VIII – Epilog

Peste o săptămână i-am adus jurnalul Malenei, pretextându-i stângaci că nu găsisem finalul așteptat de ea și de tata. În realitate, mă măcinase gândul că, odată terminat, nu am să o mai văd așa de des, că viața mea personală mă va depărta de amintirea ei, și implicit a tatei, amintire care prin dialogurile cu ea căpătase în sufletul meu atâta consistență și sens. A fost atât de fericită când l-a simțit în palme, mângâindu-i coperțile lucioase. A fost surprinsă însă când i-a văzut titlul.
- Spune-mi, de ce “Hieroglifele umililor”?
- Umililor, fiindcă ați văzut în debutul jurnalului cum tata încerca să se numere și el printre umilii care au vrut să ducă pe umeri lor slabi crucea grea a iubirii...Caesar, Napoleon...Eminescu...regii blestemați sau anonimi ca el, de pretutindeni...Hieroglife, fiindcă între scrisorile îndrăgostiților, câți au existat vreodată pe lume, și, să zicem, inscripțiile rupestre, manuscrisele de la Qumran ori vestigiile descoperite de tata în cine știe ce sit îndepărtat, nu există nicio diferență. Ele au fost încifrate de cei care le-au dat viață, tocmai pentru a-și ascunde astfel trăirile, emoțiile, deznădejdea, rarele bucurii, iubirea pentru cei din jur sau pentru Dumnezeu...Pentru ca numai cei predestinați să le poată descoperi și descifra, cândva, pentru cei ce vor veni după ei...
- Îți mulțumesc pentru acest dar, Narcis, aveam nevoie de el în serile, câte mi-au mai rămas...Sper să nu ne uiți, pe mine și pe Clementina, și să mai treci din când în când pe aici. Ne vei găsi cu siguranță...eu nu voi pleca încă nicăieri...!
Acel “încă” îmi prevestea ceva rău, de aceea m-am scuzat că trebuie să discut cu directorul Așezământului, de la care să încerc să obțin acceptul de a face aici, pentru ziarul meu, un reportaj. În realitate îi lăsasem un număr de contact pentru a mă anunța, când starea sănătății Malenei s-ar fi înrăutățit.
Au trecut doi ani de atunci, și viața mea alături de Maria avea acum alt sens prin venirea pe lume a fetiței noastre, pe care, de comun acord, o botezasem Malena, ca pentru a contribui și noi cu ceva la telenovela ce se iscase din paginile jurnalului tatei. Hotărâsem să mergem în prima duminică la Așezământ pentru ca piticul nostru să o cunoască pe cea căreia îi purta numele, căci eram convins că îi vom face o surpriză plăcută acesteia. Din păcate, Clementina m-a întâmpinat îmbrăcată în doliu și cuvintele ei au fost deja de prisos.
- Când s-a întâmplat?
- Acum patru luni...
- Dar, bine, l-am rugat pe director să mă anunțe, dacă starea sănătății ei se agravează...
- Mama, în teribila ei intuiție feminină, a simțit care era scopul adevărat al întrevederii tale cu directorul și i-a spus acestuia că singura ei dorință, înainte de a pleca dincolo, este ca tu să nu fii de față. Voia să ți-o amintești, așa cum era ea aici, pe terasă!
- Jurnalul...ce știi de jurnal...?
- L-a luat cu ea...
- În locul pensulelor și acuarelelor...Nici n-ar fi avut nevoie de ele acolo...pânza cerului...culorile amintirilor ei...
- Þi-a lăsat în schimb ceva...
Și Clementina a luat de pe un șevalet o pânză. Un tablou, de fapt un portret al meu, dar în care undeva, în spatele liniilor creionate, recunoșteam incisivitatea figurii tatălui meu. Pe un colț Malena scrisese îngrijit: “Cu dragoste, pentru bărbatul Valerian, cel care a fost și cel care este”.
M-am despărțit de Clementina, promițându-ne să ne mai vedem, dar era evident că amândoi realizam că aceasta era ultima noastră întâlnire. Pentru ea, copilul crescut într-un mediu impropriu, eu nu eram decât celălalt copil al lui Valerian, care beneficiase de totul în viață. Pentru mine, ea era o parte dintr-o iubire care făcuse atâta rău familiei mele, în special mamei.
Am plecat pe aleea străjuită de trandafiri, în timp ce mica noastră Malena sărea într-un picior mirosind mereu tufele parcă speriate de exuberanța sa, uitând pentru o clipă că doamna pe care voiam să i-o prezentăm plecase într-o țară mai caldă, unde soarele să-i facă bine oaselor bolnave și bătrâne. Am privit înapoi și parcă la capătul aleii l-am zărit pe tata, stând în spatele unui cărucior cu rotile. Îmi făcea semne de despărțire cu dreapta, fluturând-o în aerul moale al înserării, iar stânga se afla rezemată pe umărul Malenei. Aceasta își pusese și ea mâna dreaptă pe umăr, peste mâna tatei, apoi cu un zâmbet stins își plecase capul peste cele două mâini, ca și cum ar fi vrut să-mi spună: “Vezi, Narcis, abia acum și aici suntem într-adevăr fericiți!”.
Mă gândeam cu tristețe că nu avusesem inspirația să păstrez pe un CD jurnalul tatei, dar apoi, parcă amendat de un gând, care parcă venea undeva de departe, din memoria stinsă a tatei, mi-am zis că noi, oamenii, n-ar trebui să ne exhibăm nicicum sentimentele și trăirile. Oamenii trebuie lăsați să iubească fiecare în felul său și să-și ascundă acest sentiment de lumea ce-i înconjoară. Fiindcă omul, o atât de mică fărâmă cosmică, poartă în el un amalgam de trăiri extraordinare. În sufletul lui neânsemnat încap toți ghețarii de la Poli, cuptorul Ecuatorului, musonii, hamsinul, mările și oceanele lumii. Acolo, în inima lui, încap adâncimi înfricoșătoare sau înălțimi înspăimântătoare, contradicții ce-l fac unic, irepetabil, neasemuit de tainic și miraculos totodată, puternic și atât de neajutorat! Fiindcă din tot ceea ce Bunul Dumnezeu a creat pe lume, el este singurul care poate să iubească și să urască, în același timp, cu aceiași fervoare și cu atât de multă încrâncenare!