Nu înțeleg de ce simt nevoia să mă agăț de ultimele zile de vară... niciodată nu mi-a plăcut vara. Am urât-o chiar. S-a înnorat. E toamnă.
Este liniște în casă. O casă mare, în care momentan sunt doar două persoane. Mama nu mi-a adresat nici un cuvânt azi. Aud doar oftatul și sunetul forfecuței de unghii.
Nici măcar un cuvânt... O înțeleg totuși, aseară ne-am certat:
- De ce trebuie mereu să fii la raport când te caută prietenii tăi!?! Dacă îți cere Oana să mergi cu ea pe Lună, tu te duci! Dacă te anunță Alex că are nevoie de tine, zbori până la el!
- Iar incepi? Credeam că ai înțeles, că atunci când merg undeva, merg pentru că vreau eu!
- Eeee! asta-i bună! atunci nu vrei! în momentul acela a început să râdă. Un râs care m-a deranjat...
- De unde știi tu ce vreau eu!?! n-ai știut niciodată nimic de mine... și-ai devenit acum expertă!
Ea n-a mai zis nimic, eu nici noapte bună, când am plecat în camera mea. Am citit. Mai aveam 10 pagini și terminam Calea Victoriei de Cezar Petrescu. Atunci s-a oprit curentul. Aveam de gând să termin de citit cartea atunci, și nu a doua zi. Am așteptat. Se oprește des curentul aici... banuiesc că acesta e dezavantajul unei case la țară. Am așteptat cam zece minute, timp în care mi-am amintit că port ochelari, apoi am dat de nas, de buze,de dinți... Da. Dinții... nu-mi periasem dinții! Așa că, am renunțat la ochelari, de frică să nu intru în vre-o ușă deschisă, și am mers tip-til, tip-til, pipăind cu degetele modelul vechi și demodat de pe pereți. Un model care și acum îmi dă fiori. Pereții pe care îi frecam cu peria, îi sapuneam cu buretele înmuiat în apă cu detergent și clor, pereți pe care îi spălam, când eram mică. Eu, sora mea și mama, apoi când am mai crescut, doar eu cu sora mea. Sperăm să-l dărâmăm anul acesta... prea multe amintiri...
În mod normal, nu sunt o fricoasă, dar casa asta are ceva al ei. Te face să te simți în nesiguranța până și cu lumina aprinsă și toate ușile și geamurile închise. Avem gratii la geamuri și uși din fier. Cine ar putea să intre? și cum? totuși verific cu lumina palidă sau mai bine zis, transparentă de la telefon, podeaua si colțurile camerei în care am intrat... baia. Bâjbâi în dulapior, găsesc pasta de dinți, nimeresc periuța. Știu că e a mea pentru că celelalte două sunt deja ude. Încerc să-mi curaț dantura cât mai bine pe întuneric, nimeresc de vreo două ori și buzele.
Pâș. Pâș. Apere și mama cu o lanternă. Ar trebui să fiu invidioasă pe lumina ei?
- Ce faci? De ce nu dormi la ora asta!?!
- Același lucru aș putea să te întreb și eu. De ce nu dormi. Dar știu de ce nu doarme. Are niște insomnii groaznice. De la ea le-am moștenit și eu. Nu trebuie decât să ai un gând în cap, unul singur care te roade pe interior, si mai adormi decât atunci când de oboseală numai poți nici să gândești.
- Ai citit până acum!?! E trei dimineața! da... cred că acum ar fi cazul să devin invidioasă pe lanterna ei... mi-a văzut urmele de pe nas, de la ochelari...
- Mai aveam zece pagini, zece și chiar e bună cartea.
- Bine... și a plecat.
Cam aceasta a fost discuția cu mama...
Am intrat amandouă în camerele noastre. După cinci minute a venit curentul. Eu am terminat de citit, ea probabil a văzut sfârșitul filmului.
Uneori e bine aici. E bine când ești singur, ziua. Auzi un lătrat, un mieunat, un codcodăcit. Ce-i drept, se ouă cam des găinile vecinului. Niciodată n-am putut să înțeleg de ce codcodăcesc găinile așa când se ouă. De durere sau de mândrie? Când eram mică și stăteam, pe timpul verii la Nana, eu copil tembel ce eram,obișnuiam să stau cu mâna sub fundul găinii până ce se oua la mine în palmă. Și când cădea oul, fugeam cu el la lumină și urmăream cu atenție maximă... cum se usucă. Cum scos la soare, ținut în palma mea, de pe ou dispare încet, încet umezeala.
Îmi plăcea acolo. Mâncam cât vroiam noi, ce vroiam noi. Mama o bucătăreasă foarte bună dar parcă mai bune erau supele Nanei, tăiței cu lapte, dulceața de smochine. Azi nu mai poate găti Nana...
Și mă jucam ascunselea. Eu mă ascundeam, în spatele casei, pe o porțiune de o jumătate de metru, până la gardul vecinului. Și dupa o jumătate de oră de așteptat să mă găsească cineva, mă întorceam în casă plină de purici. Oare ar fi ajutat la căutări dacă aș fi spus cuiva că mă ascund?
- Ce mai mâzgâlești acum?
- Nimic...