agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-15 | |
Ca în fiecare sâmbătă seara cârciuma lui Suditu mustea de oameni. Localul era vechi de vreo trei generații și toată lumea știa că actualul proprietar era un om care-și mânca de sub unghie, fiindcă îl lăsase, așa cum fusese el ridicat de bunică-său. El zicea că vrea să-i păstreze patina timpului, dar oamenii știau că zgârcitul de Suditu nu ar fi cheltuit nici măcar un leu pentru renovarea clădirii, deși vadul era bun și seară de seară avea mușterii pe cinste. La o masă ce se afla în mijlocul cârciumii, tronau Relă și Simion, doi prieteni buni, oameni cu stare, cu cheag mult în Movila. Pe lângă ei roiau ca muștele în jurul unei bucăți apetisante de brânză alții, mai sărăntoci, dar care știau că uneori pe cei doi prieteni îi năpădea dintr-odată melancolia și atunci se mai învârteau și ei de câte o țuică bătrână.
Și cum să nu fi melancolic, când amândoi făcuseră armata, undeva prin Ardeal, și de locurile acelea îi legau și azi amintiri de suflet. Despre olteni mulți spun că sunt buni de caporali și șefi de pluton. De aceea erau pline de ei unitățile militare de dincolo de munți, nu de altceva, dar să mai pună în mișcare sângele de ardelean, mai molcom, ca o apă zăgăzuită. Sânge molcom, dar curat, spălat în mult bun simț, statornicit de veacuri. Văzuseră acolo Relă și Simion gospodării în adevăratul sens al cuvântului, nu case ca pe la ei, că le sufla vântul prin bătătură iarna, de ziceai că nu-i așezare de om, ci ditamai campul lăsat în izbeliștea iernii aprige. Fiindcă, la ei, la olteni, de când se domolea zaibărul în bute, caneaua le era mama si tata, pe unde rubiniul se prelingea ca un sânge tainic, dar clocotitor. Cât despre neveste, să nu mai vorbim. Pe la parastase sau la nunți se luau la întrecere cu bărbații lor, care se îmbată primii. În Ardeal însă...În Ardeal era altceva, de ziceai că Bunul Dumnezeu de aceea ridicase munții cei mari, ca să separe pe cei robaci de cei lasă-mă să te las din Regat. Ori de câte ori se îmbătau, Relă și Simion își aminteau de Ilona și de Marișca, de clipele petrecute cu ele. Două ardelence țepene ca pietroiul de-l pui toamna în butoiul cu varză, ca să o țină proaspătă și tare până-n primăvară. Se gândiseră ei atunci la însurătoare, dar armata a trecut, ei au fost nevoiți să se întoarcă în Movila lor și a zburat gândul de însurătoare, când au dat iar de coșmelia lui Suditu și de serile de poveste de acolo.
Din această cauză oftau, când se aghezmuiau mai serios și deveneau Meccena satului, cinstind pe oricine se nimerea să calce locul.
Ușa cârciumii se deschise larg și în cadrul ei apăru figura bonomă și trupul gros ca un elefant al viceprimarului, Nelu Orban. Vicele era un bărbat înalt, cu o burtă proeminentă, ce-l silea să-și țină pantalonii sub talie, cu cureaua atârnând ca o pasăre împușcată de brăcinarul ce nu mai putea cuprinde agoniseala de grăsime acumulată prin lungile-i deplasări pe la oamenii din sat. Vara asuda cumplit și avea o eșarfă albă, cu care din când în când își mai limpezea fața-i roșie ca de rac fiert. Ar fi putut să ajungă și el de mulți ani pe fotoliul de prim cetățean al satului, dar cum era mai prieten cu focoasele spirtoase, trebuia să se mulțumească mereu cu postura de viceprimar. Un lucru îl necăjea, faptul că toată lumea i se adresa cu apelativul „don’ vice”, ca și cum nu ar fi avut și el nume. Câteodată simțea un dor nebun să-i zică și lui cineva pe numele mic, Nelu, dar lumea păstra distanța protocolară, ce se cuvenea funcției sale. - Bună seara, spuse el, rotindu-și privirea peste încăperea răvășită de atâta fum. Ce faceți, bă, fraților, vă adunarăți ca fluturii la lumina felinarului, ai? Ce bine e vara, nu? Ziua tolănit la umbra cășii, seara la povești, la Suditu...Da’, las că vine ea iarna și o să vă iasă pe nări șezutul ăsta. Oh, dar pe cine avem noi aici! Relă...Simion...spuse el, îndreptându-se spre masa din mijlocul cârciumii. Cei doi prieteni se ridicară în picioare, ca să dea mâna cu vicele. Apoi priviră la cei din jur, ca și cum ar fi vrut să le dea de înțeles cât sunt de prețuiți și respectați de al doilea om în sat, care le rostise numele și le strânsese mâinile, ignorându-i pe ceilalți. - Plecară fetele la oraș? întrebă vicele, privind spre paharele de pe mese, unele orfane, altele dospind de băutură. - Plecară, răspunse Relă. Plecară, că de luni încep examenele... - Și, la ce facultate ziserăți că vor să dea, întrebă vicele, ștergându-și fruntea de transpirația ce se abătuse în valuri peste obrajii lui bucălați, de cum simțise miros de tărie prin nările-i puternice, ca de armăsar. - La Drept! La Drept! interveni și Simion, cu o mină superioară. Păi, să avem și noi în neam avocații noștri, să nu ne mai plimbăm pe la ăi din oraș, care îți promit și blana ursului din pădure, iar, când e să te apere, constați că nu valorează nici cât două piei de cloșcă! - Păi, bă, acolo, la Drept, trebuie să știi carte multă ca să intri din prima! îi luă parcă la rost vicele. Învățară ceva fetele sau se duseră doar ca să miroasă aer de oraș? - Învățară don’ vice, învățară, îi răspunse Relă, legănându-se pe spătarul scaunului, cu un aer important. - Învățară pe dracu’, spuse vicele, șfichiuindu-i parcă pe amândoi din vârful limbii și privindu-i ironic. Ce învățară, bă, nărozilor, că toată vara auzii că stătură pe gârlă cu nădrăgoșii ăia de băieți ai lui Buburlan... Relă și Simion priviră în podea. Nu prea le convenea, ori de câte ori vicele călca pe la Suditu. Din două motive: primul, că de atunci autoritatea lor intelectuală se ducea de râpă, vicele devenind centrul atenției generale și al credibilității maxime, și,al doilea, că îi făcea mereu nărozi, umilindu-i parcă intenționat în fața tuturor. Dar nu aveau ce face. Nu se știe când au nevoie de el pentru cine știe ce trebușoară. - Învățară, don’ vice, da’, mai mult noaptea, spuse cam timid Simion. Că așa au auzit ele, că noaptea se prinde mai bine materia. Ziua, și ele, ca fetele, au zis să stea o țâră la soare, să mai prindă culoare în obraji, să nu se ducă acolo, la oraș, cu mâinile bătucite de coceni și cu fața arsă de vânt. Să arate și ele altfel... - Ce să arate, bă, altfel! Acolo, la examen, trebuie să arăți pe hârtie ce ești și cum ești! Ce, crezi că ăia din comisie dau note după bronzul de pe față sau după pielea fină de pe mâini... Auzirăți, bă, vestea? spuse vicele conspirativ, rotindu-și privirea să vadă efectul întrebării sale. În cârciumă se făcu o tăcere de mormânt. Oamenii știau că vicele era întotdeauna cel care aducea vești și îi mai scotea din amorțeala și rutina gestului de a ridica și deșerta unul după altul paharele. Vicele se uită țintă la Relă. - Păi...păi...? spuse el, ridicând din sprâncenele arcuite ca doi arici, întoarcându-și apoi privirea întrebătoare și spre Simion. Cei doi prieteni își aduseră aminte de un alt vechi și prost obicei al vicelui. Zicea întotdeauna că nu poate spune ce vești are, dacă sta cu gâtul uscat. Așa era el, se învățase să profite de om, cu funcția lui, fiindca stia ca va veni momentul când unul sau altul vor intra în biroul lui cu căciula în mână după vreun favor. Așa că Relă îl strigă scurt pe cârciumar, făcându-i semn cu capul spre vice. Suditu apăru ca din pământ cu un pahar de cognac. Vicele nu bea niciodată țuică bătrână, ca ei, zicea că pute și-l miroase primarul. - Auzirăți, bă, că plecă și alde Rățoi la oraș... - Păi, ce să caute o sărăcie ca Lisandru la oraș...? - Păi, nu Lisandru, bă, fie’su, Săndel...Se duse și el la examene...spuse vicele, convins că a dezamorsat o bombă cu efect neântârziat printre cei de față. - La examene? Păi cum devine asta? Săndel a lu’ Rățoi la examene? își holbase Simion ochii spre vice, simțind că undeva în zona omușorului îl cuprinde o fierbințeală ciudată. - Da, bă, nărodule, ce numai fie’ta are loc acolo, la oraș? Că acolo sunt străzi largi de încap oameni din trei sate ca al nostru în ele! Vrea să dea la medicină...să devină doctor...doctor veterinar... - Oleleo, auzi medic veterinar, se maimuțări Relă, spre amuzamentul celor de față. Poate, când o zbura porcu'! - De ce, bă? De ce, bă, nerecunoscătorilor? le strigă vicele cu năduf. Ați uitat, că, până să vină veterinarul ăl nou, Săndel ne-a scăpat porcii de pestă, vacile, când intrau slobode în trifoi, de se făceau burțile pe ele ca baloanele alea de zboară prin aer, astea moderne, cu heliu sau ce mama naibii vâră în ele. Că, dacă nu era el, le explodau ugerele ca bombele din ăl de al doilea război mondial!......Găinile, găinile nu ni le-a scos din tot felul de boli, de nu mai ieșea ou din ele să le fi picat cu ceară? Nu Săndel a făcut asta? Că a fost băiatul ăsta de mic parcă născut doctor de animale, blând și cu suflet mare. Că mă întrebam, ce-i mai trebuie facultate și patalama la mână, el e doctor de animale din burta măsii! - Eh, o să vedem noi, spuse Relă înciudat. O să vedem noi cine are dreptate. Să vedem cine intră la facultate. Fetele noastre ori Săndel... - Bă, nărozilor, păi, dacă vreți, eu pot ține și un rămășag cu voi doi. Ce ziceți? - Adică, cum devine, don’ vice? Mata crezi că o să intre alde Săndel și ale noastre o să rămână pe afară? - Bă, eu așa zic! Nu apucase vicele să-și termină gândul rostit, că în pragul cârciumii apăru Lisandru a lu’ Rățoi. Era un om bine făcut, dar pământiu la față. De aceea oamenii toți spuneau despre el că nu e om făcut din sânge de bărbat amestecat cu femeie, că e făcut cu totul din pământ. Și când mergea, se legăna, când pe un picior, când pe altul. Poate de aici și numele stirpei lui, Rățoi, că aveai impresia, când îl vedeai mergând, că se scufundă în pământ, când pe o parte, când pe cealaltă. Lisandru mormăi un „bună seara” înfundat, fără să privească la nimeni. Se opri la bar. Comandă o cinzeacă, pe care o dete peste cap, apoi se îndreptă spre ieșire. - Să trăiești, bă, Lisandre, îi spuse vicele, apropiindu-se de el. Ce faci, bă, pleci așa de repede? - Bună seara, don’ vice, spuse Lisandru. Nu vă observai... Dar vicele știa că Lisandru minte. Era genul de om care nu se plecase niciodată sub vremi, oameni sau funcții. Așa că, ori de vorbea față la față cu primarul sau cu vicele, ori de îl privea în ochi pe Frăsile, prostul satului, pentru el totuna era. Era sincer, deschis la vorbă și la suflet și de aceea îi plăcea vicelui de el. Mai era un motiv, pe care lumea îl știa. Vicelui i-ar fi plăcut să-l aibă de ginere pe Săndel. Dar acesta era de câțiva ani în vorbă cu Liliana lu’ Gavril, așa că nu se mai punea problema unei cumetrii între el și omul negru ca pământul din fața lui. - Lisandre, uite, bă, noi făcurăm aici un rămășag. Eu zisei că al tău intră la facultate, Relă și Simion, că intră fetele lor. Te prinzi și tu la rămășag? - Doamne ferește, don’ vice, am vândut o amărâtă de pârloagă, numai să aibă băiatu’ bani de drum și de taxe, ce i-o cere acolo, și să stea în gazdă la cineva cât durează ascultarea la examene. Doamne ferește! - Și, în ce ar consta rămășagul don’ vice, scânci din colțul său, Mărin a lu’ Mitu. - Păi, cine pierde, face cinste duminica viitoare la toți ăi de intră în cârciumă. Că până duminică se dau rezultatele. De acord? Relă și Simion își frecară mâinile nevăzut pe sub masă, căci de mult voiau ei să-l ciupească de o cinste pe vicele, ce se învățase ca milogul la poarta bogatului, când era vorba de banii altora. Căci nici nu se gândeau ei că Sila și Natalița lor nu vor intra la facultate, înaintea sfrijitului de Săndel. Trecuse săptămâna. Sâmbătă seara cârciuma lui Suditu era plină ochi de lume, căci se dusese zvonul din om în om de rămășag. Vicele intră agale, căutându-i din ochi pe Relă și Simion. - Nu veniră încă, don’ vice, spuse cu glasul lui pițigăiat a lu’ Mitu. Poate sărbătoresc acasă și au uitat de noi și de rămășag... Chiar în clipa aceea în prag apărură chipurile lăsate, ca niște măști de ceară topită, ale celor doi. Se îndreptară spre masa lor tăcuți, ca și când nu ar fi fost decât ei doi în cârciumă. - Relă...Simioane, ce aveți, bă, de nu deterăți binețe la oameni...la autorități...? întrebă vicele cam nervos. Ce, vă picară vorbele în sân la muiere și nu puturăți să le mai scoateți de acolo? Ce vă făcură fetele? Relă și Simion se priviră adânc, ca și cum ar fi fost supuși la cel mai rușinos supliciu din lume. - Veniră acasă, ce să facă... - Luară? - Nu, spuse Relă, picară...da’ o să încerce iar la anu’...că mai e timp și nu se mută orașul din loc! - Păi, cum adică picară, bre, nea Relă, interveni a lu’ Mitu, care mereu le ținea celor doi isonul, ca să-i mai pice și lui vreun trăscău pe gâtlej. De ce picară? - Bă, Mărine, da’ prost te făcu mumă-ta, izbucni vicele, căruia niciodată nu îi convenea faptul că tăntălăul de Mărin se băga mereu neanunțat în vorbă. Păi, ziseră ăi din comisie să vină la anu’, să le mai crească țâțele... Întreg localul izbucni într-un râs zgomotos, care-i cufundă și mai mult pe cei doi în rușinea lor. - - Păi, ce vă zisei eu, bă, nepricepuților...Gârlă le trebuia lor...zbănțuială prin zăvoi cu hahalerele lui Buburlan...! Sulemeneală pe față, pe mâini...Bă, cartea e carte, știința e știință, și prostia e prostie, și câteodată e atât de mare, că le întrece pe toate...! Acu’ să le puneți în curte în ramă, să le vază toți pețitorii care or veni pe uliță... - Ce pețitori, don’ vice, că la anu’ dau iar examen...! - S-o credeți voi asta, bă, nărozilor! S-a termenat cu facultatea pentru ele...! Cum ziceați de Săndel? Că o să ia, când o zbura porcul, nu? La ale voastre o să fie tot așa: când o zbura porcul și o ateriza caltaboșul...! Păi, voi nu știți, bă, că în viață lucru bun trebuie să-l faci de prima dată...Bunăoară, într-o fabrică, dacă ai greșit prima piesă, se cheamă că ai făcut rebut, nu? În viață, dacă nu belești ochii de prima dată să vezi pe cine bagi în casă și în beserică, la cununie, devine că peste câțiva ani te târăști prin tribunale la divorț, nu? Copilu’, copilu’ de nu-l crești dintru-nceput bine, cu frică de părinte, o ia razna. Băiatul la tutun, beutură și știu eu ce fel de jocuri de noroc, de-și dă și izmenele după el, iar fata...Eh, la fată, e mai drăcoasă comedia. Că întâi o ia așa ca ale voastre, cu gârla, cu sulemeneala... Urmează apoi hăndrăleala prin zăvoi, de cum prind puf între picioare, că, de, cine e mai meșteră ca femeia la așa descântece...! Nu apucară Relă și Simion să răspundă acuzelor vicelui că ușa se deschise larg și Lisandru cu părul vâlvoi și ochii ca scoși din orbite năvăli în cârciumă. Fără să privească pe nimeni, așa cum îi era obiceiul, urlă cât îl țineau bojogii: - Luă...! Luă...! - Ce luă, bă, Lisandre? Luă foc pe undeva? îl întrebă vicele, speriat și el de privirea fioroasă a lui Lisandru. - Al meu...Săndel...luă! Luă la facultate! Am băiat doctor! - Bravo, bă, Lisandre, bravo, bă! Vedeți, când omului îi arde de carte, imediat se și vede. Păi, atunci devine, mă... Relă...Simioane...că mâine bem pe veresie.. și începem de cum face ochi Suditu...! Așa-i, bă? se ridică vicele de la locul lui, plimbându-și privirea peste cei ce asistaseră ca la teatru la acest episod. A doua zi, duminică, dis-de-dimineață, Relă și Simion stăteau în cârciuma lui Suditu pleoștiți ca două cloști puse pe ouă de curcă. Se gândiseră că fiind duminică, mulți vor merge la biserică, apoi se vor duce pe la casele lor, să îmbuce ceva, s-or trage la somn. Poate pe seară să se mai înmulțească clienții și să se mai împuțineze și banii din buzunarul lor. Mureau însă de ciudă pe Lisandru. Și nu neapărat că al lui intrase la facultate. Ci, fiindcă le dădea cu tifla și intrase de două ori până la ora prânzului în cârciumă, prilej să-l mai cinstească cu o tărie. Când îl văzură că intră pentru a treia oară, Relă îi spuse veninos: - Bă, Lisandre, da’ ce poamă de om ești tu, bă, de nu te mai saturi de pomană? - Păi, de ce vorbești așa, Relă? - Păi veniși de dimineață o dată...te cinstirăm...Apoi veniși iar... - Uitai să-mi iau țigări... - Iar te cinstirăm...Acu, ce mortii mai cauți acilea? Avea Relă o vorbă a lui, știută de tot satul. Când se enerva, spunea doar atât: „ce mortii, bă?” Era o vorbă pe care o prinsese de la bunică-său, când era mic, dar fiindcă atunci nu-l putea pronunța pe „ț”, rămăsese cu acest cuvânt, mortii. Relă se uita la Lisandru și știa că acum nu mai are ce motiv să bage că intrase iar în cârciumă. - Mi-amintii acasă...n-am cribite..spuse Lisandru... Uitai să-mi iau cribite, când luai țigări. Și țigara fără cribit, la ce-o aprind, la soare? - Cribitele cui te-a făcut! îl sudui scurt Simion. Dar nu aveau ce face, rămășagul era rămășag. Mai ales că era făcut cu vicele și nu voiau să-l supere. Nu se știe când aveau nevoie de el pentru vreo trebușoară. - Bă, Relă, nu te înfoia așa ca curcanu’, lasă, bă, că de data asta îmi plătesc singur consumația, îl liniști Lisandru pe bărbatul, care-l privea parcă scos din minți. Dar Suditu, care era numai ochi și urechi din spatele tejghelei, spuse cu voce autoritară: - Nici nu se pune vorba, nea Lisandre! Avem aici creditul cooperatist, la alde Relă și Simion! Îi făcea plăcere lui Suditu să-i vadă ofticați pe Relă și Simion. Niciodată nu-i putuse suferi. El stătea din viul dimineții și până seara târziu în picioare în spatele tejghelei și tot nu prinsese cheagul pe care-l aveau cei doi, recunoscuți pentru mișmașurile pe care le făceau. Așa că Suditu dăduse sfoară în șapte sate pe la cunoscuții lui, să-i umple duminică seara cârciuma, că era parastas mare la alde Relă și Simion. Trecuse un an de la acea întâmplare. Săndel luase prima sesiune din viața lui cu note meritorii și Lisandru era mândru nevoie mare. De când îi intrase băiatul la facultate, umbla pe ulița mare stând în picioare pe capra căruții. Să-l vadă lumea din curți. Să zică, ascunsă pe sub bolțile de vie: „Uite, bă, trece Lisandru a lu’ Rățoi...doctorul...!” Trecuse vacanța de vară și Săndel trebuia să plece din nou la oraș. Începea anul doi, dar era trist că-l lăsase pe Lisandru cu porumbul necules. Fusese o vară uscată și năpârstocul de porumb nu apucase să stea bine pe picioare, de-ai fi zis că abia învățase să meargă. În ziua în care se întâmplase nenorocirea cu Lisandru, lumea stătea pe la casele ei, căci era o duminică blândă de septembrie sub cerul răpus de vipia verii ce trecuse. Saveta, nevastă-sa, îi spusese să stea locului. E duminică și e păcat de Dumnezeu să lucreze, să încarce porumbii de la câmp. Dar Lisandru, nu și nu! Nu lasă el bunătate de recoltă până luni, în plin câmp la mâna țiganilor din satele vecine! Avea locul aproape de gârlă, dar departe de casă. Când umplu prima dată căruța, cu anevoie caii urcară panta ce ducea spre sat. Se dădu jos ca să mai ușureze din efortul animalelor. Ajunse în vârful pantei și se opri să se odihnească. Om și animal. Privi înspre valea Cernei. Niciodată gârla lui nu i se păruse atât de frumoasă, galbenă ca o gutuie dată-n pârg. Pe maluri erau puști care dădeau la fâțe, roșioară și obleți. Se gândi că se pierduseră pe sub malurile acelea și anii lui, cum se pierdeau pe sub cămașa cerului fuioarele de fum ce tresăltau ca niște limbi de șerpi uriași din coșurile caselor movilene. Își îndemnă blând caii, și, pentru ca aceștia să nu o ia razna la vale, se proțăpi înaintea lor, ținând oiștea cu mână tare. Auzi dintr-odată un zgomot mare. Parcă căzuse în satul lor un avion. Dar nu era niciun avion. Era Marcel a lu’ Impiegatu. Își luase motocicletă nouă și o bârâia cât era ziulica de mare prin sat. Acesta trecu pe lângă el, chiuind din toate puterile. Că avea în spate pe șa o fetișcană și voia să-i demonstreze că piloții de formula I sunt mici copii pe lângă el. Caii fornăiră întâi, cînd auziră bâzâitul tare în urechi. Când Marcel a lu’ Impiegatu trecu pe lângă ei, se agitară ca o apă năvalnică prinsă între stîncile chingilor și oiștea grozav de puternică. Apoi hăisul vru să se ridice în picioarele din față, amenințând să răstoarne căruța. Hăisul era armăsarul favorit al lui Lisandru, dar acum, că avea în dreapta lui iapa, devenise și mai nervos. Lisandru se trezi într-o clipă sub copitele cailor săi. De obicei, caii feresc omul, nu-l calcă, dar acum chingile, oiștea grea nu le dădură prilej ca să ferească ființa ce țipa sub ei. Coloana lui Lisandru se frânse ca o smicea de măr înflorit prea devreme. Nenorocirea asta îl țintui în pat pentru totdeauna. Destinul copilului său, Săndel, fusese și el scris, acesta fiind nevoit să se retragă de la facultate. Gospodăria rămăsese fără braț de bărbat. Băiatul se însură și încercă să uite de visul lui de o viață. Îl scotea pe Lisandru pe o rogojină afară la soare și nu putea să nu observe lacrimile acestuia stătute pe la colțurile ochilor, ca niște fluturi tremurând de durere. - Lasă, tăicuță, lasă, îl amăgea Săndel cu glasul lui blând. Că nu s-a născut omul cu facultate. Uite, am slujbă acum. Veterinarul cel nou, care are trei comune în răspundere, mi-a zis că, dacă vreau, pot să fiu ajutorul lui. Să mă ocup de animalele din Movila. Și fără hârtie la mână. Că doar mă cunoaște lumea de când eram mic... - Da, dar una era să fi acolo, la facultate, să mă simțesc și eu mândru când ies pe uliță...Acu’, oricum nu mai am unde și cum merge...Poate că așa a vrut Bunul Dumnezeu...Pentru păcatele mele...pentru duminica aia sfântă, pe care eu am batjocorit-o cu munca mea... - Liniștește-te, taică, totul o să fie bine. În toamnă ți se naște nepotul. Nu e ăl cu coarne așa de negru! Hai, bucură-te de soare, că acum vine iarna buluc peste noi, de nu mai ieșim din case... Trecuseră de la acea întâmplare, rămășagul despre care se dusese vestea în șapte sate, zece ani. Timpul alunecase peste fiecare, modelându-i chipul și vârsta. Nelu Orban, era tot vice, clienții lui Suditu erau aceleași fețe, mai buhăite parcă de băutură, de tutunul prost și de ani. Când intră vicele în cârciumă, afară bătea un vânt câinos, mirosind a iarnă proaspătă. Îi puteai simți colții, dacă îl înfruntai din plin. Relă tocmai le povestea despre o nuntă la care fusese el și muierea, într-o comună de peste deal. - Salutare la toată lumea! spuse vicele cu glas baritonal. E mai bine acu’ ca vara, nu? Venim și noi mai pe ziuă la crâșmă... - Și tot noaptea plecăm, râse mânzește Mărin a lu’ Mitu, arătându-și dantura mâncată de coropișnițele tutunului. - Ce faceți, bă, alde Relă...Simioane...? Parcă ieri fuserăm aci și băturăm palma la rămășag. Cum mai trece timpul, bă! Parcă ar trece de la el, cu de-a sine putere. Pe noi nu ne întreabă niciodată, dacă vrem sau nu să treacă... - Păi, d’aia se numește timp, don’ vice, îi răspunse mucalit Relă, ca să treacă... - Ați văzut, bă, cum trecură anii și se alese praful și de facultatea alor voastre, că rămăserăți fără avocați în neam! - Și de facultatea lu’ Săndel....oale și ulcele se alese și de ea, spuse cu satisfacție în glas Simion. - Și de a lu’ Săndel, mă, așa-i!, spuse cu amar în glas vicele. Păi, dacă la ale voastre nu le mai crescură țâțele, cu ce să mai defileze prin fața comisiei de examen! - Lasă, lasă, don’ vice, că avură noroc. Dădură de băieții lui Tiberică, de peste deal, cel cu moara. Sunt cumnate acu’ și stau, bine mersi, la cășile lor, că nu s-au născut toți în facultăți. - Am auzit, bă, că ăștia a lu’ Tiberică își țin nevestele acasă, pe cafea și țigară, așa-i? Nu le lasă să rânească la bălegar... - Mai toacă și ele din când în când mălai cu urzici, pentru puii de curcă...că pentru asta nu au nevoie de facultate...În rest, așa-i, le ține bărbații pe roze... - Se mai duc ele pe gârlă, la bronzală? - Cum să se mai ducă, acu’ sunt muieri la casa lor! - Ascultați, bă, necitiților, la mine, că am văzut multe și am auzit și mai multe! Femeia e legată de sulemeneală, de cum o scoate mă’sa dintre craci. Sulemeneală și oglindă. Că până și baba Stanca, chit că se duce până la magazin să ia pâine, tot mai aruncă o privire în oglinda spânzurată în tindă, să vadă cum i se așează cutele pe frunte. Voi nu știți că între femeie și oglindă e un legământ de când lumea? Se zice că, ori de câte ori o femeie se uită în oglindă, frumusețea ei se așează acolo, între straturile de ape, ca niște slove într-o carte. Că d’aia îmbătrânesc ele și se urâțăsc. Le ia oglinda cu fiece vezeală în ea tot frumosul din obraji și-l ascunde în strălucirea ei. Ia, spuneți, bă, ce pune lumea în sicriu, când moare muierea? - Păi, ce să pună, zise, Relă, privindu-l parcă tâmp pe vice. Pune moarta...! - Vezi, Relă, că nu raționezi? Lasă, bă, moarta! Moarta ca moarta, dar n-ați văzut că pune piaptăn, și oglindă. Astea se pun neapărat. Și știți de ce? Întreaga asistență privea neputincioasă parcă în prostia ei la vice, așteptând să fie luminată de acesta. - Se pune pentru că atunci când sufletul ajunge acolo, sus, îngerul de la poarta mare a cerului ia oglinda, o sparge de vreun nor, și toată frumusețea femeii, ascunsă în ani îndărătul ei iasă iar la lumină și se așază pe suflet, ca zăpada pe dealurile Movilei noastre. Că nu se cade, nărozilor, să apară muierea în fața Domnului schilodită de riduri și de vremi, nu? Trebuie să apară, așa cum a făcut-o mâna lui pe prima femeie, pe Eva aia, frumoasă și curată la suflet... - Da’, noi, noi de ce îmbătrânim și ne urâțim? întrebă dintr-un colț al crâșmei, Rică a lu’ Botezatu. Că eu unu' nu știu dacă mă uitai în oglindă de trei ori în viață...! - Păi, ia ziceți voi, bă, pupezelor cu perciuni, ia ziceți, de ce îmbătrânim, noi, bărbații? - De griji, de copii...spuse Relă. - De viața asta grea, că în capul nostru stă toată gospodăria...adăugă Simion compătimitor vorbelor prietenului său. - De tutun și beutură, necheză din colțul său, Mărin a lu’ Mitu. Din toate piepturile celor prezenți se revărsară în fumul de-l tăiai cu drujba din încăpere fel și fel de oftaturi, semn că viața bărbatului pe lumea asta este una vitregă de tot. - Vezi, bă, vezi că sunteți proști cu toții, le spuse primarul. Proști, necitiți și nu raționați! Femeia, bă, femeia ne îmbătrânește. Și știți de ce? Că vede că oglinda îi ia pe zi ce trece din frumusețe și ce zice ea: să iau de la nărodul ăsta o țâră de îmbujoreală și de viață în obraz! Că el tot nu are ce face cu ea, că în afară de beutură și tutun restul le face, doar când stai cu gura pe el. De ce să rămână el tânăr și frumos și eu să mă usuc precum vreju’ de fasole pe arac? D’aia îmbătrânim și ne urâțim noi, bărbații! - Da’, vezi, don’ vice, nici fără femei nu putem sta. Asta este o lege! se auzi o voce din fundul încăperii. - Așa-i, bă, că atunci când ne luă ăl bătrân din ceruri coasta, ne-o luă tocmai p-aia, pe care se sprijină plămânu’ drept. Fără plămân și fără femeie, e, simplu, nu poți trăi! Cum nu poți trăi fără aer! Oamenii se minunau, dându-și coate de cât de destupat și citit era omul cu care seară de seară își împărțeau ei poveștile despre viață, acolo, în cârciuma lui Suditu. - Auzirăți vestea? se ridică vicele, ca pentru a se duce la bar, să-și comande ceva, căci vedea că Relă și Simion nu dădeau niciun semn de respect față de el. Larma din cârciumă încetă ca prin minune. Toată lumea aștepta spusele primarului, care precis venea iar cu o veste nemaiântâlnită. Relă știa că nu trebuie să mai aștepte ca vicele să spună deja cunoscutul „păi” și îi făcu semn lui Suditu. Vicele, după ce sorbi o gură de cognac și o savură plescăind, zise: - Fuse alaltăieri la mine Săndel. Vrusei să-mi scopesc vieru'. Acu’ vine Crăciunul și, dacă nu-l scopești, pute carnea de te dă afară pe uliță. Săndel îl luă și pe ăl mic cu el. Ce zic eu, ăl mic, că e în clasa a treia. Băiat isteț ca un proverb, bă. Și cuviincios. - Cu cine don’ primar, îi adresă Relă lingușitor și în avanpremieră acest nou apelativ, fiindcă auzise că pentru alegerile viitoare vicele își băgase pilele în funcțiune și era sigur că va fi uns primar. Cu ăl mic, cu Monel? - Da, bă, Relă, cu Monel. Și, mă rog, de ce mama dracu’ te hlizești așa, când vorbești de copil? - Păi, mă gândeam ce nume i-au pus și nărozii ăștia. Auzi, Monel! Când îl strigi, parcă ai chema un cățălandru! - Și ce te încurează pe tine grija, bă, cum își botează alții copiii? - Așa, ziceam și eu, ca prostu’... - Bă, ăla e un copil și jumătate. Cât boscorodi tac’su prin bărbăția vierului, nu se dezlipi de lângă el. Săndel îi explica ce și cum făcea acolo și ăl mic îi dădea la mână tot ce avea nevoie din trusa aia medicală. Când am văzut mâinile lui Săndel pline de sânge, și cu ditamai fuduliile în palmă, am simțit că leșin. Am dat fuga în casă, să trag pe gât vreo două țuici, să-mi revin. După ce a termenat, Săndel s-a dus un pic și la Petruș, vecinul meu, că ăla avea ceva probleme cu vaca. Ãl mic a rămas cu noi, adică cu mine și cu nevastă-mea. Tocmai făcusem niște plăcintă cu dovleac. I-am dat copilului câteva bucăți, un pahar de suc, acolo... Eu am început să-l descos, știți voi, cum sunt obișnuit la primărie: ce mai face, îi place școala, ce face ăl bătrân, Lisandru?... Nevastă-mea, nici una, nici două, îl întrebă ce vrea el să se facă, atunci când o fi mare... - Și ăl mic ce răspunse? interveni, sfios, Relă. - Păi...păi...arătă vicele spre paharul din care reușise să scoată tot aerul. Relă privi peste umăr la Suditu și porția vicelui umplu la loc paharul. - Păi, ce să zică, stai să vezi. Îmi zise că el și cu tac’su, adică cu Săndel, au un secret numai al lor. Dar ni-l spune și nouă! Bag seamă, că, ori îi plăcu mult de tot plăcinta, ori cum vorbirăm noi cu el. Așa cum vorbești cu un om mare. Îmi zise că într-o zi, asta-vară, când îl scoseră pe ăl bătrân afară în curte pe rogojină, acesta începuse iar să plângă. Că din cauza lui a rămas Săndel fără facultate. Atunci Săndel i-a spus: „Taică, uite, eu am curaj să țin un rămășag...” - Rămășag? beliră ochii Relă și Simion, la auzul cuvântului, care-i sărăciseră în acea duminică de pomină de atâția bani frumoși. - Bă, nu fiți neam de manivelă și nu mă mai întrerupeți, că-mi pierd firul...se oțărâ la ei vicele. Și, pe urmă, vă taxez iar cu o Metaxă! Cum spuneam, Săndel îi spuse că vrea să facă un rămășag... - Cu cine, cu ăl bătrân, mieună din colțul său, Mărin a lu’ Mitu, care nu auzise pesemne intervenția vicelui cu privire la băgatul în vorbă nepoftit. - Nu cu ăl bătrân, bă, nărodule, că ăla nu mai poate face rămășag acu’ decât cu a’ cu coasa! - Da', cu cine? - Cu soarele! - Cu cine, don’ primar? întrebă Relă mirat. - Cu soarele, bă! Așa spuse Săndel. Se jură că, dacă ăl mic al lui nu se face doctor, să-i facă pofta lu’ ăl bătrân și pierde rămășagul, un an de zile nu mai iese din casă să vadă lumina soarelui.. - Și soarele ce zise, don’ primar? adăugă glasul pițigăiat al lui Mărin. - Ce să zică, bă, Mărine, zise că ești prost ca noaptea, aia zise! Păi, ce, bă, soarele are gură ca noi, să vorbească? El numai oblicește sus pe boltă, ca să vază ce facem noi oamenii, acilea jos. Uneori îi mai sare și lui țandăra și atunci intră supărat în nori, de nu-l vezi două-trei zile...Deh, că și el e bărbat, ca noi...Ce, nouă nu ne mai sare câteodată țandăra? - Păi, cum devine asta, don’ vice? se trase Mărin mai aproape de ei. Cum adică...e bărbat? Soarele...? - Păi, nu știi și tu, bă, basmele alea de le ascultam când eram mici, se întoarse vicele spre Mărin, făcându-i un semn autoritar să nu se apropie mai mult, fiindcă știa toată lumea că Mărin a lu’ Mitu nu se spăla cu săptămânile. Nu știi, bă, că el și luna fug unul după altul și nu se pot prinde și vedea niciodată, deși le-ar arde și lor de ceva giugiuleală...! - Don’ vice, nu vă mai bateți gura cu Mărin! La mintea lui...că știe tot satul... Câtă beutură a supt ăsta din țâța lu’ mă’sa, când era mic, n-am băut noi toți la un loc apă! spuse Relă, care-i făcu un semn lui Mărin să se întoarcă la masa sa. - Păi, și credeți d-voastră, don’ vice, că Săndel o să câștige rămășagul ăsta? - Bă, Simioane, pe ăl cu voi, îl câștigă... - Da, ăl cu noi! Da', acu’, cu soarele, e mai greu, că e soare...nu om... mai adăugă Relă. - Om trăi și om vedea, bă, nărozilor, spuse vicele. Că nici Movila nu se mută de aci, nici soarele de pe boltă! - Auzi, bă! Al mortii de copil, îngână Relă, auzi, să facă el rămășag cu soarele! Relă avea toate motivele să fie mirat. Niciodată nu se pomenise la ei, în Movila, ca cineva să fi făcut pariu cu soarele. Pariu cu oamenii, asta da. Că, și dacă-l pierdeai, știai că ăl cu care făcusei rămășag, chiar dacă nu te țineai de cuvânt, era tot om ca și tine. De-l pierdeai și nu plăteai, nu mai vorbea ăla câteva zile cu tine. Da, apoi, totul revenea la normal. Cu o țuică în față. Dar așa, să faci pariu cu soarele...! Din ziua aceea oamenii, ori de câte ori îl întâlneau pe Săndel pe uliță, după ce îi dădeau binețe, se uitau pe boltă să vadă dacă soarele mai e acolo, să țină rămășagul. Cu fiecare zi ce trecea, Monel învăța tot mai bine și devenea ceea ce fusese și taică-său, când era de vârsta lui. Un om priceput la suferințele animalelor, așa încât nimeni nu mai punea la îndoială că Săndel va câștiga rămășagul cu soarele. Lisandru, în schimb, devenea tot mai mic, ai fi zis că intra clipă de clipă, puțin câte puțin, în pământul din care a fost făcut, cum obișnuiau să zică oamenii despre el. Când era singur, ridica marginile rogojinei și mângâia pământul, pe care parcă îl ruga din priviri: „ Mai lasă-mă, mai lasă-mă o țâră, nu mă cere la tine! Mai ai oleacă de răbdare cu mine! Că și eu am avut răbdare cu tine toată viața, așteptând an de an să primesc înapoi ce am semănat. Și uneori erai zgârcit și nu-mi dădeai tot ce meritam, dar eu n-am ținut supărare niciodată cu tine! Mai ai răbdare o țârică...nu mă cere încă.... să prind și eu ziua când Monel o ajunge doctor...!” Apoi își punea palma streașină la ochi și privea chiorâș spre soarele ce-și arăta dinții de raze arămii într-un zâmbet larg: „Râzi, tu, râzi, taică soare! Da’, să vedem cine râde la urmă! Că Monel e primul la carte și peste doi ani pleacă la examene, la facultate. Și o să fie doctor...din ăla adevărat...Atunci să te ții!”. Anii treceau și viața se plimba prin Movila cu trăsura ei de speranțe și griji, iar oamenii uitaseră cu totul parcă de rămășagul pus de Săndel. Numai când sosi vestea că Monel a intrat la facultate și că va fi doctor, atunci își amintiră cu toții de Lisandru, de Săndel, de rămășagul neobișnuit dintre om și natură. Așezat pe rogojina lui, Lisandru privea spre cer. Acum era liniștit sufletește și fericit. Ar fi vrut să se poată ridica miraculos, ca pe niște catalige nevăzute. Să fie mai înalt decât casele și plopii lui dragi. Să privească până hăt, departe, să vadă cum se despică lumina pe apa brumărită a Cernei. Cum se înnegrește văzduhul de păsăretul din zăvoi, așa cum gândurile umbresc cutele frunții omului. Mângâie pământul cu sfioșenia țăranului, care se lipise cu sufletul pe viață de brazda neagră și grea. Acum, se gândea el, poate să lase pământul să-l tragă în măruntaiele lui reci, să-i ia boțul de humă frământat de griji și de ani, ca pe un obol, pe care el i-l datora de la naștere. Știa că cealaltă parte din el, sufletul, se va înălța ca o pasăre de crâng primăvara și va zbura drept prin inima soarelui, topindu-se în veșnicie... Și mai știa un lucru Lisandru a lu’ Rățoi: că băiatul său fusese primul și ultimul om din Movila care câștigase un rămășag cu soarele... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate