Atracție fatală

Stăteam tăcut în fața lui și-l priveam. Era cel mai bun prieten al meu și, de mai bine de douăzeci de ani, ne legase cercul acela nevăzut de întâmplări, gesturi, cuvinte, gânduri, ce-i apropie pe doi oameni, acele afinități elective, ce nasc prietenia bogată și fericită. Clinica în care fusese internat îl primise rece, neospitalieră, cu holurile ei înguste și întunecate, străbătute rar de câte un strigăt de disperare, ca un glas de pasăre împușcată. Printre oameni ca el, bolnavi psihic, al căror gând ieșise din tiparul logic, călătorind fantast pe aripile nevăzute ale unei întoarceri la matca copilăriei, el se simțea ca printre străini. În rarele lui clipe de luciditate, devenea iarăși, Matei Tismănaru, cercetător de renume în fizica fluidelor. Doar pentru câteva fărâme de clipă, fâșii de eternitate agonizând în tunelul întortocheat al timpului, zdrențe de amintiri. Amintiri trăite cândva cu ardoarea tinereții și pasiunii pentru o profesie ce-l subjugase total, pasiune care se luase la întrecere din prima clipă când o cunoscuse pe Ioana, viitoarea lui soție, cu iubirea pentru ea. Viața lui fusese o torță imensă ce arsese alimentată, rând pe rând, de o iubire pătimașă sau de o carieră strălucitoare.
O cunoscusem și eu pe Ioana la puțin timp după ce prietenia lor începuse să se sedimenteze într-o relație statornică. Mă frapase din prima clipă tinerețea și voioșia ei molipsitoare, ce contrasta vădit cu morga universitară a lui Matei, mult mai în vârstă decât ea. Nimeni, nici chiar eu, nu-și putea imagina că între ei se consuma, zi de zi, ceas de ceas, o dramă neștiută, gardian mut al existenței lor, ce-i devora lent, ca o lăcustă vorace, lăsându-i goliți de sentimente, gânduri, îmbrățișări, tandrețe. O dramă începută într-o seară de vară, când familia Tismănaru, fusese invitată la o petrecere într-un grup de colegi de-ai lui Matei de la institut. Munca de cercetare asiduuă, zi și noapte, îl ținuse pe acesta departe de petrecerile mondene. Când se ducea la ele, din obligație profesională mai mult și din respect pentru colegi, se simțea stingherit, un dansator stângaci și un partener de dialog incomod. De aceea, ori de câte ori putea, refuza cu politețe astfel de invitații, spre dezamăgirea și disperarea Ioanei, o dansatoare înnăscută, o fermecătoare parteneră de dialog, o femeie ce te atrăgea din prima clipă când o vedeai, prin distincția ei, prin acel aer de „nu știu ce”, care te subjuga fără să te poți opune în vreun fel. Realizasem încă de atunci cât de mare era dragostea lui Matei pentru ea, dar nu întrezărisem niciodată cealaltă față a iubirii lui, cea nevăzută, cea care îl mistuia interior, lăsându-l ca pe un naufragiat înspăimântat de spectrul singurătății sale: gelozia. Îi crezusem un cuplu perfect sudat, între care nu existau incertitudini, semne de întrebare, capcane sentimentale, capcane în care dacă nu ești atent cazi, rănit și damnat, poate pentru totdeauna. Îl găseam uneori, în tot mai rarele noastre momente de singurătate, pe gânduri, cu o privire tristă, de pasăre rănită, și, deși fluidul dintre noi îmi șoptea că suferă profund, niciodată n-am știut că singura și marea cauză a acestei nefericiri era Ioana. Azi, grație meseriei mele de criminalist, știu ce a cauzat întreaga lui zbatere, iar mai apoi moartea enigmatică a Ioanei, fapt care l-a aruncat pe Matei în lumea încâlcită a amăgirii și a visării eterne din această clinică de boli nervoase.