"Tu poți crede orice despre mine. Pot accepta să iei cu tine toate amintirile care nu-mi sunt de trebuință, sau uită-ți în mine amintirile tale de aruncat. Te rog profită din plin de toată libertatea care îți va rămâne după plecarea mea. Deretică atent unde mai găsești urme din mine. Folosește cu încredere, împotriva amintirii mele, toate motivele care te-au determinat să mă lași să plec. Răzbună-te pe manuscrisele mele, ardele-n flăcările urii tale. Blesteamă-mă și uită total de îngerii și sfinții care ne-au adus împreună. Orice ai gândi, acum când lecturezi răvășită răvașul acesta, îți reamintesc că sunt suficient de laș încât să îți recunosc tardiv că sunt dependent de tine. Am plecat să mă lepăd de sevrajele mele, între oameni. Te voi purta pervers în mine și totul numai pentru a-mi pedepsi destinul. Hotărât lucru, nu ți-am oferit nici un motiv să mă regreți. Și dacă te încearcă îndoiala recitește la nesfârșit acest răvaș. Până la epuizare!

P.S. Mai știu că metodele personale de a elimina răul "necesar" ți-au părut mereu barbare. Un motiv în plus să-ți demonstrez veridicitatea lor aplicându-le pe noi. Găsește, te rog, soluții să nu mă ierți și să mă uiți. Îți amintești cum râdeam de sintagma "de la ură la dragoste este numai un pas" și cum simulam ura pentru a ne "împăca" în dormitor? Niciodată nu mi-a reușit a fi vulgar cu tine. Nici în gesturi, nici în sentimente. Acum când îți scriu realizez câte ne leagă. Încerc cu disperare să termin epistola asta. Îmi doresc să plec înainte de întoarcerea ta.

Alt P.S.: Greu! Foarte greu îmi va fi fără tine. Nu știam că pot fi atât de lamentabil, de patetic. Nu îmi găsesc cuvintele. Nu ți-am spus niciodată ceea ce știam că arzi să auzi. Aici și acum o pot face. Te Iubesc! ...

Un alt P.S.: Aud cheia ta, în ușă. Mă găsești pe balcon la o țigară. Sper, după ce citești, să mă ierți. Explicațiile sunt chestiuni de mâna a doua, de bucătărie. Tu știi asta de la E. Maria Remarque. Am să le ofer, dacă este necesar! ..."

*
Se ridică și puse biletul pe masa din bucătărie, după care aleargă spre balcon. Se sprijinise de balustradă și căuta prin fumul țigării țintuite între buzele uscate, soluții pentru ieșirea din criza pe care o crease. Dinspre interiorul apartamentului nu se auzea nimic. Se gândea febril la cantitatea de lașitate pe care o deținea. Era la a treia țigară când îi auzi chemarea. Brusc i se relevă soluția. Amândoi erau adepții calității, deci se impunea imperios să dea calitate lașității lui. Ea stătea în spatele lui, fără să spună nimic, privindu-l cum strivea mucul de balustradă. "Tipic lui", gândi ea. Îl urmărea cu privirea cum se cățăra pe balustradă. Pentru că nu credea în el nu schiță nici un gest pentru a-l opri să se arunce. Era ultimul lui zbor, completat cu gândurile lui. Ea va tăcea pentru totdeauna, iar el se gândea la victoria finală, a acelui unic "Te Iubesc!". Pentru nici unul dintre ei nu mai conta noțiunea de "mâine".
Și totuși, a doua zi, fițuica locală pomenea de "calitatea" nebuniei lor. Cui îi păsa de asta? Oamenii erau prea ocupați cu supraviețuirea. Poveștile de dragoste nu sunt punctul lor forte.

*

"Și când te gândești că tocmai ieri dimineață au fost cei de la Primărie cu recensământul. Domnule doctor, ce scuză am eu mîine că i-am mințit la numărătoare?. Pot să păstrez cămașa asta!? Îmi place că se încheie la spate fără nasturi ..."

Cluj Napoca
septembrie, 2008