcări de tot ceea ce este uman și real și asemenea pătrățelului de ciocolată m-au invadat gusturi și mirosuri atât de șocante, care mi-au dat iluzia unei disipări totale, lente, părându-mi că dragostea pe care o alesesem din vitrină mă va devora asemenea unui pirhania strălucitor, care odată ce simte aroma cărnii tale te târăște cu el la fundul mâlos și rece al deznădăjduirii din adâncuri. Cu fiecare fărâmă de iubire pe care încercam să o decupez, simțeam cum ceva se rupe în mine, o gheară rece-incandescentă amestecându-mi inima într-un recipient plin cu pelin, macerând-o în tristețe și multă durere. Iubirea doare? Acum știu că da! Mă lovesc zi de zi de un sentiment de culpabilitate, acela de a te târâ, Malena, în lumea mea de spaime, himere, dureri atavice. În astfel de clipe fărâma de dragoste își pierde dulceața, iar batonul de ciocolată devine noapte de noapte, zi de zi, tot mai amărui. Ciocolata dulce a vieții devine o amăgire amară, o vremelnică speranță. Voi putea să renunț la tot pentru tine? Vei putea renunța la tot pentru mine? Nu știu când și ce răspuns voi primi la întrebările mele! Mă retrag în carapacea mea, ca un melc aruncat pe o plaje pustie la marginea lumii. Acum știu că în inima fiecărui bărbat există iubire, tristețe, bucurie, dar și atâtea lacrimi, încât ar putea umple oceanul planetar în cazul în care acesta ar seca într-o zi din cauza dorului meu pentru tine!


- Nu înțeleg, Malena, i-am spus eu, în timp ce încercam să-i așez din nou eșarfa pe care boarea serii i-o vălurea neâncetat, nu înțeleg, de ce atâta tristețe în cuvintele tatei, după doar câteva zile petrecute alături de tine?
- Theodor a trăit tot timpul într-o clepsidră de nefericire, pe care, din păcate, atunci când a văzut că o poate umple cu speranță și iubire, s-a speriat de moarte. Că nu va reuși să desferece tristețea și s-o înlocuiască cu bucuria, că nu va reuși să treacă peste viața sa de familie și să ajungă la mine...nu știu, dar l-am simțit nehotărât chiar la începutul drumului pe care ar fi trebuit să-l începem amândoi, cu dreptul, pe aceiași cărare, spre același pisc. Chiar și atunci când mi-a dat această scrisoare, acolo, la „Căsuța bistrițeană”, un mic restaurant din Brașov, pe care l-am descoperit aleatoriu, într-o plimbare prin orașul cufundat în seara de mai, chiar și atunci l-am simțit deznădăjduit. Dar nu știam atunci prea multe despre viața sa. Fusese ideea lui să mergem până în oraș, la Bran oriunde te mișcai nu dădeai decât de membrii șantierului și cei ai taberei de creație, căci încă nu venise iunie cu torentul de turiști lacomi de răcoare și peisaje minunate, când te puteai pierde în mulțimea pestriță de oameni. Au fost câteva clipe, acolo, la restaurant, când l-am simțit destins, coborât dintr-o aură de sinceritate, cum nu cred că l-am mai văzut de atunci...!
- Poate de vină a fost și vizita, intempestivă, cred eu acum, a mamei!
- Cu siguranță! Theodor care mă dorea cu atâta lăcomie, nu putea renunța la desertul cu care familia lui îl obișnuise de ani de zile...
- M-aș bucura,în amintirea mamei, să știu că ăsta este adevărul, dar când mă gândesc că timp de șapte luni n-am mai știut nimic de el...decât prin câteva telefoane sporadice și reci...
- Șapte luni...șapte luni...într-adevăr au fost șapte luni când nu ați mai știut nimic de el...Când a fost numai al meu...numai al meu...din păcate, doar șapte amârâte luni de zile...!
- A fost imediat după episodul Bran?
- Nu. Nu imediat! Trebuia să se decanteze în noi toate serile petrecute acolo sub munte, pentru ca să simțim amândoi nevoia de a nu ne mai trezi dimineața în paturi străine...
- Mi-amintesc că la un moment dat nu mai pleca deloc pe șantier...
- Te cred și eu! După ce s-a închis tabăra și eu am revenit în oraș, se chinuia ca legendarul Nessus să scape de un șantier care amenința să-l țină acolo toată toamna până în inima iernii. Era disperat și atunci și-a inventat o boală, tocmai potrivită pentru un arheolog obligat să înfrunte intemperiile vremii, un lumbago, care amenința să degenereze într-o hernie de disc.
- De aceea a venit în oraș...acasă?
- Da. A fost o perioadă unul din ghizii Muzeului de Istorie, asta numai și numai pentru a fi alături de mine...
- Atunci au început și frecventele certuri dintre mama și el, culmea, tocmai când se hotărâse să nu mai bată coclaurii...
- Așa este. Dar nu putea să treacă o seară fără să fim împreună...și asta cred că a deranjat-o pe mama ta...o femeie simte imediat infidelitatea celui cu care trăiește sub același gând...așa cum simte un animal de pradă amenințarea prafului de pușcă pe teritoriul lui...
- Ați simțit vreodată această amenințare?
- Cât am fost împreună cu Theodor, nu! Niciodată! Cu Andrei, însă...
- Andrei...Andrei...da, acesta-i un nume întâlnit de mine în jurnal. Din păcate asta se întâmpla într-un moment de deznădejde maximă pentru tata...surprins spre finalul jurnalului...un moment de cumpănă, între viață și moarte...petrecut acolo sub castani...castanii din ochii Malenei...
- Pentru acest episod port pe umeri toată culpabilitatea care ar putea încape vreodată într-o inimă de femeie...și crede-mă, încape...încape foarte multă...!
- Încercăm mâine să descoperim de ce spuneți asta?
- Mâine, desigur!...Mâine va fi o nouă zi și poate voi găsi puterea să mă justific în fața ta, în fața timpului...pentru acest moment...Acum însă, te lăsăm să te întorci în lumea ta plină de visele pe care, sunt sigură, împreună cu Maria le proiectați noapte de noapte pe pânza fragilă a sufletului vostru tânăr! Noapte bună!