M-am întrebat uneori: la ce aș renunța, dacă ar fi să iau totul de la capăt în viață?
Atâtea răspunsuri mă invadaseră dintr-odată, încât m-am speriat. Oare cât de mult am greșit în viață, încât să vreau să schimb atâtea?
Numele. Da, acesta era un domeniu la care meditasem îndelung în clipele mele de singurătate și de sinceritate ascunsă. Mi-aș fi schimbat numele cu siguranță, căci acest Laurențiu de azi și dintotdeauna nu îmi suna deloc familiar, poate și datorită faptului că îmi fusese dat de un naș de botez, care nu a vrut să mai știe niciodată de mine, după momentul acela tainic al mirungerii ...
Profesia. Cu siguranță, nu aș mai fi făcut aceiași greșeală și medicul de azi ar fi putut fi un scriitor, poate fără mari veleități literare, dar un om al cărui suflet s-ar fi rotit odată cu stelele ascunse de pe cer. Un om care ar fi putut să aștearnă pe hârtie tot ceea ce viața i-a oferit, neașteptat, și apoi i-a luat înapoi, la fel de tragic...
Iubirea. Ei, bine, chiar dacă în necredința mea severă în metempsihoză, aș admite că mă voi încarna vreodată în alte dimensiuni spațio-temporale, n-aș putea renunța la povestea de dragoste dintre mine și Alexa. De fapt Alexandra, dar uneori din prea multă afecțiune noi, oamenii, căutăm variante mai aproape de suflet pentru numele persoanei iubite. Și mie Alexa mi-a părut a fi chiar un diminutiv de suflet, căci ori de câte ori îl pronunțam mi se părea că cerul se unește magic cu pământul. Dar poate astea sunt stări lăuntrice prin care fiecare îndrăgostit al lumii trece, așa cum melancolica lună își spală fața în fântâna de licurici a nopții...
Valea cu Plopi. Nu aș schimba nici acel loc tainic, legătura perenă a ființei mele cu Alexa. Satul Valea cu Plopi...

*********************************************************

Când m-am îmbolnăvit grav de ficat, datorită unei banale dureri de dinți și a unei crase neglijențe din partea unui medic stomatolog și am fost depistat cu hepatită cu virusul B,am știut că pentru câteva luni sălile de operații de la Spitalul Municipal, unde lucram de mai bine de 10 ani, vor fi locații de domeniul trecutului. Era foarte greu să mai cred, oricât de mult optimism îmi autoinoculasem, că viața mea va mai fi în continuare aceiași. Stresul impus de gărzile grele, operațiile pe cord pe care le făceam într-un ritm amețitor, toate nu ar mai fi fost posibile cu un organism a cărui imunitate va fi devorată treptat de virus și, în paralel, de citostaticul recomandat, citostatic care produce autoanticorpi, mai pe românește, anticorpi îndreptați împotriva subiectului. Era vorba de acțiunea pe care orice medicament o exercită asupra corpului: vindecă ceva și periclitează alte zone ale organismului, în mod indirect. Medicamentația de care aveam nevoie nu putea fi administrată fără a face însă o puncție hepatică, acel chin greu de îndurat, chiar și cu suport anestezic, când un ac de dimensiuni considerabile penetrează țesutul pentru a extrage din ficat o mostră. Prelevarea ei și disconfortul acumulat după aceea, administrarea citostaticelor în sine, știam că vor fi etape greu de suportat, chiar pentru un om din interiorul sistemului medical. Și nu vor putea fi trecute fără un repaus total! Cu aceste gânduri deloc încurajatoare, mă hotărâsem, la insistențele și sfatul unchiului meu, Dumitru Petrescu, să mă stabilesc pe durata tratamentului în casa lui din Valea cu Plopi. Un loc, unde spunea el, natura, liniștea din jur și aerul curat, îmi vor putea reda puterea de a depăși situația mea dramatică, dacă trebuia să o privești în perspectivă.
Când am intrat în sat, primul lucru pe care l-am observat a fost un lac superb. Încrețit pe alocuri de boarea zilei de septembrie și de foiala văzută și nevăzută a faunei ce își ducea viața pe și sub sanctuarul de ape. O perdea de stuf îmbrăca lacul, oferindu-i parcă o protecție față de privirile curioșilor aflați în trecere.
Chiar la mal se înălța o casă cu două caturi, terasa principală veghind ca un far de piatră și lemn peste întinderea cadaverică a apelor.
- Unchiule, fericit trebuie să fie omul, care și-a pus casa sub ochiul tainic al acestui lac...!
- Așa este, Laure! Știi, acum regret din suflet că relația mea cu Mihai, taică-tău, cât acesta a trăit, nu a fost una ca între frați adevărați. Altfel, ai fi știut deja că fericitul om, posesor al tainei lacului, sunt eu, și prin mine, timp de câteva luni vei fi și tu...Am această casă de douăzeci de ani, dar datorită profesiei și pentru că soția mea iubește mai mult animația orașului decât liniștea asta patriarhală, mă limitez ca numai la sfârșit de săptămână să mai vin pe aici. În rest, de casă are grijă un bătrân din sat, moș Costache, pe care ai să-l cunoști. El va avea grijă să nu-ți lipsească nimic. Sfatul meu este să te odihnești și să citești. Poți folosi barca, dar asta înseamnă efort fizic. Dar ce îți spun eu ție lucruri, pe care tu ca medic le știi mai bine ca mine? Cu moș Costache mă mai ajut, mai ales la vremea toamnei, cu fructele din livadă și cu țuica înăsprită la cazan...
- Nu se poate! Este adevărat? Deja mă simt mult mai împăcat cu soarta și boala mea și nu știu de ce dar cred că voi începe aici un alt capitol al vieții mele...! Poate unul mai fericit...!
- Laure, băiete, în iarnă vei uita deja lunile petrecute aici și vei înota iar prin zăpezile capitalei ca să ajungi la garda ce te va aștepta cuminte, așa că bucură-te acum de liniște...Vor veni iar peste tine calvarul și nebunia orașului ...Am încredere în tine! Te cunosc îndeajuns de bine, ca să-mi dau seama că ai un caracter puternic și vei lupta cu boala și cu reacțiile adverse ale interferonului, citostaticul, care te poate salva de la chinul acestei boli...
- Ar fi bine să fie așa! Oricum în pacea acestor locuri îmi voi recăpăta încrederea...care, drept să-ți spun, m-a cam părăsit treptat...
Nu știam că în acel loc uitat de lume nu-mi voi recăpăta doar încrederea, ci îmi voi găsi și iubirea de o viață. Și asta după peripeții parcă desprinse dintr-o poveste despre viață și moarte...

**********************************************************

Ce-și mai poate dori un om, care descoperă într-o zi pacea și liniștea după care fiecare tânjim? Efectul injecției cu interferon, pe care zilnic mi-o administram subcutanat, în ciuda unor reacții secundare așteptate, se estompa sub calmul zilei ce se înălța albastră dintre faldurile lacului, care parcă mă privea cu un ochi bătrân și înțelegător, atunci când de pe terasa casei îi urmăream zbaterea printre cutele cămășii de stuf care îl acoperea. Medicul din mine, presat de timp și preocupat până atunci numai de tomuri despre tehnici chirurgicale, se scufundase dintr-odată în lumea reveriei. Biblioteca unchiului meu era una care impunea respect prin tomurile alese, orânduite ca niște soldați gata de a se jertfi pe câmpul de luptă al pasiunii mele bibliofile, renăscută parcă din cenușa uitării, ce-mi stârnise imaginația și îmi tulburase sufletul, când răsfoisem primele volume. A fost premoniție sau hazard faptul că în mână mi-a căzut prima dată o carte de care voi fi legat toată viața, prin fire invizibile de emoție și amintiri? Sau mâna nevăzută a destinului, care alege uneori pentru noi binele sau răul, s-a strecurat printre tomurile adormite pe rafturi în uitarea vremurilor și a ales pentru mine? N-am să știu niciodată, cui îi revine meritul, mie sau destinului, dar despre acea carte pe care practic am devorat-o pe terasa unchiului meu, într-o noapte, o să vă spun mai multe atunci când veți înțelege de ce o consider talismanul meu.

******************************************************

Timpul curgea la țară, în leagănul acela de uimire în fața destinului, ca o apă, în care se privește o pasăre de piatră, iar prima mea zi petrecută în singurătate mi-a scufundat sufletul într-o pecete de foc lăuntrică. Rar răzbăteau până la mine vaierul tractoarelor de pe câmp, îndemnul pestriț al bidiviilor ce cărau recoltele bogate ale acelui an, chiotele copiilor care se luau la întrecere cu broaștele și peștii pe malul celălalt al lacului. Spre prânz orele se pironiseră pe cer legate cu parâme groase de liniște adâncă, ai fi zis că satul s-ar fi transformat într-o grea și tainică amforă sepulcrală, aflată pe fundul lacului, fără legătură cu lumea din afară. Spre seară înviase iar respirația fremătătoare a naturii, care prin toți porii ei de verdeață și flori trimitea semnale în cer pentru nunta galactică de peste noapte. De pe terasa mea urmăream vrăjit cum fumul alb din cuptoarele bătrâne se înfășura pe gâtul violet al cerului, ca o maramă pașnică, mirosul de pâine dospită în țest amestecându-se cu gunoiul și bălegarul ars pe la porți. Ca un semn trimis peste vremi glasul turmelor își cerea dreptul la clipa ancestrală a tainului de lapte și de hrană ...
Știam că de a doua zi voi începe să explorez împrejurimile, mai ales lacul, barca unchiului meu fiind un mijloc prin care speram să-mi potolesc și pasiunea refuzată în oraș de a pescui cu adevărat.
Când am adormit în acea primă noapte în Valea cu Plopi, am visat că intram iar pe șoseaua ce ducea în sat și că pe marginea ei nu mai erau aliniați plopii tradiționali și care consfințiseră din vechime numele satului, ci tomuri legate în piele trandafirie, cusute cu brâuri de catifea violacee, toate răsfoindu-și sub pulberea de vânt frânt al serii paginile cu literele lor strălucitoare, unele ca niște brațe de meduze care mă chemau, altele fluturând inert, ca faldurile unor semne heraldice, toate cerându-mi să nu le mai las în praful gloriei de mult apuse și să le scot la lumina unei contemporaneități la care tânjeau de multă vreme. Așa că dis-de-dimineață după un mic dejun frugal, m-am înarmat cu vâslele și am luat în stăpânire barca mea de vise. Am ales, la întâmplare și o carte de poezii din literatura universală. Nu pot să descriu starea sufletească ce m-a cuprins atunci când am mângâiat cu brațe de lemn pentru prima dată chipul solemn al lacului, dar a fost o stare de grație, pe care nu o mai resimțisem până atunci în viață. Pluteam și nu-mi venea să cred că viața îmi dăruise un moment de relaxare la umbra unei boli hulpave. Dar tocmai liniștea asta de început de lume mă făcea să uit adevăratul scop și sens al sejurului meu acolo. Am trecut de perimetrul curții unchiului și am zărit curtea vecinului, despre care nu știam mare lucru. Un bătrân robotea la niște butoaie mari, de vin sau de murături pentru iarnă, nu puteam ști. În momentul în care m-a observat, și-a părăsit îndeletnicirea și s-a apropiat de mal cu pași repezi, care nu-i mai trădau vârsta.
- Când o să vă mai învățați voi, orășenii ăștia, că și aici, la țară, proprietatea este sfântă și nu poate fi încălcată după bunul plac al unuia și al altuia...!
- Nu înțeleg, la ce vă referiți? i-am strigat eu de dincolo de mal, un pic iritat.
- La ceea ce faci dumneata acum...Porțiunea asta de lac este proprietatea d-lui Marinescu...pe uscat și pe apă...Parcă nu ați ști...dar încercați cu tot dinadinsul să tulburați intimitatea oamenilor...cu orice risc...
- Cum, adică, cu orice risc? am întrebat eu, cu totul enervat de acum, sesizând o undă de amenințare nejustificată în glasul bătrânului.
- Cu riscul ca data viitoare, când mai tăiați apele pe aici, să vă trimit vreo doi plumbi în barcă și să mă amuz cum veți ajunge înot până la pontonul din dreptul casei d-lui Petrescu. Auzisem eu că are în vizită un nepot din oraș, un doctor, și credeam că sunteți un om cu capul pe umeri, dar văd că m-am înșelat...
- Domnule, i-am replicat eu, vădit jenat de situație, dacă v-am deranjat, îmi cer scuze, practic nu am știut de faptul că pe aici și lacul este proprietate personală...Vă promit că nu o să se mai repete!
- Ați face bine să vă țineți de promisiune, altfel, voi proceda în consecință, să știți...!
Ajuns la mal, abia așteptam să vorbesc cu moș Costache, bătrânul care administra în lipsa unchiului casa și care îmi promisese că pe seară îmi va aduce lapte, caș proaspăt și pâine caldă. Moș Costache era un om ciolănos, deșirat ca o funie de ceapă, de care atârnau membrele putenice, ca niște crengi pe un trunchi vârtos. La vorbă însă era atât de blând, molcom, încât ai fi zis că acel glas fusese nevoit să împrumute un trup impunător numai și numai pentru a contracara impresia de slăbiciune pe care i-o degaja vocea-i firavă.
- Am avut un schimb de cuvinte nu tocmai plăcut cu vecinul...i-am zis eu bătrânului, arătând cu capul spre proprietatea din dreapta noastră.
- Ah, cu Sotir...Da, e viclenos la vorbă și aspru ca o viespe...Om rău...nu degeaba l-a tocmit Marinescu să-i aibă grije de casă...Pe el și pe Dumitrana, nevastă-sa...Ea e mai de Doamne-ajută, te poți înțelege cu ea cât de cât, dar hârbul ăla de bărbată-său este dat morții...rău și răzbunător. Ai grije, nu te încontra cu el, că ăsta nu știe de glumă...
- A zis că dacă mai tai apa pe la el, îmi găurește barca cu pușca...A glumit, nu-i așa?
- Nu, a vorbit cât se poate de serios! Nu apa îl interesează pe el...Baiul este Alexandra...
- Alexandra?
- Da, fiica lui Marinescu...e o poveste lungă și tristă...o biată fată fără trecut, fără viitor...
- Cum adică așa? E bolnavă?
- Nu, dar a avut parte de un tată neomenos, ca de altfel și cerberul de Sotir care o păzește!
- O păzește?!
- Mama Alexandrei, Profira Marinescu a murit la naștere. Marinescu a considerat că a murit din cauza copilului, că nu a vrut să se nască. Trei zile și trei nopți s-a chinut Profira să o scoată afară! Epuizată, a pierdut sânge mult, și în cele din urmă s-a stins la spital.
- Dar, bine, există azi intervenții medicale de urgență în astfel de cazuri prin cezariană...nu mai trăim în evul mediu...
- Da, dar Marinescu a refuzat să o ducă să nască în spital, el face parte dintr-o sectă religioasă mai ciudată, de pe aici de pe la noi, care consideră că trupul femeii, al omului în general, nu trebuie plimbat prin spitale, riscând să fie ciumpăvit prin operații de tot felul. Așa că Profira a murit imediat după naștere...la spital, că atunci, când a văzut că o pierde, a fost nevoit să o ducă la spital. Dar era prea târziu...
- Și copilul?
- Fata a fost făcută responsabilă o viață întreagă de această întâmplare. Cu chiu cu vai Marinescu a dat-o la școală, mai mult de frica autorităților, căci el voia să o lase în neștiință totală. După școală a închis-o în casa lui, fără să aibă contact cu exteriorul. Fata asta nu a avut copilărie, păpuși, prietene... prieten nici nu mai vorbim...Trăiește ca o pustnică, păzită de Sotir și Dumitrana. Nu apa este motivul supărării lui Sotir, ci faptul că tu ai putea să o vezi pe Alexandra...
Rămăsesem după plecarea lui moș Costache cu gândul la această întâmplare, vrednică de timpuri imemoriale și mă gândeam că uneori la țară timpul pare uneori că a stat în loc și că viața nu și-a deslușit pentru om toate tainele, rămânând ea însăși o șaradă nedezlegată. Tot în acea seară am început și dialogul meu nevăzut cu cărțile din biblioteca unchiului și prima seară am petrecut-o sub respirația calmă a reginei nopții care agoniza în aerul bătrân al toamnei, suind ca un fum albastru până la călcâiul de piatră al terasei, unde am citit pe nerăsuflate “Pădurea de mesteceni” a lui Iaroslaw Iwaszkievicz, un romancier polonez. O poveste minunat de tristă despre dragoste. Așa am început să visez că într-o zi mă voi îndrăgosti și eu, la fel ca eroii ce renăscuseră din pulberea vremii...Citeam și gândul îmi zbura la Alexandra, tânăra despre care nici măcar nu știam ce vârstă are, dar pe care o simțeam ascunsă acolo, pe după ulucile pitice ce ne despărțeau curțile, cu umbra-i alunecând pe lângă pereții casei impunătoare a lui Marinescu, visând poate și ea în spatele perdelelor de fum la o poveste de dragoste ce cutreiera oglinda lacului, în care noaptea se răsfrângea în ochii de stele ai broaștelor.

**********************************************************

Eram convins, cunoscându-mă foarte bine, că avertismentul bătrânului cerber Sotir nu o să mă sperie, ci, mai mult, mă va întărâta – asta era desigur o reminiscență a stirpei mele bărbătești – să o văd și chiar să o cunosc pe Alexandra. Așa că a doua zi, am atins iar cu carena bărcii mele teritoriul interzis al d-lui Marinescu. În curte nu era nici un semn de viață. Poate Sotir se afla cu treburi prin sat sau aiurea. Nici baba Dumitrana nu părea să se afle în raza mea vizuală, așa că am început să mă învârt cu barca în cercuri concentrice, ca și cum aș fi vrut să-mi marchez teritoriul, ca un mascul gata de a da ochii cu femela care-i răscolise simțurile. Nu fusesem niciodată în viață atât de impulsiv, atât de necalculat! Nu acționasem nicicând sub impulsul primului gând sau sentiment. Ce se întâmpla acum cu mine, mă întrebam, parcă speriat de curajul meu nebun. Să fie de vină povestea despre viața Alexandrei. Sau romanul de dragoste citit cu o noapte în urmă pe nerăsuflate? Nu-mi puteam da un răspuns clar. Poate că nici nu mi-l doream, din moment ce scrutam cu ochi de vultur ferestrele, în spatele cărora speram să văd un semn de viață din partea ființei ce se ascundea de oameni și de viață acolo. Mi-am urmat impulsul primar, care mă făcuse să părăsesc oglinda apei și trăsesem la mal, atât de aproape de casa lui Marinescu, ca un navigator ce atinge pentru prima dată o insulă, unde nu știe dacă va fi întâmpinat cu ostilitate sau va trebui să apeleze la amăgitoarele mărgele și sticle colorate pentru a-și apropia bunăvoința băștinașilor. Am observat cum pentru o clipă, fugară și rebelă, perdeaua a fost dată la o parte, atât cât să observ un obraz trandafiriu, tânăr, melancolic. Apoi o fluturare timidă de mână. Nu ca un bun rămas pe care-i iei pe un peron rece și pustiu (chiar, ați observat că ori de câte ori ne luăm adio de la cineva drag peronul este întotdeauna rece și pustiu, ca un gând golit de esențe?. Gestul mâinii aceleia era ca un semn că viața își cere dreptul la lumină! Era semnul unui naufragiat pe o insulă de indiferență și uitare, și eu știam că acela fusese modul prin care Alexandra, îmi dădea curajul să sper la mai mult. Perdeaua a revenit la masca ei inițială de indiferență, iar eu nu știam dacă să mai aștept un semn, sau să mă mulțumesc cu această fărâmă de emoție, care mă cuprinsese la vederea gestului făcut de Alexandra. Am așteptat preț de câteva clipe, dar mi-am dat seama că acesta era un început promițător, care să mă facă să sper că vor urma și altele. Se pare însă că Dumitrana asistase la acel moment tainic și probabil îl informase pe Sotir, fiindcă a doua zi, când am vrut să îmi reâncep explorarea mi-am găsit chila bărcii găurită în câteva locuri. Nemernicul de bătrân avusese tupeul să intre noaptea, pe calea apei, cred, și să îmi dea o lecție pentru ceea ce îndrăznisem să fac cu o zi înainte. Nu aveam nici cea mai mică dovadă a faptului că el fusese cel care mă lăsase fără singurul mijloc de a încerca să o mai văd pe Alexandra, așa că trebuia să mă mulțumesc doar cu simplul fapt că o voi putea reântâlni pe puntea gândurilor. Mi-am făcut procese de conștiință, condamnându-mi curiozitatea morbidă de a cunoaște o ființă, care poate fusese aspru pedepsită pentru îndrăzneala de a-mi răspunde printr-un gest nevinovat la interesul stârnit de povestea ei. Și mi-am zis din acea clipă să renunț. Va trebui să-mi văd de boala mea și de citit. Atât. Dar destinul nu te lasă să disperi, să cedezi atât de ușor. Mai ales atunci când el gravitează în jurul unei povești de dragoste. Căci începusem, în mod inconștient, să cred că Alexandra va fi femeia pe care am căutat-o seară de seară în spatele gărzilor obositoare, sub privirile amăgitoare ale asistentelor din spital, atrase poate nu neapărat de fizicul meu, ci de reputația mea de medic, care nu se dădea la o parte din fața nici unei provocări profesionale, oricât de complicată și periculoasă ar fi fost ea. Eram, acolo, în sala de operație, un fel de erou din serialele americane cu spitale de urgență, unde oameni simpli, așa ca mine, dădeau viața înapoi semenilor lor la întretăierea tărâmului ei cu moartea. Dar experiența mă păstrase distant față de tot ceea ce ar fi însemnat mici aventuri ale unei nopți de gardă, atât de comune în spitalele de oriunde. Poate, fiindcă aici, la Valea cu Plopi, trebuia să-mi întâlnesc adevărata dragoste. Cine știe!
Cu gândul acesta începusem să picotesc în fotoliu meu în seara acelei zile, și cu regretul că în cele două luni cât mai rămăseseră din șederea mea forțată aici nu voi putea să repar stricăciunile din trupul frânt la bărcii mele. Asta însemna că pescuitul va fi unul de pe mal, fără vibrația apei sub carena bărcii, fără foirea argintie a peștilor de prin cotloanele apei, fără aerul acela viu și nămolos pe care lacul ți-l strecoară în tijele plămânilor ca pe un drog. Căci pentru mine, medicul obligat să respire zi de zi atmosfera încărcată a unei săli de operații, pescuitul devenise mai mult decât un drog, de-a lungul anilor. Dar mai mult decât atât pierderea bărcii însemna a nu mai vedea nicicând gestul acela tandru al Alexandrei din spatele ferestrelor închise.
Am auzit o bătaie timidă în ușă. Credeam că moș Costache uitase ceva și am strigat, fără să mă ridic de pe fotoliul din bibliotecă:
- Intră, moș Costache, am lăsat descuiat...nu m-am culcat...
Din spatele ușii de stejar nu se auzea însă nici o mișcare. Intrigat de surzenia moșului meu, m-am sculat cu greu dintre brațele împletite din nuiele ale fotoliului meu preferat și am deschis. În prag stătea o tânără, să fi avut 23-25 de ani, zgribulită, poate de răcoarea ce întâmpinase primele ore ale nopții sau de emoție. Mi-a întins o mână caldă, în comparație cu starea de frig ce o inducea la prima vedere trupul ei și mi-a spus simplu:
- Eu sunt Alexandra...
Am rămas tăcut, cuvintele îmi fugiseră ca niște fluturi speriați în spatele diafragmei, și uimirea din ochii mei cred că rivaliza cu spaima din privirea ei, care aștepta o reacție a mea, care nu mai venea.
- Pot să intru? a întrebat ea un pic speriată de indecizia mea. Nu de altceva, dar am stat mult până să mă hotărăsc să vă deranjez...acolo, în iarba înaltă a curții noastre. Sotir și Dumitrana iar s-au îmbătat și mi-am zis că acum este momentul să ne cunoaștem. Ziua, nu cred că am avea vreo șansă. V-am zărit ieri, atât de aproape de pontonul nostru...O nebunie curată, ținând cont de amenințările pe care le-ați primit de la Sotir!
- Uneori bărbații riscă, i-am răspuns eu, apucând-o blând de mână și invitând-o în holul micuț invadat de câțiva țânțari obraznici ce simțiseră și ei căldura primitoare a casei. Da, uneori bărbații capătă o nebunie cel puțin curioasă, atunci când este vorba să cunoască o femeie. Sunt în stare de clipe de grație și cavalerism. Este drept, din ce în ce mai rare în secolul nostru. Dar fiecare purtăm adânc în noi blestemul adamic...Cum, cum ai ajuns în curte? Totuși, este deja seară?
- Când domnul Petrescu, unchiul d-voastră, locuia încă aici, cunoscând povestea mea, de care sunt sigură că nu sunteți străin, a construit fără știința tatălui meu o mică portiță, aproape de buza lacului, la îngemănarea celor două pontoane. Când prindeam momentul veneam la el și la doamna Cati, soția lui. Îmi dăruiau dulciuri și tot de la ei am avut prima și unica mea păpușe, pe care am ascuns-o de privirile tatălui meu mult timp. Pe acolo am venit...
- Știi că ai încălcat o proprietate privată? am glumit eu, oferindu-i fotoliul meu preferat.
- Știu, a surâs ea, știu, dar uneori în viață, atunci când ești deznădăjduit, faci gesturi disperate...Și acesta este cazul meu...
- Am aflat de la moș Costache povestea ta tristă, dar curios este faptul că unchiul nu mi-a vorbit niciodată de tine. Poate a vrut să mă menajeze, ținând cont de bola mea.
- Sunteți bolnav?
- Am o hepatită rebelă, cu virusul B...o nimica toată, am bravat eu, așa cum fac bărbații pentru a-și ascunde slăbiciunile fizice.
- Am vrut să știți că exist, că semnul acela pe care l-am făcut de la fereastră era al unui om care încă mai speră că se va integra într-o zi între semenii săi.
- Dar nu înțeleg înverșunarea cu care tatăl tău te izolează și acum ...Câți ani ai?
- Douăzeci și trei. I-am împlinit în Mai.
- Mulți înainte! El unde este, căci până acum nu i-am văzut decât pe Sotir și pe nevastă-sa prin curte?
- Locuiește la oraș. Vine doar o dată pe lună să le dea bătrânilor bani pentru întreținerea mea. Și atât. Am încercat să stau de vorbă cu el despre viitorul meu, dar este violent. Nu o dată i-am simțit agresivitatea. Acum, când v-am văzut pe lac, mi-am zis că poate vom putea schimba câteva vorbe, căci cu Sotir și cu Dumitrana nu ai prea mare lucru de vorbit. Ziua robotesc ca niște apucați prin curte și prin casă, seara se îmbată, de poți să tai lemne pe ei...
- Păi, bine, atunci de ce nu ai încercat să fugi? Să-ți faci un rost în lume...
- Unde aș putea să fug? Și ce să fac? După școală am fost ținută ca un sclav, între patru pereți. Nu cunosc lumea, nu cunosc oamenii, caracterul lor...nu vreau să ajung muritoare de foame sau, cum am văzut la televizor, carne de vânzare pentru amatorii de plăceri trecătoare...
- Ai dreptate, i-am zis. Lumea este deosebit de înșelătoare în intențiile ei. Este adevărat că nu ai avut niciodată nicio prietenă?
- Da. Este adevărat!
- Atunci dă-mi voie să-ți fiu primul prieten. Poate cât voi sta aici te voi învăța câte ceva despre lumea din exterior...atât cât mă pricep și eu. Uite, pentru început, am să-ți dau o carte. Îți place să citești?
- Enorm, dar acasă nu mai am nicio carte pe care să nu fi citit-o.
- Foarte bine. Uite, vreau să te simți în lumea unor tineri de vârsta ta. Să vezi ce înseamnă o prietenie. Prietenie, care cu timpul se poate transforma în dragoste. Dragostea dintre doi oameni. Presupun că este un sentiment la care doar ai visat, nu?
Alexandra și-a lăsat ochii în jos pentru câteva clipe și a tăcut și eu am știut că la vârsta ei visase, poate uneori frumos de trist. Dar în viață nu ajung numai visele, trebuie să ajungi să le și trăiești. Am luat din bibliotecă “Pădurea de mesteceni” și i-am oferit-o, privind-o drept în ochi.
- Uite, în paginile acestei cărți vei întâlni adevărata viață și adevărata iubire. Eu am citit-o într-o noapte. Sper să-ți placă și când ne vor revedea poate îmi spui ce ai simțit citind-o.
- Ne putem vedea în fiecare seară, până plecați...? Asta, dacă nu vă deranjez...!
- Desigur. Cu o condiție însă. Nu-mi mai vorbi atât de protocolar. Să știi că în ciuda fizionomiei nu am împlinit încă 34 de ani. Te rog fă-mă să mă simt tot atât de tânăr ca și tine. De acord?
- De acord!
S-a ridicat și mi-a întins mâna, ce-mi lăsase ieri semnul de bun venit pe insula ei, de acolo din spatele ferestrelor coliviei sale de piatră și i-am sărutat-o cu sentimentul că atomii acelei clipe, când am atins-o pentru prima dată, se vor răspândi în mine mai năvalnic decât moleculele virusului bolii pe care o înduram, înmulțindu-se rapid, asediindu-mă cu fel și fel de gânduri și sentimente, cu acea stare indicibilă pe care ți-o provoacă iubirea, când își trece degetele-i diafane prin sufletul tău, ca o alinare de seară.
Din acea noapte relația mea cu Alexandra se coagulase sub tainicul gând al unei iubiri îndepărtate, dar posibile. Seară de seară în alchimia sentimentelor noastre se strecurau formule esoterice încă nedefinite, dar care pâlpâiau ca un far ce ne călăuzea pașii, gândurile, cuvintele, gesturile. Alexandra devenise Alexa, iar Laurențiu devenise Laur. Sentimentul că nu peste mult timp voi pleca, că o voi lăsa acolo, la fel de singură și de nefericită, mă urmărea însă clipă de clipă, ca un lup de foc, lacom să-mi sfâșie clipele petrecute cu ea și să le transforme în simple amintiri. Când priveam împreună cerul acela de septembrie, deschis ca o carte, aș fi vrut să-i spun că acolo, sus, se leagă destinele oamenilor și că printre aprinsele stele fiecare avem un loc al nostru, tainic. Dar nu îndrăzneam să o fac să viseze cu ochii deschiși. Nu voiam să-și facă iluzii, pe care eu să nu i le pot transforma într-o realitate palpabilă.
- Privește, Alexa! i-am spus eu, stând amândoi nemișcați pe terasa scufundată în aerul rotund al nopții. Am citit undeva că seara în ieslea cerului îngenunchează norii cu ugerele pline. Ici-colo câte o stea ne veghează. Este clipa de taină când din trupul zilei câinii nopții au rupt bucăți de soare stins pe care le-au prefăcut în lună plină, iar noi suntem aici, amândoi, unul lângă altul. Momentul acesta este unic, poate niciodată nu ne vom mai întâlni cu atingerea lui. Privește în jur. Lacul, vibrația ca un cântec a stufului, mireasma stinsă a câmpiei prăvălită sub cripta de trifoi încărunțit, păsările astea de noapte care sfâșie întunericul, prefăcându-l în dâre scânteietoare de pulbere și de rouă. O clipă magică pentru sufletele noastre...
- Întotdeauna am privit cerul cu o emoție pe care nu mi-am putut-o explica. Poate o moștenesc pe mama...sensibilă...poate, nu știu, din moment ce n-am cunoscut-o...Dar întotdeauna am visat ca atunci când voi avea un copil - neapărat fată - să o botez cu numele unei constelații. Ce zici...nu ar fi frumos...?
- Ba da...Andromeda...Cassiopeia...Vela...într-adevăr, frumos...!
- Îmi doresc să fiu fericită, dar nu știu dacă acum, aici, în această viață...Am citit cartea pe care mi-ai dat-o. Ai avut dreptate! Iubirea este un lucru miraculos. Dar atunci când nu poți fi fericit, când pădurea de mesteceni din sufletul tău moare, încet, încet, clipă de clipă, atunci viața asta este nedreaptă, dureros de nedreaptă...
- Iubirea, Alexa, iubirea este uneori dureros de nedreaptă...i-am spus eu, gândindu-mă la zilele ce vor urma, după ce voi pleca de lângă ea.
- Sus, cerul plin de stele și aici, jos, șoseaua...șoseaua asta care este brăzdată de luminițele abia pâlpâinde ale mașinilor, care se duc și vin, ca niște furnici harnice și fosforescente...
- Fiecare mașină, Alexa, poartă în ea un suflet. Și fiecare suflet aleargă spre un loc sau spre o ființă dragă. Așa cum fiecare mașină are povestea ei, așa și fiecare om are un destin al lui...
- Și eu? Și eu am un destin al meu? Ce crezi?
- Și tu! Mai ales tu...! Împreună cu mine! Îți promit!
Nu știusem în clipa aceea de ce rostisem acele cuvinte. De ce o inclusesem și pe ea atât de voluntar, de sigur, în destinul meu viitor.
Dar am privit-o în ochi și atunci am știut, că nu voi pleca singur din Valea cu Plopi, indiferent de consecințele acestui act nebunesc, la care subscrisesem amândoi, înmuindu-ne tainic penița gândului în călimara purpurie a inimii.

- va urma -

****