Zilnic merg pe strada si intalnesc locuri ce imi dau senzatia ravasitoare de deja-vu. Tac, inghit in sec, si merg mai departe.
Stand pe pat, citind, uitandu-ma la televizor, ascultand muzica, alergand, cantand, privind, lucrand pe computer imi apar imagini in minte, imagini ce ma trimit cu multi ani in urma; ori imagini fara sens, dar care peste putin timp isi parasesc nonsensul devenind ceva real.
Deseori stau si meditez. Desi inconjurata de replici dure adresate acestui lucru eu continui sa meditez, incercand sa imi dau seama de ce sunt aici, acum si asa.
Raspunsurile intarzie, si de obicei nu apar. Nu pot sa inteleg de ce exista mereu "trebuie sa faci asta","nu imi pasa", "daca nu faci asta nu primesti x sau y", "nici nu vreau sa ajungi sa fii ca x" etc.
De ce imi sunt aripile taiate imediat ce ma ridic si eu putin de la pamant, incercand sa zbor pe propriile mele forte? De ce cred ei ca ei stiu ce-i mai bine pentru mine?
"Tu sa taci fiindca esti copil", "Noi stim ce-i bine pentru tine", "Nu stii tu ce-i bine"... Numai asta aud... Nu vreau sa par o victima, insa uneori ma simt ca sleita de putere sa ma mai impun, sa ma revolt.
Adolescenta e ca o boala grea, poate fi fatala sau poate fi remediul pentru multe. Ma simt deseori ca intre ciocan si nicovala, simt ca trebuie sa ascult de mine, sa fac exact ceea ce imi place. Desi rebela prin definitie ignor tot ce se spune rau despre mine, culeg tot ce-i frumos. Fac ce imi place doar pentru a-mi bucura sufletul, pentru a-mi alina aceasta durere provocata de nenumaratele intrebari ce-mi strabat capul si imi tulbura mintea.
Dupa atatia ani ce au luat forma de semnul intrebarii, dupa atata chin, inca mai caut frumosul. L-am gasit, si mi-am dat seama ca frumosul era in mine, in capacitatea mea de a ma intelege si a ma face sa ma simt bine. Continui sa fiu "rebela", sa imi definesc personalitatea si sa traiesc vesnic cu aceeasi intrebare in minte, in suflet, in ochi si pe buze:"Cine sunt, de unde vin si incotro ma indrept?"