Trăim într-o lume în care, cînd ești prosper și bine hrănit, poți avea sentimentul că totul e relativ, că toate valorile sînt consensuale și negociabile. Că valori umane ca mila, suferința, credința, dragostea chiar, nu sînt altceva decît patetisme ieftine sau clișee culturale de mult uzate. Că arta este ironie și experiment perpetuu, joc cu concepte la rîndul lor negociabile. Că Dostoievski este un mare scriitor pentru că un număr de oameni au decis acest lucru printr-un fel de vot (fie el și cenzitar). E o lume a spectacolului și-a virtualității, a depeizării și-a selecției naturale în toate zonele imaginabile: supraviețuiesc acele branșe ale științei care atrag mai multe fonduri pentru cercetare, acele genuri de filme care aduc mai mult profit, acele tipuri umane care se adaptează mai bine lumii ușoare, vesele și apocaliptice prin care trecem ca-n vis.
Cu toate acestea, fiecare păstrăm reziduuri — un fel de organe atavice, ar zice unii — de valori care nu sînt cu adevărat negociabile. Deși pentru alții ele ar putea să nu reprezinte nimic, pentru mine ele sînt indiscutabile și absolute. Sînt cele care ne provoacă reacții adevărate în fața adevăratelor realități. Cele care ne situează, măcar cu o parte din ființa noastră, de partea adevărului. Pot negocia viața lui Rick din „Casablanca", deși soarta lui mă emoționează profund, pentru că încă mai discern între ficțiune și adevăr. Pot negocia viața și destinul pasagerilor de pe Titanicul ce se scufundă, maiestuos, pe cîțiva metri pătrați de ecran. Pot la o adică să admit și consensuali ta-tea valorii agoniei lui Ivan Ilici. Ce nu pot accepta niciodată e că viața apropiaților mei, a semenilor mei ar putea fi „relativizată". Degețelul mic al fetiței mele valorează pentru mine cît lumea și nu e o valoare pe care s-o pun în discuție.
Adevărul nu e nici ironic, nici experimental. Marile cărți ale lumii sînt cărți întunecate și grave, care folosesc inclusiv ironia și experimentul în sensul acestei seriozități esențiale, acestei responsabilități în lipsa căreia ești un simplu literator. Privesc cum cohorte de autori aleargă după subiecte cît mai trident „interesante". Cum au succes cărți care sînt în mod evident inutile, care țin un sezon, care nu spun nimic nici despre autorul lor, nici despre mine, nici despre lume.
Voi folosi cuvîntul „sfîșietor" pentru ceea ce vreau să povestesc în continuare. Mi-l asum, așa cum îmi asum puterea cuvintelor vechi și uitate ale literaturii, rămase, ca niște materiale strălucitoare dar demodate, în vreun pod întunecat al limbajului. Pentru că nu într-o teleno-velă sau într-un film indian, unde se varsă șuvoaie de lacrimi la fel de superficiale și false ca și veselia experimentului intelectualist, am văzut toate acestea, ci în singura și binecuvîntata noastră realitate, care nu e vis, nici speculație, nici joc cu mărgele de sticlă. Am fost de curînd invitat, între alți colegi într-ale scrisului, să apreciez textele literare ale celor mai talentați mici autori din casele de copii din întreaga țară. Toți trecuseră de fazele intermediare și se pomeniseră, cei mai mulți pentru prima dată, în București, în fața unui juriu de adulți străini care trebuiau să le hotărască soarta. Pentru că patru dintre cei vreo treizeci cîți au intrat, instruiți în prealabil să fie cît mai degajați, în sala concursului, aveau să devină copii „înstăriți", beneficiari ai unor burse de mai multe mii de euro. Ce să spun? Am fost cînd va aproape zece ani profesor de școală generală într-un cartier foarte modest...