Mă întrebam: ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putință atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o ironic, și evident destul de tare, dacă "suferă" , și mi se părea că în viața mea nu mi s-a adus o insultă mai mare, decât să fie întrebată nevastă-mea, față de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculița și să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Și aș fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu și bărbatul acestei femei. Între doi amanți situația este, deși mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreșit infinit mai simplă decât între soț și soție. Nu ți-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământărilor ei sexuale, căci plăcerea și neplăcerea se caută și se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ți-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic și inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puțin acest adevăr că omul, cu conștiință, fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, o dată cu moartea lui moare neîndoilenic și lumea. Și el își alege, liber, o altă conștiință, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarășa și moștenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaboraări spirituale, totuși, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii, că peste catastrofele vieții, uniți și egali unul cu altul, față-n față unul cu altul, ca în această viață, vor fi și în veșnicia viitoare. E și una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenască. Nu-i vorba aci despre "jurămințile amanților" , căci și eu avusesem amante care-mi "juraseră dragoste eternă" și pe care nu le luam în serios, iar după "partide" mai mult sau mai puțin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alți bărbați... S-a ajuns în acest veac, sub influența vulgară a literaturii, la concepția pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, își aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Așa am gândit în vremea când, după ce atâta suferință din partea femeii mă înduioșase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soție și-mi îmi răspunsese cu un surâs palid și dumnezeiesc: "Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te voi simți în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat față de mine. Poți să mă gonești în zorii zilei și să nu mă mai primești niciodată în casa ta". Firește, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleșitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Și intimitatea noastră creștea și se adâncea ca o lume nouă cu priveliști prelungi de întâiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simțăminte și gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Și eu mă simțeam imbecil și ridicol, fără simțul realității, și naiv ca un predestinat "coarnelor", ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestos și scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, stângerea în brațe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbușirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată și axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire și alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele. Sunt guverne, în țările din Apus, care primesc foarte des, și pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naționale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aici vreo consecință. Câteodată, aceleași guverne însă așază toată greutatea existenței lor pe un lucru de nimic și "pun chestia de încredere" uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul lor este împotrivă, se prăbușesc. Unii bărbați nu-și iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci? ) și nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecințele. Eu jucam totul pe această femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se impuneau: desființarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă și de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar știu ce voință de fier și rece am - una dintre amante, care în naivitatea ei vulgară încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groză să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o idiferență de moarte, de neînvins, și știam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicații nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până o să fiu singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu știam singur dacă - oricât de îndârjită voința mea - siluindu-mi simțirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic și voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în "ipotezele" , pe care desigur ceilalți continuau să le facă asupra stărilor noastre sufletești, interpretându-le cum le interpretează savanții microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe niște râme care urcă târându-se umed pe mine.
(...)Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile și durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine și din cauza asta simțeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constați că plăcerea pe care o dădeai și credeai că singur poți s-o trezești( care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea.
(...) Și era în așternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul știut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când știam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgență, de înțelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Și sufletul nevesti-mi..."