Întunecimea din jurul nostru transforma lumina și puteai vedea maxim la doi metrii. Era ca o ceața deasă în care lumina nu putea patrunde. Ușor Mihai ne lumină pe fiecare în parte. Ne priveam fețele speriate și in același timp plini de entuziasm și poftă de aventură. Știam că dincolo de această neagră ceața trebuia să se afle ceva.
- Mergem mai departe! spuse Geanina.
Am plecat mai departe în șir indian unul in spatele celuilalt trăgându-ne mai degrabă dupa Mihai care era primul in șir.
- O sa mai las lanterna deschisă, poate o sa vedem pana la urmă ceva. Trebuie sa ajungem la un perete, spuse Mihai luminând in continuare în fața sa.
- De cât timp mergem? intrebă Iolanda
- Doua ore și zece minute se auzi vocea lui Toni. E ora zece si zece. Se pare că am parcurs aproape opt sau nouă kilometrii.
- Nu e de mirare ca cei de sus au ținut pazită gaura neagră iți dai seama ce se putea întampla daca intrau aici niste copii, am spus eu apoi in urmatoarea secunda. Mi-am dat seama că noi eram niste copii. Am înghițit în sec. Apoi ca să o dreg am spus: Bine că noi suntem organizați și avem tot ce ne trebuie pentru o astfel de provocare.
Probabil că geanta rucsac pe care Toni o purta în spate ne dadea sperante că avem tot ce ne trebuie.