Puterea descântecului

Trăim zi de zi într-o realitate, care ne domină prin rigiditatea și normele ei, care uneori nu ne mai dă nici măcar șansa să visăm, care ne obligă să credem că numai ea este cea care se deapănă sub degetele grăbite ale fusului ce ne macină viața. Că în afara ei totul a încremenit. Că o a doua realitate, cea intuită, imaginativă, fantastică, nu mai există. Sentimentul este fals și l-am probat, ca unul care a trăit o experiență dincolo de limitele realului din noi și din jurul nostru. Eram student la Litere. Gândul că mi-aș putea sacrifica ultima vacanță studențească, renunțând la veșnicul Costinești, mă ispitea, mai ales că locul în care urma să-mi petrec câteva săptămâni din vara aceea era unul coborât parcă dintr-o existență paralelă cu cea pe care noi, orășenii, o parcurgem zi de zi între aceleași tipare logice de viață. Era o lume a satului uitat de istorie pe vârful unui munte, acolo unde casele se agățau ca niște semne tainice fie pe întinderea pădurii de brad, sub un umăr de stâncă, fie la picioarele unei stâne singuratice. Oamenii erau și ei răspândiți de veacuri prin coclauri ca niște albine lucrătoare, fiecare în cămara lui de stup, robotind cât era ziua de lungă și începând taina somnului odată cu pecetea luceafărului de seară pe bolta costelivă. Vărul meu, Săndel, mai mic decât mine cu doi ani, mă invitase să cunosc acea parte de lume, care pentru mine era un loc plin de făgăduințe, ținând cont de faptul că în ultimul an de facultate urma să încep cursul de Etnografie și Folclor, iar acolo, în satul lui, tradiția nu încălțase încă pantofi de stradă și umbla tot așa de simplă și naturală, în cioareci și costume lăsate de cei cufundați în somnul mineral al duhului muntelui. Unchiul meu, Ristică, avea și o turmă însemnată de oi și nu strica să încerc să culeg cu reportofonul meu întotdeauna pregătit câteva ziceri specifice locului, cântece de ciobănie străvechi, datini de transhumanță, pentru mulți din cei de la oraș lucruri moarte, fără importanță. Însă destinul fusese mult mai generos cu mine, căci acolo, în satul acela risipit pe coline, urma să trec printr-o experiență de viață unică, la care nici măcar eu, cu entuziasmul și modul meu pozitiv de a vedea lumea, nu îndrăzneam vreodată să sper că o voi trăi...
Fiindcă unchiul nu se simțea în ultimul timp prea bine, hotărâse să coboare la oraș și pentru câteva zile să-și facă niște analize și un control amănunțit. Cum era de așteptat, urma ca Săndel să poarte de grije în acest răstimp turmei aflată sus, la stână. Cum nu puteam să-l las singur pe bunul meu văr, și fiindcă prilejul se dovedise a fi unul deosebit, acela de a mă afla câteva zile sub cerul liber de orice îngrădiri umane, ca o pasăre eliberată dintr-o colivie prea strâmtă, am urcat la stână cu Săndel. Toate bune și frumoase, numai că în prima noapte, apoi și în celelalte două am fost vizitați de o haită de lupi, care a făcut ravagii în turmă. Degeaba ieșisem noi doi cu bâtele noduroase în mijlocul stânii, aținându-ne la ei cu strigăte care se voiau înfricoșătoare, dar care ieșite din piepturile noastre tinere păreau niște biete scâncete firave. Degeaba se luptaseră cu oaspeții nopții zăvozii lui unchi-meu. Lupii își luaseră tainul cuvenit în fiecare seară. Pe mine unul, atunci, în prima seară, mă înspăimântase cumplit urletul haitei, învârtoșarea caninilor ascuțiți care rupeau din blana mioarelor cu lăcomie pentru a da de gustul sângelui și al cărnii. Unul dintre lupi, în realitate sau poate numai în imaginația mea, care sub imperiul fricii începuse să deseneze imagini ireale în noapte, mi se părea a fi uriaș, sub umbra-i ce se profila pe pereții stânei sub lumina pașnică a lunii, care asista și ea neputinciosă la acest ritual vechi de la întemeierea lumii.
Paguba provocată de haită îl copleșise cu totul pe unchiul, la întoarcerea de la spital. Credeam, inițial, că era vorba doar de impactul pierderii materiale suferite. Dar nu era așa. Unchiul Ristică privea în pământ cu deznădejde și aveam să aflu imediat pricina, care nu era datorată pierderii celor câteva mioare.
- Acu’ trebuie să merg la lupar! îi spusese el cu obidă în glas lui Săndel. N-am ce-i face, trebuie, și speram ca niciodată să nu mai dau ochii cu moșul ăla, care numai când te privește simți cum urcă în tine o teamă uriașă. Cine l-a văzut o dată, poate spune că a dat ochii cu moartea, căci, după ce îl părăsești, mulțumești Cerului că ai scăpat viu.
M-am uitat întrebător la Săndel, căci nefiind al locului, nu știam despre ce personaj tot vorbea unchiul. Săndel s-a apropiat de mine și mi-a spus șoptit, ca și cum i-ar fi fost frică de vântul ce se legăna peste pădure, ca nu cumva să-i ducă gândul mai departe.
- Luparul... adică moș Dochiaru...este un om cu puteri mari...!
- Adică?
- Nu știi ce e ăla om cu puteri mari, aici, pe la noi? E unul care îți poate pronunța doar numele, într-un fel special, așa cum numai el știe, și cazi pe loc la pat. E unul care îți poate tăia laptele de la muls, că stă vaca bolunzită și tu nu știi ce are, de nu mai are izvor de viață-n ea. E unul care dacă-ți deoache caii, îi prind nădușelile ălea mari, tremură ca după frigurile de baltă și cad din picioare...se sfârșesc...se duc...
- Cum așa?
- Păi, nu ți-am spus. Ãsta este luparul. Omul de care avem noi nevoie. Stăpânul lupilor. Ãl de care tremură haita, numai când face el cruce cu cuțitul lui din os de lup, deasupra apelor, acolo, sus, la el la coliba de pe baltă.
- Măi, vărule, oi fi eu de la oraș, neumblat și neștiutor în lumea voastră, dar nu mă lua pe mine cu basme din astea! Păi, noi, doi oameni în puterea cuvântului, cu bâte zdravene de stejar și cu ciobăneștii pe lângă picioarele noastre și am rămas cu turma spartă de lupi...și el..un moș...cum l-o fi chemând...să fie stăpânul lupilor. Hai, că asta numai în basmele alea vechi mai stă scris!
- Mădăline, vărule, nu râde! Are moșul cărți vechi de sute de ani, din alea care când le deschizi simți cum te furnică așa instantaneu toată pielea, ca și cum cuvintele alea lăbărțate, groase, scrise cu migală și uneori cu stângăcie ar fi niște sulițe de foc ce-ți pătrund până în suflet. Eu am văzut la bătrânul lu’ ăl bătrân al meu...
- La străbunicul Maftei?
- Da, la el, o astfel de carte, un fel de zodiar...numai buchisindu-l m-am trezit că parcă umblu prin altă lume...
Mă gândeam în sinea mea că, dacă aș fi auzit toate astea de la unchiul, poate mi s-ar fi părut că vrea să-și dea importanță cu lumea lui de ciobani, ascunsă în munte și tăcută, dar Săndel era băiat destupat la cap, învățase carte cu socoteală. Voia chiar să plece la o facultate, deci pe el trebuia să-l cred pe cuvânt, măcar într-un infim procent.
- Unchiule, am întrebat eu, și de ce te sperie atât de mult gândul că vei da ochii cu moșul...cum ai zis că-l cheamă?
- Dochiaru...nume străvechi pe la noi...oamenii vorbesc că se trage din neamul dacilor, tu trebuie să știi mai bine decât mine cine a fost Dochia...
- Fiica lui Decebal, de care s-a îndrăgostit chiar Traian, cuceritorul..
- Ei, vezi, d-aia este moșul temut pe aici, nu numai de oameni, ci mai ales de animale. Coboară în el sângele unei lumi de altădată, puternică, răzbunătoare, rea și amăgitoare, totodată! O dată am fost la el, pentru o nevoie de-a mea...n-are rostul să mai amintesc de ea acum, s-a trăzvit timpul de atunci ca vinul într-un boloboc spart. Și clipa aia mi-a ajuns!
- De ce?
- Are niște ochi, că atunci când îi coboară în pivnița sufletului ți-o golește de viață, de tot ceea ce crezi că îți aparține numai ție, gânduri tainice, dorințe...Vorba lui te lovește ca o secure ce-ți despică trupul în două! Da’, acu’ trebuie musai să merg la el. Dacă lupii s-au nărăvit la stâna mea și simt că omul e slab, neajutorat, lipsit de curaj în fața lor, până nu-i termină toată turma nu se lasă...
- Când pleci?
- Mâine de dimineață...
- Am o rugăminte...ia-mă și pe mine, te rog, poate aud și eu lucruri care să mă ajute acolo, la facultate, la cursurile mele...!
- Nepoate, nu știu dacă astfel de vorbe și fapte, ce le-oi auzi și întâlni tu sus, la lupar, vor fi crezute vreodată ca vrednice de adevăr de către lumea ta de învățați! Și nu știu dacă moșului i-o conveni să-i taie ograda pași streini de locurile ăstea...
- Hai, unchiule, suntem rude, ce naiba, îl asiguri că nu am vrut decât să văd și să cunosc oameni și locuri noi...
- Fie, da’ plecăm la aburcarea dimineții în trăsura cerului...
- Când zici mata, dacă vrei plecăm de acum...
Unchiul Ristică începu să râdă gros ca un buhai, privind cu subânțeles la Săndel.
- Îl auzi, Săndele, taică, ar pleca de acu’! Păi, Mădăline, ție o să ți se pară drumul până acolo destul de înfricoșător chiar și mâine sub geana soarelui, darmite, acu, pe întunecăciune...! O să vezi, de am dreptate, au ba!
Am început a doua zi drumul pe un urcuș greu, de abia mă țineam după pașii hotărâți și aspri ai unchiului învățat cu astfel de poteci rele. Te cam lua fiorul, ce este drept, când priveai vârfurile de brad care, cu cât înaintam, parcă se întunecau, deși afară soarele oblicise pe boltă binișor. Era o liniște care te lua cu rău pe la inimă, iar gândul că mai aveam, după spusese unchiului, cam încă o dată și jumătate de tăiat cale până la coliba luparului, îmi cam secase dorul de a cunoaște oameni și locuri de un astfel de soi.
Am ajuns istovit, ca după un dublu maraton la coliba luparului. Nici nu apucasem să punem piciorul pe tăpșan, că acesta se și ivise în prag. Mie mi se părea un moș ca toți moșii. Nu avea nimic impunător, îmbrăcat simplu, chiar sărăcăcios, și nu știu de ce, mi se păruse mie, chiar bucuros de oaspeți.
- Ziua bună, moș Dochiaru, murmură printre dinți unchiul, fără să ridice ochii din pământ.
- Bună, mă, Ristică, om vedea dacă e, când s-o pleca spre seară! Nu credeam să ne mai vedem de atunci, de când cu basmaua aia afurisită!
Unchiul a ridicat iute privirea din pământ și l-a privit pieziș, ca și cum l-ar fi implorat ca întâmplarea veche să fie doar una cunoscută lor, nu și unui om străin de locurile acelea. Moșul râse cu un chițăit prelung, ca un pehlivan, ce se vedea că este, atâta vreme cât putea zăvorâ faptele și cugetele oamenilor, pentru ca mai apoi să-și râdă de ele.
- Ei, lasă, aia a fost treabă de demult, erai și tu mai tinerel! Ia, spune, câte oi ți-au hăcuit lupanii?
- Deci, știi?
- Știu, Ristică, de ce să nu știu, păi, uiți, că uneori îi mai trimit și eu la unii dintre cei ce uită prieteșugul cu mine și cred că moș Dochiaru, acu’, că s-a boșorogit și mai mult, poate fi tras pe sfoară cu una, cu alta...
- Șapte, șapte oi, în trei seri...
- Și vrei să-i leg?
- Musai! Am mare nevoie de turma asta, mai mult decât crezi! A dat peste mine o boală de ficat d-aia neagră, mă costă o groază doctorii, analizele, hapurile...Bașca, că peste vreo doi ani Săndel se așează și el la casa lui...
- Păi, uite ce zic eu, Ristică...tu știi cum stă treaba cu lupanii, nu?
- Știu! Știu de la ăl bătrân, de-aia am adus cu mine și foarfecele cu care tund oile.
- Foarte bine! Păi, întâi și-ntâi, te vei îngriji ca diseară să nu ai capăt de fier în stână. Scoți și clopotele de la gâtul zăvozilor, tot ce ai tu acolo lucrătură din fier. Deci, să fii curat din latura asta. Dă foarfecele încoace!
Bătrânul luă foarfecele peste care trecu ca în joacă cu un cuțit din os, strălucitor. Apoi luă dintr-o laviță câteva capete de lână neagră cu care îi legă părțile ascuțite, ca și cum ai lega botul unui câine, în timp de buzele îi murmurau cu o repeziciune de nedescris cuvinte fără șir și înțeles pentru mine. Mă întrebam dacă asta era tot și ce mare lucrătură de taină făcuse moșul, încât toți cei din sat tremurau la auzul numelui său. Aveam să mă conving seara la stână că puterea moșului era una adevărată, și că nu crezusem că voi fi vreodată martorul unei astfel de întâmplări minunate, fantastice pentru mine, ca om născut și crescut la oraș.
- Ai de grije, Ristică, îi spusese moșul la plecarea noastră. Să caști bine ochii și să știi care este oaia, la care se va da diseară lupanul. Să-i strângi șapte zile laptele și să-mi încropești o bucată bună de caș din el. Vii cu ea la mine, dar ai grije să nu gustați vreunul de-al casei din ea, ăla este obolul pe care trebuie să mi-l dai pentru ajutorul dat, căci știi că de mâine încolo lupanii n-or mai trece prin stâna ta, atâta vreme cât știu că luparul le-a pecetluit lăcomia!
Ne îndepărtasem binișor de coliba moșului, și, nu știu de ce, îi purtam un pic de ciudă acestuia, fiindcă nu catadicsise măcar să-l întrebe pe unchiul nimic despre persoana mea, ca și cum, tot timpul discuției lor, eu nici n-aș fi existat. Deodată ne-am auzit strigați de acesta.
- Și, băi, Ristică, când mi-aduci cașul, vii și cu flăcăul ăsta! Da’, tu vii doar până sub coastă, și te întorci acasă. Îi dai cașul să mi-l aducă el. Îți trimit eu băiatul a doua zi la stână cu ciobănescul meu, cu Zamolxes. Am o oarece vorbă cu tânărul ăsta. Are ceva făcut...ai înțeles?
Unchiul dăduse din cap a încuviințare, fără să mai întrebe nimic.
- Unchiule, de ce a zis să vin numai eu singur? Cum adică...am ceva făcut?
- Nepoate, moșul a simțit că cineva ți-a făcut o oarece vrajă...a pus peste tine un blestem rău...un descântec...eu nu pot ști, dar el l-a simțit! Dacă nu vrei, nu vii! Dar când moșul spune ceva, așa este! Iar cu vrăjile, descântecele astea blestemate, nu trebuie să te pui! Trebuie să scapi musai de ele. Altfel te pot face din om-neom, te pot omorâ. Ascultă-l pe Ristică, care a auzit și a văzut multe la viața lui!

- va urma -