agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-26 | | Înscris în bibliotecă de Erika Eugenia Keller
Invățămîntul românesc, așa cum arată el azi, e o catastrofă. Mi-e și jenă să scriu acest lucru, atît este de evident, în ultimul timp primul ministru a criticat situația de la Sănătate, ca și cînd abia acum ar fi aflat de mizeria din spitale, de incompetența și indisciplina angajaților, de forfota gîndacilor și de mediocritatea tratamentelor. Fiindcă-n învățămînt studenții nu mor ca urmare a unui curs stupid, elevii nu se-mbolnăvesc de la un manual reacționar și gîndacii, de bine, de rău, stau prin colțuri mai ascunse, lucrurile nu par niciodată atît de grave. De o educație deficitară, în multe privințe greșită, nu murim azi, vom muri mîine. Iar pînă mîine mai e.
Am corectat cîteva zeci de lucrări pentru admiterea la Facultatea de Litere, adică, se presupune, ale celor mai buni dintre cei buni la literatură dintre elevii acestei țări. Am vorbit despre catastrofă în prima frază a acestui articol? Asta pentru că nu există un cuvînt mai puternic. Cele mai bune teze au fost trei sau patru lucrări conformiste, cuminți și corecte. Nu am apreciat la ele nici originalitatea, inexistentă, nici vreun semn de reală gîndi-re, de real talent, de chemare pentru cultură, ci simpla exactitate a termenilor. N-am întîlnit nici un semn de înțelegere și de interes pentru un text poetic. Cît despre imensa masă — treizeci din patruzeci de lucrări — pur și simplu ți se făcea rușine că ești om. Ce căutau acești analfabeți la un examen al facultății noastre? De unde-au ie șit? Ce e cu aceste generații de după '89, din ce în ce mai troglodite, mai incapabile să-și vorbească propria limbă și să-și înțeleagă propria cultură? Am numărat douăzeci de lucrări în care Arghezi era scris cu doi de i la sfîrșit. Adică jumătate din temele corectate de mine. Trei sferturi făceau cel puțin o greșeală tipică de ortografie. Asta se-ntîmpla înainte (colegii mei îmi sînt martori) numai în cazuri izolate, cîteva la o sută de candidați. Nu poți spune decît atît, indiferent de toate celelalte circumstanțe, atît de știute: pomul se cunoaște după roade. Iar roadele învățămîntului care se face azi sînt cele ce se văd: viermănoase, pipernicite, vrednice de toată mila. E drept, pe un mic teren de protocol cultivăm și cîțiva „olimpici", îmbibîndu-i cu îngrășăminte, în ticăloasa încercare de a ascunde jalea generală. E drept, dăm copiilor lapte și cor-nuri ca să fim realeși și la al XV-lea congres. Dar copiii noștri nu mănîncă azi lapte și cornuri, ci își mănîncă, zi de zi și ceas de ceas, propriul viitor, frecîndu-și degeaba coatele pe băncile școlii. Pomul se cunoaște după roade. Să luăm aici doar cazul unei singure materii: limba și literatura română. După doisprezece ani de studiu, orice adolescent ar trebui să iasă în lume cu două achiziții minimale: să se exprime corect și să iubească literatura. Cum scrie în Biblie, „în aceste două porunci stau întreaga lege și prorocii". în ce măsură acest barem ridicol de simplu e realizat? Părerea mea e că într-o măsură atît de mică, încît nu merită efortul să mai susții un sistem educațional. Vorbesc tinerii corect românește? Ascultați o conversație între cîțiva puști în metrou. Ascultați-i pe prezentatorii de la „Atomic" sau pe cei ce „se exprimă" pe la diverse mese rotunde. Par cu toții animați de dorința contrarie, de a deforma cît mai tare limba către anacolut și o ubicuă obscenitate, către dezlînare și incoerență punctată de rînjete stupide de neputință: „știți ce vreau să spun, dar nu pot s-o zic". O națiune de Beavis și Butt Head, o dovadă clară a falimentului educației de azi. Trecem la celălalt deziderat. Iubesc ei literatura, ajung s-o înțeleagă ca urmare a zecilor de ore de „studiere a textului literar" și a sute de „comentarii literare"? Răspunsul, iarăși evident ca bună ziua, e foarte scurt: nu. Nu, pur și simplu. Nu, tinerii de azi nu iubesc literatura, nici cea română, nici cea străină, nici un fel de literatură. Nu ajung să fie convinși de „valoarea literară" a textelor studiate, deși profesorii le dau asigurări pompoase în această privință, și imensa majoritate nu vor mai reveni niciodată, în întreaga lor viață, asupra autorilor studiați în manuale. Mai mult, dezgustați de ipocrizia naționalistă a majorității profesorilor — care, an de an, cu o tenacitate vrednică de spălările pe creier din statele totalitare, le vîră-n cap, obligatoriu și con-strîngător, fără un real feed-back, fără discuție, fără cea mai mică preocupare pentru adecvarea textelor la lumea actuală și la preocupările adolescenților, aceeași peltea a „valorilor expresive" ale acelorași texte rumegate și răs-rumegate pînă la refuz — tinerii nu vor mai citi nici alte cărți, cele care formează literatura vie de azi și pe care le găsesc pe tarabe. Pierdem zi de zi publicul de carte din cauza falimentului învățămîntului nostru. Profesorii deplîng sau batjocoresc la ore preferința copiilor pentru teleno-vele, manele și muzică rap, dar primitivismul acestor tineri, mergînd uneori pînă la oligofrenie (paradoxal, în ciuda unei inteligențe normale), o oligofrenie voită și asumată, este produsul miilor de ore de literatură română care nu i-au convins pe copii de frumusețea și bogăția literaturii. Care-au încercat să-i oblige să vadă frumusețe în texte, fără să țină cont de opoziția pe care orice constrînge-re o provoacă. Nu cunosc, între zecile de colegi de clasă pe care i-am avut și între sutele de copii de azi pe care-i știu, măcar pe unul singur care să fi fost sau să fie încîntat de vreun text clasic studiat la școală. Și nu pentru că textele clasice nu pot fi încîntătoare (ele sînt, uneori cu asupra de măsură), ci datorită faptului că înșiși cei care le aleg ca să figureze-n manuale sînt plictisiți pînă peste cap de ele, „își fac treaba cu ele", cum se zice, la minima rezistență, flatînd platitudinea, conservatorismul și lipsa de curiozitate ale celor mai mulți dintre profesorii de română, pentru care timpul trece, leafa merge, pensia se apropie. Pe cînd eram profesor de școală generală, pe vremea răposatului, mergeam sîmbetele Ia „consfătuiri". O spun cu mîna pe inimă: semidoctism mai mare decît al profesorilor de română întîlniți acolo nu exista poate decît în lumea fotbaliștilor. Ce „lucrări științifice" am auzit atunci, ce păreri despre autori, ce ifose, ce adulări reciproce! Plecam de-acolo rîzînd și plîngînd, întrebîndu-mă la ce bun să mai scrii literatură. Slavă Domnului că am cunoscut în cele din urmă și cîțiva profesori de liceu care fac cinste catedrei lor. Dar ei nu se prea arătau pe la consfătuiri și bine făceau. Nu sînt un ins prăpăstios, nici un defetist. Nu vreau să spun prin acest articol că e imposibil să-i educi pe copii și să scoți din ei oameni întregi, inclusiv în domeniul lecturii și-al exprimării corecte. Lucrul se poate face, dar cu mare angajare de inteligență, discernămînt și entuziasm, cu finețe psihologică și cu o reală afecțiune pentru tineri, pentru lumea lor care nu mai seamănă cu lumea noastră. E nevoie, pur și simplu, de scoaterea din rădăcină a acestui pom care face fructe stricate și de înlocuirea lui cu un pom ce va face roade bune. Altfel, în NATO sau nu, în Uniunea Europeană sau nu, vom rămîne o națiune fără viitor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate