De mult mă hotărâsem să plec. Ușor, ridic manșeta de la bluză, mă uit la ceas și îi spun prietenei mele că-i târziu. Nu-mi răspunde și-mi mai toarnă niște ceai. Privesc samovarul. Pe un fond de culoarea vișinei sunt desenate flori mici, în alb și roz. Îmi place mult. Dar și mai mult îmi place clinchetul pe care-l face când îi pui capacul. Acum îl urmaresc cum se înclină spre ceașca mea, întind mâna după zahăr și iau prima sorbitură, a doua. In gând, continui să număr sorbiturile de ceai.

Odată am inventat un joc, un joc cu numere cu care mă iau când sunt pe stradă. Jocul îmi alungă din minte un gând și îmi aduce un altul, și mereu așa.
Totul trebuie început din timp, de cum ies pe poarta casei: două păsări, cinci crengi uscate, șapte linii de cretă pe trotoar, nouă este numărul de la mașina verde, cuvântul librărie are opt litere. Șaptesprezece. Da. Pun ceașca pe farfuriuță și mă aud spunând :șaptesprezece. Ma uit fix la prietena mea . Nu aștept să mă întrebe și-i spun :
- Șaptesprezece sorbituri de ceai.
Începe să râdă în hohote.
Îmi aranjez puțin părul și mă ridic.
Prietena mea râde în continuare, ștergându-și ochii de lacrimi :
- De mult n-am mai auzit o glumă așa bună !
Mă îndrept spre hol, mă îmbrac și pun mâna pe clanță. Ce bine se potrivește curbura clanței cu scobitura mâinii ! Mă încearcă o senzatie plăcută : completarea unei forme cu o alta mi-a dat întotdeauna sentimentul unei mici reușite.
- Chiar nu vrei să mai rămâi ?
Eliberând clanța, îi răspund că e târziu.
Ne uităm una la alta. Știu că până la următoarea vizită, fiecare din noi va fi singură și că ceva trebuia inventat pentru a ocupa tot acest timp.
Cobor scările și ajung în stradă. Iarna aceasta n-a fost zăpadă la noi. Am rămas descoperiți.
Îmi așez mai bine șalul pe umeri, îmi pun geanta și, deodată, aud un zgomot. Deasupra capului meu treceau în zbor una, două……șapte ciori.