Când primise misiunea să penetreze paranormal „Quadrantul”, un institut de cercetare și tehnologie aviatică din Paris, Alexandru verificase de zeci și zeci de ori posibilitatea de a culege informațiile dorite de Centrala Agenției sale. Trebuia să pătrundă prin proiectarea eului în sala hărților, acolo unde se aflau schițele noului proiect de avion invizibil, la care francezii lucrau de ani buni. Își închiriase o cameră la cel mai apropiat hotel de clădirea „Quadrantului” și zile la rând încercase să elibereze din el particule materiale pe care să le teleporteze spre locația dorită. Ajunsese după o săptămână ca întregul său corp să poată gravita în sala hărților, fără posibilitatea de a fi interceptat de sistemele de supraveghere electronică. Reușise prin repetări extenuante să devieze fascicolele laser, care protejau spațiul în care erau depozitate schițele. Conștiința influențează, grație proceselor subtile de rezonanță cu anumite energii subtile din macrocosmos, cîmpul biogravitațional, care la rîndul său influențează curbura spațiului. Dacă se schimbă curbura spațiului, lumina va urma această curbură, iar fascicolul va fi deviat. Așa procedase și el și reușise să înlăture și acest ultim obstacol, bariera de laser. În a zecea noapte intrase în sală și rând pe rând fotografiase cu ochiul de veghe cele patru mari secțiuni ale proiectului. Trebuia însă să le și cripteze adânc în memorie, iar de acolo în eul său profund. Exista posibilitatea ca un adversar, înzestrat cu puteri paranormale ca și el, să încerce să-l penetreze și atunci s-ar fi observat furtul de inteligență. Așa încât fiecare dintre cele patru secțiuni le camuflase în memoria afectivă, acolo unde inamicul nu caută, considerând-o parte a lumii reale, fără substanță paranormală, nepurtătoare de semn informațional. Luase prima schiță, cea a fuselajului și o criptase în imaginea atât de dragă lui și fratelui său, mergând împreună cu mama lor în parcul central al orașului, unde se dădeau în avionul-rachetă, imaginându-se piloți de vânătoare. Schița cuprinzând motorul avionului a suprapus-o cu imaginea mașinii de curse, în care alături de tatăl lor făcuseră primul lor tur pe o pistă de formula I, deși nu aveau decât 4 ani. Armamentul avionului fusese substituit imaginii bunicului, care-i luase cu el la o vânătoare reală, cu puțin timp înainte de fatalul accident. Iar ultima schiță, cea a sistemului care făcea avionul invizibil, o ascunsese pe după figura blajină a bunicii, care seară de seară în fața cuptorului cu mere coapte le destăinuia din tainele basmelor știute de ea parcă de când lumea. Credea că așa, blindat cu aceste imagini afective, va reuși să treacă de orice posibil control paranormal.
Acum însă, pe acest pat de spital, știa că se înșelase. Prezența lui la Paris nu putuse trece neobservată și serviciul francez de contraspionaj își trimisese omul cu înzestrări paranormale să-l verifice în profunzime. Era clar că era vorba de un adversar mai puternic decât el, care se proiectase în structura sa afectivă și descoperise acolo schițele. Simțise atunci în cabina telefonică cum un bulgăre de foc îi bombardase întâi lobul parietal drept, apoi zona inimii, ca și cum cineva i-ar fi smuls latent din trup, fără putință de a riposta, fragmente de timp, imagini, oameni și locuri, prin care trecuse și care aveau o semnificație adâncă pentru munca sa de agent. Realizase că fusese descoperit și din nervozitatea cu care individul care-l apucase strâns de mână, acolo, pe patul de spital, voia să se convingă de faptul că-și revenise. Alexandru știa că ăsta este începutul sfârșitului și că acum urmau interogatoriile dure. De un lucru se temea cel mai mult: că va urma testul cu natrium pentotal, al cărui efect sedativ, hipnotic, spasmolitic și antiemetic, îi va induce simptome de apatie ca și de slăbire a voinței, fiind cel mai folosit mijloc la interogarea agenților secreți. Ar fi putut trece testul ăsta, era pregătit, dar nu voia să riște. Așa că se închise în sine ca într-o carapace, blocându-și toate simțurile, pentru a amâna momentul interogatoriului. Părea inert, moale ca o cârpă, ceea ce reuși să înșele vigilența bărbatului de lângă patul său. După plecarea acestuia, Alexandru hotărâ că în noaptea ce se apropia trebuie să intre în peșteră, pentru a-i transfera lui Radu informațiile înainte de a fi interogat și supus la teste psihice și medicale, deosebit de severe în astfel de cazuri.
Se lăsase întunericul și sora care-i controlase riguros perfuzia pe tot parcursul zilei se pare că își permisese o pauză scurtă. Avea timp până la întoarcerea ei să intre în peșteră. Închise ochii și adună în el toate energiile pozitive pe care le ascundea sub țesuturile intrate acum într-o contractură musculară maximă. Gândul începu să urce prin aerul umed al nopții pariziene și, cu cât dorința lui de a-l vedea pe Radu pe balansoarul din grădina copilăriei lor se accentua, cu atât creștea combustia zborului său. Ajunse pe vârful muntelui, unde un val de ceață densă și un frig pătrunzător îl primi ostil, parcă. Își acceleră bătăile inimii, care începu să pompeze năvalnic torentul de sânge care-i încălzi ființa. Ochiul său de veghe clipea ca un far pe întinderea nesfârșită a nopții, chemând ochiul de veghe al lui Radu. Se îmbrățișară și apoi Alexandru îi prinse încheietura mâinii drepte pe care i-o duse în dreptul inimii sale. La privirea întrebătoare a fratelui, Alexandru zâmbi și îi spuse:
- Unde pot fi ascunse cele mai mari secrete ale lumii decât în inimă, dincolo de granița afectivă, greu de controlat, imprevizibilă și atât de schimbătoare la oamenii obișnuiți.
Și prin structura capilară care-i hrănea țesuturile, făcând legătura între vene și artere, Radu simți cum în el se impregnează amintirile dragi amândurora și odată cu ele proiectarea virtuală a schițelor avionului invizibil.
- Trebuie să ne grăbim, îi spuse Alexandru, precipitat. Se poate întoarce sora din tura de noapte și dacă sesizează starea mea cataleptică, suntem descoperiți. Cred că ești conștient că nu ne vom mai vedea niciodată...!
- Da. Știu că în viața asta nu ne vom mai vedea niciodată! Poate dincolo, în lumea de peste bariera sonică, în vreo gaură neagră pe care tot noi doi o s-o creăm și o s-o botezăm, desigur, “Polifem”...
- Poate... dincolo...îi răspunse Alexandru trist.
Reântors în rezerva de spital, asculta cum liniștea se cățăra pe pereții rezervei, ca o liană lacomă și hotărâ că acum era momentul să pună capăt aventurii sale pe globul albastru de lumină. Un agent care a fost descoperit și deconspiră secretele Agenției sale, indiferent dacă o face sub hipnoză sau tortură fizică, acela nu mai poate spera nimic... Își opri respirația preț de câteva secunde, un scenariu cunoscut dinainte, repetat până la obsesie în lungile ore de antrenament cu Tertulian, acolo la “Polifem” și apoi la AIC. Simțea cum plămânul drept se decomprimă lent și își aminti cu nostalgie cum el și Radu făceau întreceri în piscina casei lor pentru a vedea cine rezistă mai mult sub apă. Acum nu mai trebuia să se întreacă decât cu sine însuși și cu timpul, și era sigur că va ieși învingător. Plămânul stâng se eliberă apoi și el de aer, ca de un balast greu, și auzi ca prin vis țipătul ascuțit al sorei din tura de noapte: “Se întâmplă ceva, este cianotic... trebuie resuscitat cardio-pulmonar...!” Alexandru își încetă apoi, una câte una, bătăile inimii, pentru ca aceasta să nu mai poată trimite oxigen creierului, care în câteva minute ar fi trebuit să intre în comă profundă.
Pe fundal mai auzi un alt glas, de data asta bărbătesc, autoritar, simțind în același timp strânsoarea care-i presa mâna, aceiași care cu câteva ore înainte trepida de nervozitate: “Faceți dublă resuscitare...se autodistruge...îl pierdem!”
Alexandru zâmbi stins, pe drumul lung pe care începuse să-l parcurgă spre neființă, auzind cum toată lumea ce se agita în jurul său încerca să-l readucă la viață prin tehnici medicale, peste care voința sa trecuse, așa cum un mânz lăsat liber la frâu trece peste toate obstacolele în galopul lui spre libertate... Ultimul lui gând, puternic ancorat în imaginea morții, devenise un tăvălug care îi împingea cu o presiune fantastică sângele, care din ce în ce mai violent pompa în inimă o cantitate pe care aceasta nu o mai suportase vreodată. Simți un gust sălciu în gură, ca atunci sub bancheta van-ului lor, la accident, și în acea clipă inima îi explodă în mii de particule de foc, singura părticică din el care încă mai pâlpâia fiind ochiul de veghe, care purta pe retină imaginea lui și a lui Radu pe balansoarul din grădina casei lor, ca într-o legănare perpetuuă spre sfere, pe care atunci visau să le atingă, și pe care acum el le simțea atât de aproape, incandescente, luminând feeric pământul, de care el se desprinsese ca de un lucru nefolositor și rece, de care nu se mai simțea cu nimic legat.
- va urma -