Uneori, atunci când este foarte senin noaptea, dacă privești când trebuie și ești atent, departe, pe boltă, printre stelele multe, poți să vezi câteva urme de pași, care se îndepărtează rapid și dispar prima dată când clipești. Oamenii de știință s-au grăbit să cerceteze fenomenul, dar pentru că era atât de rar și o explicație validă din punct de vedere logic nu au reușit să găsească, au anunțat că este o iluzie optică și că impresia apare numai când unghiul de incidență al luminii pe pupilă este de 169 de grade și 23 de secunde și apare o deviație la trecerea prin cristalin. Caz rezolvat.

Nu cred decât în ceea ce poate rămâne constant în interiorul meu. Haosul și agitația mea spulberă orice defect de raționare sau de estetic și incompatibilitățile sunt imediat detectate și expulzate sau alterate. Ai grijă în ceea ce crezi. Nu trebuie ca toți să aibă aceleași convingeri, dar trebuie, chiar trebuie, ca tu să crezi cu toată tăria. Abia atunci devine credință.

Când un băiețel a fost dus într-o noapte la planetariu de către mama sa, s-a uitat mult și cu uimire la multele lumini strălucitoare și a ascultat fermecat legendele țesute în jurul unui grup caraghios de stele, aranjate asemănător desenelor lui pe asfalt, care se numeau fiecare altfel. A întrebat cum apar și dispar stelele dar tot ce i-au spus a fost că o fată neascultătoare trebuie să se ocupe de asta în fiecare seară, cu o baghetă fermecată, ca să își ispășească greșelile. La un moment dat, băiețelul s-a oprit brusc și a întins mâna, arătând cu degețelul către o anumită zonă de pe Calea Lactee „Uite, mami, fata cu bagheta a plecat să se joace cu stelele.” Toți cei care s-au întors să vadă au mai prins doar ultimul pas dispărând în albeață. Au căzut de acord că li s-a părut.

Pe o stradă îngustă ea merge în picioarele goale. Lumea se uită ciudat, dar o ignoră imediat ce trec pe lângă ea, probabil vreo nebună sau cine știe. Ea pășește liniștit și savurează consistența asfaltului inegal turnat, e cald și uneori o pișcă ușor, dar e plăcut, îi sugerează libertate. Repede, se uită în sus, poate prinde un porumbel în zbor, o picătură de asfalt scăpată de uniformitate și care fuge acum, fuge cât mai departe că să poată gusta aerul și apoi să coboare înapoi ca fulger. Nu-l vede, dar prima picătură de ploaie îi cade pe un obraz. Zâmbește. Mărește pasul, ca și cum s-ar grăbi undeva, și se uită în urmă, să vadă dacă încă o urmăresc picăturile, pe simte izbindu-i spatele și prelingându-se pe material, senzația distinctă de ud, atât de familiară, atât de plăcută. Aleargă, din ce în ce mai agil, cu mișcări scurse și râzând tare, ca un clopot la amiază. Își imaginează că el o urmărește și îi aruncă apa iar ea îi răspunde cu câte un șuierat zglobiu.

E încinsă și a început să gâfâie, mărește ritmul și căldură multă îi emană din corp, unde tălpile ei apasă asfaltul se usucă și se vede clar, pe cațiva metri, drumul pe care îl urmează. Îmediat picăturile încep să acopere urmele și se ridică aburi când în sfârșit asfaltul își reia griul uniform. Câte un mic nor albicios stăruie, luând conturul ei în alergare și apoi disipându-se încet, ipostaze ale aceleiași ființe care merge mai departe fără să se mai uite în spate. Se oprește brusc când blocurile se termină și șoseaua ia locul străzii. Coboară puțin apoi urcă din nou și ce curbează după un deal și iese din raza vizuală. Unde duce... Să se ducă și ea? Nicăieri... Sună bine. Poate. Stăruie cu privirea și observă siluetele ei din urmă dizolvându-se în ploaie.

A fost odată cineva care și-a dat seama că e nimeni, că unde este, de fapt, nicăieri și că nu există de ce. Așa că nimeni a plecat nicăieri fără să se mai întrebe de ce. Sfârșit.

Ești ud până la piele, dar ai fi preferat să nu se termine. Dar apa din cer a secat brusc și apusul a început să se lase în valuri de portocaliu mai potrivit ca nuanță pentru un răsărit. Îți tot dai la o parte părul din ochi și încerci să găseaști prin iarbă urmele fulgerelor. Au început vijelios și s-au descărcat cu scântei violete unul lângă celălalt și unul a lovit un copac doborât de furtuna precedentă iar din scorbura lui a răsunat un râset. Tunete nu s-au auzit. De fapt, e și ciudat cum a început să plouă. Te-ai săturat de atât de multă căldură așa că ai scos apă din fântână și ți-ai băgat mâinile în găleată. Þi le-ai scos doar când le simțeai înghețate și ai lăsat picăturile să curgă de pe vârfurile degetelor tremurând. Le priveai fascinat cercurile și îți imaginai că ele cad pe spatele meu și mă răcoresc. Din când în când îți mai muiai o mână și absorbit de joc nici nu ai observat când cerul s-a rupt.

Mergi din ce în ce mai aplecat, cercetând fiecare arsură. Miroase a zăpadă și iarba e pârjolită numai pe margini, în interior s-a colorat portocaliu intens, ca și cum soarele nu mai apune după orizont, ci se scurge în pete de tuș dens în formă de pași. Tu îți potrivești talpa în prima urmă și calci apăsat. Le simți căldura și acum ți se pare plăcută. Mai faci o mișcare și încă una și mergi pe unde au fost fulgerele, luând câte puțin din energia rămasă. Dar e ultimul. La picioarele tale e o baltă și mai departe nu mai există culoare sau iarbă arsă. Te uiți în jur nedumerit și observi că totul pare încremenit. Nici măcar o lumină aprinsă în casele din depărtare. Să te întoarci? Nu încă. Poate niciodată. Asta ți-ar surâde.

Ea merge în lateral, de-a lungul liniei blocurilor, și găsește un ochi de apă. E liniștit. Îi atinge cu degetul suprafața și privește puțin cercurile din ce în ce mai largi și pășește peste.

Tu te se uiți cu atenție și observi cum deodată apa se tulbură și dintr-un punct se nasc cercuri multe. Nu ai făcut nimic. O umbră traversează balta și îți repezi mâna în ea. I-ai prins glezna.

Ea este eu, tu ești el. Schimb de roluri, schimb de identități. Nu contează, finalul e același. Eu și tu, ea și el.

Mi-ai prins glezna și ai tras puternic și m-ai adus pe partea ta. M-am trezit holbându-mă la tine, înconjurată de iarbă și urme de pași protocalii, cu apa curgându-mi din păr și balta tremurând. Ea i-a povestit de ploaie și de aburii din pașii ei calzi iar el i-a povestit de găleată și de fulgere. Zâmbesc. Zâmbim. Aveam pământul pus între noi, și când mergeam, mergeam talpă în talpă, eu de-o parte, tu de cealaltă. Cerul e același, se curbează atât de frumos și vedeam același apus. De fapt, soarele se scurge pe linia ce a fost între noi și două oglinzi proiectau în ambele părți apusul.

Iluziile sunt bunurile cele mai de preț. Atunci când par atât de reale, atât de tangibile, îți poți extrage un moment de liniște, un zâmbet, un poate. Dar atunci când reușești să înțelegi ce se întâmplă în jurul tău și îți spulberi iluziile, le poți înlocui cu ceea ce crezi, poate cu o altă realitate, și existența ta devine dintr-o dată mai închegată, mai vastă.

Acum m-ai adus pe partea ta. El și ea își udă picioarele în apă, nu mai au cum să treacă dincolo, și apoi urmează pașii portocalii încet, unul eu, unul tu. Culoarea dispare atunci când amândoi au trecut pe acolo și iarba crește într-o secundă la loc, la fel de verde ca înainte de furtună. De cealaltă parte, noaptea deja s-a lăsat și pe mijlocul cerului se încheagă din aburi denși pași, strălucesc puternic o răsuflare și se disipă imediat iar următorul pas deja a apărut.

El și ea se mișcă. Tu și eu mergem. Nimeni pășește către nicăieri.