Se îmbracă rapid. Își încorsetează sânii în sutienul negru; își ridică pantalonii strâmți peste fundul bombat; își leagă bluza cu cele 5 noduri. Ce bluză frumoasă are sau poate îi stătea doar ei bine. Ca o tunică, prinsă până sus, lăsând să i se vadă sânii printre crăpăturile dintre noduri. Stau în pat, puțin nedumerit, nu nervos, doar așteptând, privind-o secătuit, neputincios. Își ia geanta neagră, plină cu diverse porcării nefolositoare și mă privește cu o ură aparte, cu un dispreț și o neplăcere pe care n-o mai văzusem în ochii ei până atunci.

“Pa” îmi spune iar apoi iese din cameră, trântind ușa. Aceasta ricoșă din tocul vechi, din lemn, lovindu-se de perete. Îi promisesem de mai bine de două luni c-am s-o repar, c-o să se închidă. Nu o reparasem.


“Pa” mi-a spus și atunci când ne-am cunoscut. Era o seară plăcută de primăvară, răcoroasă dar nu friguroasă. Vântul bătea încet printre crengile bătrâne ce vegheau peste aleea de la turn, din 23, iar eu mă plimbam cu bicicleta într-una din intențiile mele de a mă păstra în formă. Partea pozitivă a intenției de a te păstra în formă, spre deosebire de toate celelalte intenții care pavează drumul spre Iad, este aceea că, dacă ai destule intenții într-o lună s-ar putea chiar să-ți atingi scopul.

Oprisem muzica din căști pentru a mă bucura de foșnăitul crengilor înmugurite. Pe stradă era un întuneric parțial, câteva becuri gălbui, neputincioase înaintea nopții atotputernice, încercau să aducă o boare de lumină aleei. De-odată, dintre două umbre răsări o silueta feminină. Plimbandu-se agale, parcă pe două cărări, ținându-și chipul în mâini, părul lung, puțin cârlionțat, negru, acoperind restul. Ca o fantomă plângătoare, silueta nocturnă se opri lângă stâlpul unui felinar și se rezemă de el.

Aparte priveliște. Cercul de culoare gălbuie împresurând o bucată de beton, o bucată de drum iar ea, o tânără domnișoară, subțire, cârlionțată, rezemându-se la marginea cercului, de toiagul electric ce dădea viață luminii. Puțin nedumerit, puțin curios, m-am oprit și am întrebat ce s-a întâmplat, dacă o pot ajuta. M-a privit cu ochi întunecați, conturați vag de un roșu crud. “Nu. Pa.” a spus în grabă după care fugi, ieșind din pata gălbuie de lumină, pierzându-se printre umbrele parcului.

Atunci s-a întâmplat evenimentul care a dus la întâlnirile noastre repetate, la iubirea noastră. În fuga ei, fantoma cârlionțată își scăpă portofelul. Am țipat după ea dar nu s-a oprit, nu a reapărut în pata de culoare pentru a-l recupera, în schimb, și-a continuat dizolvarea în noapte. L-am ridicat repede și m-am urcat pe bicicletă, pedalând cu înverșunare pentru a-l înapoia. Nu am găsit-o; printre umbre se pierduse.

Am ajuns acasă iar în dimineța următoare am telefonat unui număr mobil de pe o carte de vizită găsită în câteva exemplare prin portofelul fantomei nocturne. “Luiza Petrescu – Reprezentant Medical – Zentiva” scria pe cartea de vizită. La telefon a răspuns o voce zglobie care mi-a mărturisit, în grabă, că nu poate vorbi dar că mă va suna înapoi.


Ușa se opri greoi din bălăngănit după ce lovise peretele de vreo două ori. Se aud pașii ei pe hol. S-a oprit pentru o secundă. Nu plânge, probabil se uită în oglindă. Se aude acum sunetul fermoarului de la cizme. Era sfârșitul iernii iar Bucureștiul era o mare de ghiață topită. Ascult, în liniștea garsonierei cum își ia paltonul din cuier; cum și-l încheie. Paltonul de culoare închisă o transforma într-o prezență misterioasă, o siluetă subțire, întunecată, peste albul zăpezii.


Nu cu multă vreme în urmă observasem acel cromatism interesant între paltonul purtat de ea și zăpadă. După una dintre certurile noastre crunte, am plecat împreună la munte, în perioada în care iarna se instalase bine, cuprinzând toată România. Nu mai eram supărați unul pe celălalt de parcă albul strălucitor al zăbezi ne îndepărtoase toate anxietățile și frustrările. Am stat cinci zile într-un hotel din Moeciu, lângă Bran. A fost una dintre cele mai frumoase perioade ale relației noastre. Parcă trecuserăm peste toate obstacolele dintre noi; parcă ne spusesem tot răul ce se păstrase între noi iar atunci și acolo, eliberați, eram ca doi nou îndrăgostiți deși trecuseră ceva luni bune de la prima noastră întâlnire.

Ne trezeam dimineața și făceam dragoste apoi coboram și mâncam micul dejun. Pierdeam restul dimineții pe o pârtie particulară a hotelului apoi luam prânzul într-un sat de lângă, sau la Bran, mergând până acolo pe jos, prin zăpada bătătorită, înfruntând frigul năprasnic ce ne îngheța degetele și probabil toate sentimentele neplăcute. Vizitam apoi pustietăți și dealuri necunosute, ne pierdeam printre noi și ne coagulam. Seara găseam câte-un bar sau vreo altă locație în care să uităm de luna dintre stele iar în unele nopți, târziu după miezul lor, înnotam în pișcina hotelului.

În acele zile i-am descoperit prezența, ca o pată de negru peste veșnicul alb. Și parcă toată fericirea noastră, din acele zile s-a disipat ca un nimic atunci când ne-am întors în București. În orașul iubirii noastre, golul dintre noi a reapărut și s-a multiplicat precum o gaură neagră ce a ajuns să ne înghită și pe noi. Dacă până atunci noi doi eram de ajuns, după întoarcerea noastră, noi doi nu mai eram nimic.


Afară este puțin înnourat. Se aude o mașină trecând pe strada din fața blocului meu. Geamul este între-deschis și începe să mi se facă frig. Ar trebui să-l închid dar o moleșeală aparte mă oprește. Se aude cheia ei deschizând ușa garsonierei. Începe, încet, să ningă peste București. Este una dintre acele ninsori de la finele iernii, cu fulgi mărunți, pe jumătate picuri de ploaie, care pișcă atunci cand ating pielea.


Ningea și la prima noastră întâlnire. Era ninsoarea din primăverile bucureștilor. Mii de fulgi albi, spori ce nu aveau să ajungă niciodată să crească, să se transforme, dansau prin aerul cald al serii de primăvară, trecând prinaintea felinarelor gălbui, obosite, puțin absente. Fulgii deranjau pe toată lumea, mai puțin pe mine căci eu, precum un copil nătâng, eram fascinat de ninsoarea caldă, de imaginea plăcută, molatecă, a zăpezii fără rece.

Mi-a telefonat înapoi în aceeși zi și când a aflat cine sunt și de ce o sunasem și-a cerut nenumărate scuze pentru că m-a repezit la telefon dar tocmai intra la un doctor. Nu am întrebat-o dacă pățise ceva, nu ar fi fost amabil din partea mea. De-a lungul primelor noastre întâlniri am aflat că ea cu asta se ocupa, intra la doctori.

Am vorbit și m-am oferit să ne întâlnim seara pentru a-i înapoia portofelul. Mi-a spus unde stă și că e dispusă oriunde să vină, să nu mă obosesc. Am zâmbit și i-am replicat că nu-i nici o problemă. Stătea pe o stradă adesea călătorită de mine ce făcea legătura dintre Iancului și Pantelimon, puteam trece pe acolo, în drum spre 23. I-am spus toate acestea și a chicotit spunându-mi să vin fără bicicletă că dă o bere pentru tot deranjul. Nu trebuia dar totuși, am plecat să mă întâlnesc cu ea fără al meu vehicul de exercitiu fizic.

Am coborât în acea seară liniștit spre Cimitirul Armenesc, cu mâinile-n buzunar, privind spre fulgii albi ce se lipeau de București, inclusiv de mine. Am prins unul în palmă și l-am studiat pentru câteva secunde. Când l-am alungat printr-o suflare deja se stricase. Se așeză cu repezeală pe trotuar și adormi.

După Cimitir am luat-o pe prima stradă la dreapta, printre două blocuri iar la prima scară a primului bloc de pe alee mă aștepta ea. Era surprinzător de încântatoare. Părul lung, cârlionțat, negru, în care se prinseseră niște fulgi; zâmbetul calm, puțin ascuțit; ochii mari și vii, de un verde închis; silueta parcă sculptată după normele femeilor din revistele de modă. Stătea în mijlocul cercului format de un felinar, zăpada caldă dansând prin jurul ei, adâncindu-i prezența într-o boare de mister.

“Bună seara...” am spus iar apoi m-am fâstâcit. Ii zâmbeam și-mi zâmbea și nu știam ce-ar trebui să spună. Atunci, în acel loc și-n acel timp, pentru câteva secunde, se transformase dintr-o ființă omenească într-o statuie de divinizat. “Știi...” a vorbit după câteva secunde “dacă o să-mi dai portofelul o să pot să te invit la o bere.” Am zâmbit și mai larg pentru că atunci mi-a venit în minte imaginea mea, probabil de om tâmp, stând acolo, privind-o zâmbitor, vrăjit.

După acele câteva secunde fără cuvinte nu ne-am mai putut opri din vorbit. Eu, ea, amândoi odată – zâmbindu-ne și invitându-ne, unul pe celălalt, să continuăm -, ca și cum niciunul n-ar fi vrut ca liniștea să se lase între noi. Ne-am povestit vrute și nevrute. Lucruri care ne displăceau sau nu, prostii și probleme intime, cu atât mai fascinante.
Am plecat de pe terasa unde ne oprisem să bem o bere pe la 2 noaptea. Amândoi aveam birouri de vizitat a doua zi dis de dimineață și petrecusem deja multă vreme împreună. Prea multă. Parcă petrecusem deja o viață împreună. Parcă mă îndrăgostisem de fantoma cârlionțată; de statuia ce se cerea divinizată; de Luiza Petrescu - reprezentantul medical și de ea.

Fulgii mai conteniseră atunci când am ajuns în fața scării ei si pentru a doua oară în acea seară, m-am găsit fără cuvinte, de data aceasta și fără zâmbet. Stăteam mult mai aproape de ea, în comparație cu prima dată și o simțeam mai aproape de mine, mai aproape ca oricare altă ființă din viața mea. Nici ea nu zâmbeam.

Și-a ridicat palma subțire, cu degete lungi, unghii atent desenate cu ojă, și mi-a atins chipul nebărbierit. “Nu o să te las să mă săruți în seara asta...” a spus cald, misterios, tandru “...să păstrăm ceva din vrajă pentru o altă seară.” A doua zi dimineață am sunat-o și am stabilit să mă întâlnesc cu ea seara, în același loc, la aceeași oră. În acea seară a plouat.


Deschide larg ușa garsonierei. Eu încă stau în pat iar frigul mă cuprinde fără vreo temere; își cucerește fără luptă dominionul. Nu-mi mai simt degetele picoarelor dar încă nu vreau să mă mișc, nu știu dacă o să pot atunci când o să vreau. Nu mai găsesc rostul. Trântește și ușa de la de la intrare. Aceasta n-a mai ricoșat, nu s-a mai lovit de perete. A rămas înțepenită în tocul de lemn.


Nu mai trântise ușa de la intrare de la prima noastră ceartă. Era mijlocul verii, într-o dimineață de marți. Ne treziserăm mai devreme și, dintr-un motiv uitat, am început să ne certăm spunându-ne cuvinte ce atunci nu erau sincere. Erau cuvinte dureroase și false.

Atunci ea era îmbrăcată, eu nu. A ieșit ca o furtună pe ușă. Am privit-o cum dispărea, în timp ce eu stăteam în mijlocul holului. Doar niște chiloti îmi acopereau părțile intime. Nu am stat prea mult deși parcă tot universul meu; universul clădit împreună cu ea; totul se năruia iar eu nu aveam cum să-l fac să se oprească. Am deschis ușa garsonierei lăsând-o astfel în timp ce alergam pe scări, disperat, despuiat. Pierdut. Nu o aveam decât pe ea. Iubirea noastră. Gândul că aș fi putut-o pierde; gândul că aș putea exista fără ea... Gandurile toate mă zăpăceau, mă transformau într-o creatură absurdă, mediocră.

Am ajuns-o în holul parterului. Mergea încet și plângea. Am prins-o din urmă și am strâns-o în brațe. „Iartă-mă...” îi șopteam, în timp ce ea plângea încet. „Ultimul lucru pe care-aș vrea să-l fac ar fi să te rănesc...”.

„Te iubesc...” a spus supinând „...prostule, te iubesc! Nu-mi da drumul... să nu-mi dai vreodată drumul...” a suspinat din nou „...prostule.”. I-am mângâiat părul cârlionțat; i-am sărutat fruntea „Și eu te iubesc...” i-am șoptit.

Și-a șters lacrimile de la ochi și m-a privit zâmbind. „Se și vede... că ești în chiloți. Așa iubiți voi, bărbații.” Am urcat înapoi în apartament și-am făcut dragoste. Amândoi ne-am declarat bolnavi la servici și am petrecut toată ziua împreună.


Liniștea s-a lăsat cu totul peste garsoniera mea. De afară se aud un claxonat și-o înjurătură. Un motor ambalat. O mașină se oprește în fața blocului cu un scârțâit scurt. Poate oprise un taxi. Poate este vreun vecin. Nu-mi mai pasă. Încep să se audă picuri mici de ploaie lovind asfaltul încă înghețat, lovind capotele mașinilor. Biciuind Bucureștiul. Venea primăvara. Ninsoarea se transformase în ploaie.


Plouase și la prima noastră întâlnire oficială, după cum am catalogat-o mai târziu, într-una din diminețile in care leneveam împreuna în pat, povestindu-ne primele emoții, primele întâlniri, de parcă le uitam odată ce treceau și trebuiau atent repovestite.

Ajunsesem mai devreme de la birou și mă pregăteam să mă întâlnesc cu ea. Era a treia noapte consecutivă în care ne vedeam.Ploaia începu să ropotească peste capitala primăvăratecă. O ploaie caldă, grea, de vestire a verii. Picuri mari ce măturau Bucureștiul de toată mizeria cădeau din cerul milos, oferind plângerile de fericire pentru venirea unui alt anotimp. Am sunat-o și i-am spus că plouă afară și că va trebui să vin cu mașina. A zâmbit la telefon, ușurată și mi-a mărturisit că îi era frică să nu cumva să amân întâlnirea. I-am spus ca nici nu mi-a trecut prin cap doar că nu voi putea bea. Mi-a raspuns să nu-mi fac griji, doar să vin.

Am ajuns în fața blocului ei și nu am așteptat. Ea mă aștepta jos, la scară. A fugit până la mașina mea și am mers la un restaurant oarecare, de care-mi aduceam vag aminte, undeva pe la Dristor. Ne-am povestit multe altele, mici și mari. Băusem amândoi destul și când mi-am declarat frica de a nu fi prins de poliție beat la volan, m-a ușurat spunându-mi că tatăl ei e colonel în Poliția Rutieră și că orice problemă se rezolvă. I-am zâmbit.

Mi-a povestit de ce plângea în acea seară, în prima noastră seară. „Nu mai contează oricum” spuse,”a trecut.Toate trec.”A trecut și acea seară. Am parcat lângă blocul ei și m-a privit lung întrebându-mă dacă un gentilom ca mine nu conduce domnișoara până la scara blocului. Am râs. Eram amândoi destul de băuți, vinul din timpul și de după masă pornind prin venele roșii, atingând punctele sensibile. Am ieșit amândoi din mașină iar eu i-am pus alarma în timp ce fugeam, ținându-ne de mână și râzând prin ploaia dulce de primăvară.

Eram destul de uzi când am ajuns la scară. Chipul ei zâmbitor, vesel, conturat de părul cârlionțat, ud, era croit pentru a fi mangâiat, atins, sărutat. Am stat în ușa scării blocului simțind cum ni se face frig amândoura. M-am aplecat s-o sărut. Buzele noastre s-au atins tandru, încet, fără grabă. Aveam tot timpul din lume; aveam buzele reci; ea le avea fierbinți.

Am simțit gustul amărui-dulceag al rujului; am simțit limba ei atingându-mi încet buzele. I-am mângâiat chipul cu mâna stângă în timp ce ea mă ținea de dreapta. Cu o zvâcnitură m-a tras în scara blocului și m-a proptit cu spatele de peretele văruit recent. Sărutările au devenid mai intense, vinul ne mișca, vinul și dorințele noastre îngropate printre milenii de civilizație.

I-am strâns șoldurile subțiri, lipindu-i trupul de al meu. Sânii rotunzi, prinși de un corset negru se loviră de pieptul meu acoperit de-o cămașă. Am urcat până la etajul ei. Sus eram deja pe jumătate dezbrăcați. Îmi mângâia puternic pantalonii; îi frământam sânii; ne atingeam; ne sărutam; deschideam nasturi și desfăceam strânsori.

„Sunt singură acasă...” îmi șoptii zâmbind „...și te vreau.” Am intrat în hol și i-am deschis nasturele blugilor. Am trecut de chiloții dantelați, negrii și am atins-o cu mâna dreaptă; am simțit-o umedă, primitoare. A gemut încet în timp ce-o mângâiam în interior; în timp ce-i simțeam plăcerea. Mi-a aruncat cămașa undeva prin hol iar pe mine m-a aruncat în patul ei. Avea un zâmbet tandru, doritor, aparte. S-a aplecat încet peste mine, atingându-și sfârcurile de pieptul meu, și mi-a șoptit „Ești doar al meu...”


Picurii mici de ploaie nu conteneau să răsară din cerul înnourat. Mă ridic știind c-o să intre apă în cameră și închid geamul. Mă duc în bucătărie și-mi fac o cafea. E sâmbătă iar eu trebuia să-mi clădesc alt Univers.