Te așteptam în casa sufletului meu ca pe o minune divină. Uitasem că eu nu cred în minuni. Și te așteptam. Te speram. Te visam. Ne visam. Hăituit de gândul jumătății lipsă, alergam înspre flacără râzând nebun de toți cei pe care-i vedeam prăbușindu-se înainte-mi... De toți cei care urmau să se prăbușească dupa mine... Era drumul la al cărui capăt doar eu aveam să ajung.... Era nemurirea care doar mie îmi era sortită. Erai fericirea pe care doar eu o puteam atinge.
Inimile nu sunt făcute să bată singure. Iar a mea găsise bulgarele de lumină ascuns în pieptul tău și se zbătea să se scufunde în el. Era atâta disperare în ritmul ei! Era atâta disperare în goana mea! Eu am ințeles în momentul un care drumul s-a prăbușit sub mine. Și cad râzând. Știam că nu există miracole. Știam că nu exiști așa cum vreau să exiști. Așa cum AVEAM NEVOIE să exiști. Inima, însă, nu ințelege. Bulgărele de lumină e doar o mână de cioburi ce lucesc în soare. Dar ea se izbește cu putere în ele și sângerează și se izbește din nou, cade, se ridică și lovește iarași. Acolo, undeva, în mijlocul durerii sfâșietoare, crede încă să-și mai afle ritmul pereche. Și lovește. Cât de mult poate sângera o inimă? Inimile nu mor. Au capacitatea de a sângera o veșnicie. Singura forță motrice, credința, le face incapabile să accepte evidența. Și inima lovește. Bulgărele de cioburi este roșu acum. Dar ea lovește. Din nou. Și din nou. O iau în palmă, dar ea se zbate și incearcă din nou.
Îmi privesc palmele pline de sânge, de sângele ei, de sângele meu. Plâng? Nu pot. Nu știu. Zâmbesc. Chiar nu știam că asta se va întampla? Ba da. Cred. Chiar nu știam că nimeni nu ajunge la capătul drumului? Știam și asta. Dar cui ii mai pasă? Era prea frumos zborul. Aspirația către divinitate te poate face să accepți căderea. Cu bucurie. Și să sacrifici. Micuța bucată de carne sfâșiată către care privesc cu milă nu știe că a fost victima unei iluzii. Ea crede. Și fragmente ce palpită încă se desprind din ea, în timp ce bulgărele de sticlă desface cicatricile vechi și le acoperă cu cele ce vor veni. Dar va mai trece multă vreme până când sângele va înceta să curgă din rănile adânci. De abia când cioburile mustind dulce-acrișor nu mai reflectă lumina, inima se oprește, dezorientată. Unde e ritmul pereche? Nu mai simte nimic în construcția tăioasă, întunecată. Unde? Unde? Într-un sfârșit, începe să înțeleagă. Și de abia atunci începe să doară. Deziluzia poate ucide. O ridic cu mâna rece și o acopăr cu degetele celeilalte. Aș vrea să o pot încălzi, aș vrea să o pot vindeca. O simt cum tresaltă spasmodic, și îmi imaginez că plânge. Poate ea poate. E timpul să o închid la loc în piept. Mică, sfâșiată și singură.... Se va reface și de data asta? Va mai visa vreodata ritmul pereche? Va mai alerga vreodată înspre el? Sau spaimele tuturor deziluziilor o vor ține inchisă în intunericul din mine?

Revin în spațiul meu. Cu mâini nesigure, îmi aprind o țigară și nu văd nicio urmă de sânge pe ele. Aș fi preferat să sângerez aici, decât acolo. Aș fi preferat să mă zdrobesc aici decât dincolo. Mi-e frig. De ce n-a fost să fii tu? De ce n-ai putut fi tu? Aș vrea să visez că plâng și să mă eliberez de tine precum arunci din spate o povară care ți-a zdrobit trupul. Dar știu deja că n-am să pot. O să beau și o să mă prefac că te-am uitat, pe când, dimpotrivă, tu ai să fii și mai mult în mine. Dar asta vreau să fac. Vreau să-mi urlu jalea în toate sticlele ce se vor perinda prin fața mea, iar ecoul lor asurzitor să te alunge, să pleci, să mori, să te destrami că o iluzie translucidă care n-a căpătat nicicând forme concrete. Și asta ai să faci, dar după prea mult timp. Îți zâmbesc trist dar triumfător deja, însă tu nu mai vezi. Vederea mi se va limpezi, dupa un timp, și am să îmi dau seama că n-ai fost nicicând atât de aproape precum am vrut să te știu. Ești undeva, într-o altă lume, poate sângerând și tu după un alt ritm pereche, nu după al meu. Pentru că incă nu pot să cred că totul a fost doar o joacă de-a ta, o desfașurare de forțe în vederea unei victorii facile, de altfel. Îți recitesc mesajele de dragoste.... Ultimul este de mult prea demult... De ce? De ce n-am vrut să văd? Cât de ușor spui „te iubesc”? Cât de ușor spui „te iubesc”! Și cât de repede am ales să te cred!
Am să-ți spun rămas bun de pe acum, cu toate că vei rămâne mult timp aici, în pieptul meu, ca și umbra unui parfum, ca un trandafir pe care vrei să-l vezi crud și aromat, dar care, insă, a putrezit de mult… Vei rămâne gândul cu care voi adormi noaptea, cu greu, și zâmbetul care îmi va înflori pe buze înainte să mă trezesc… Multă vreme el va răsări înaintea conștienței, și îmi va fi greu să privesc diminețile acestea… Însă mă voi uita de fiecare dată în ochii iluziei destrămânde și, până în ziua în care vei dispărea complet, am să-ți spun, ca și cum m-ai putea auzi, că…. te iubesc…