1

Într-una din zile am ieșit de la muncă mai tîrziu decît trebuia. Veniseră zeci de cutii cu cărți, pe care eu și Andrada trebuia să le preluăm în cel mai scurt timp. Asta înseamnă, pentru cei care n-au muncit niciodată într-o librărie, să descarci cutiile din mașină, să le duci în librărie, să numeri cărțile, să le etichetezi și să le aranjezi pe fiecare la locul lor. O muncă aparent simplă, însă chinuitor de meticuloasă, cu randamentul măsurat în viteză și precizie.

Mă jucam, în orele care treceau repede, numind în minte fiecare acțiune pe care o făceam. Dacă scoteam vreun titlu din cutie, spuneam: “scot titlul cutare din cutie”, și pe urmă număram „unu, doi, trei, patru”. Dacă duceam cartea la raft spuneam: „acum duc cartea la raft”, „o așez lîngă romanul cutare”, sau „pun cartea cu fața”, „o fac vizibilă” etc.
Ajungeam, de multe ori, mergînd departe cu jocul ăsta al meu, să-mi numesc în gînd pînă și intențiile; așa că, inainte de a spune „pun prețul pe carte”, spuneam „intenționez să pun prețul pe carte”...

Joaca asta mă ajuta foarte mult să fiu atent și să nu resimt ca pe ceva chinuitor timpul care trecea și trecea peste programul normal de muncă. De aceea, cînd ieșeam după o zi ca asta nu eram cine știe cît de obosit și nu mă plîngeam de oboseală extremă ca ceilalți colegi ai mei.

Așa am ieșit și atunci, la o anumită oră, nu mai rețin care, din noapte, cu un zîmbet mecanic, savurînd aerul proaspăt de afară.

Am luat-o spre casă pe jos, calm, cu răbdarea celui care n-are nimic de pierdut și nici unde să se grăbească. Am lăsat în urmă străduțe lăturalnice pe unde era întuneric ca la țară, terase zgomotoase și vitrine pustii puternic luminate.




2

Într-o altă seară s-a întîmplat repede și n-am avut reacție, ca și cum copil, m-aș fi jucat în curtea bunicilor și, strigînd cățelul, o musculiță mi-ar fi intrat pe nepregătite în gură.

Era o seară aeriană, după o ploaie de cîteva zile, în care mă întorceam cu mîinile înghețate de la muncă. Zadarnic încercam să-mi corectez poziția coloanei vertebrale și în același timp să-mi ordonez mersul, pentru că oricît efort aș fi depus, tot pe dos îmi ieșea.
Ascuns în mintea mea, dacă mi-ar fi pocnit cineva din degete la urechi, sau ar fi strigat la mine, m-aș fi speriat de moarte.
Așa m-am speriat și cînd, din mulțimea de umbrele de pe trotuar, a răsărit un băiat doar cu o idee mai scund decît mine, tuciuriu și cu ochelari, semănîndu-le studenților indieni de la medicină.
Mi-a spus salutcemaifaciandrei, atingîndu-mă cu mîna lui prietenoasă pe umăr și zîmbindu-mi cu zîmbetul tipelor care mă agasează amabile în fiecare zi.

Nu l-am recunoscut imediat și cred că mi-au luat cîteva secunde pînă să îmi dau seama cine este. I-am întors salutul și am început să mergem în direcția opusă.
Mi-a povestit despre viața și proiectele lui, despre fețe și tipologii. Totul în doar cîteva propoziții, timp în care l-am ascultat apucînd aerul cu mîinile ca și cum aș fi apucat o pastă. O pastă moale și umedă.


Mirosea a rufe spălate. Mi-a spus despre locul meu de muncă, nu, în nici un caz nu meriți așa ceva, ar trebui să facem ceva ca să remediem situația. Nu se poate. Ba sigur că se poate. Nu știu, poate că omul are dreptate. Poate că nu.

Oricum, prin fața noastră tocmai trecea Andrada într-o rochie neagră, semi-transparentă.



3.

La sfîrșitul acelei săptămîni am visat:

Mă aflu într-o colibă mică de paie, stau turcește pe un fel de blană și privirea mi-e îndreptată fix înainte. Sunt de multă vreme aici, știu asta deoarece corpul mi-este ferm și de neclintit.
Cu cît devin mai conștient de prezența mea aici cu atît mai tare îmi dau seama că nu prea sunt eu. Bătrîn, cu gînduri și senzații străine, stau în fața unei măsuțe pe care este întins un cadavru.
Repet, parcă fără să vreau, un sunet, și după ce am repetat îndeajuns, îi dau drumul pe nara dreaptă, să iasă odată cu aerul. Sunetul iese odată cu aerul și intră în nara dreaptă a mortului.
Repet, parcă fără să vreau, alt sunet, și după ce l-am repetat îndeajuns, îl eliberez pe nara stîngă odată cu aerul. El iese și intră în nara stîngă a mortului.
Apoi cadavrul prinde un fel de viață, își deschide ochii și începe, dezordonat, să respire.

Este între moarte și viață. Un adolescent frumos și binedispus îl spală cu ulei aromat pe păr și îi dă să mănînce.
În timpul ăsta trupul meu se golește de conținut și se umple cu o lumină radioactivă. Extaz rece, pierdere temporară a cunoștinței.

În momentul următor îl privesc pe bătrînul despre care credeam că sunt eu de lîngă frumosul băiat. Și știm amîndoi foarte bine ce avem de făcut.