Zoltan Terner

Litera
Fragment din mini-romanul în manuscris „Vieți virtuale” (Titlu provizoriu)

Într- o zi am constatat că a dispărut o literă dintr-un text depozitat în memoria ordinatorului meu . În altă zi încă una. Atunci încă nu știam ce se întâmplă. Trăiam într-o dulce inconștiență. Apoi au început substituțiile de litere. În locul câte unei litere care se ștergea, se ivea o alta. Mereu aceeași. O literă dintr-un alfabet necunoscut mie. Nu semăna nici cu semnele latine, arabe sau ebraice, nici cu cele chinezești, birmaneze, ori din India. Nici măcar cu cuneiformele sau cu hieroglifele egiptene de acum patru-cinci milenii. Toate astea se petreceau de la sine. După niște reguli, dacă existau, de nepătruns, ori după o logică misterioasă. N-am suflat o vorbă, firește, nimănui. Trebuia încă să țin sub observație situația.
Sigur, o să spuneți, o literă e nimic. Un fleac. O picătură dintr-un ocean de miliarde și miliarde de miliarde de semne care alcătuiesc textele scrise ale lumii. O parte minusculă dar pentru mine cât un tezaur imens, fiind depozitată în memoria calculatorului meu.. O literă, o biată literă. Un semn tipografic. N-am descoperit de la început că litera care apărea în locurile „vacante” rămase de la cele care piereau, era mereu aceeași. Un semn ciudat. Poate literă, poate număr, poate simbol, ideogramă, poate semn de punctuație. Care o fi existat cine știe când , sau care va exista cândva. Un semn dintr-o scriere misterioasă. M-am gândit că n-ar fi exclus să fie pur și simplu un joc al hazardului. O coincidență. O nimica toată. O murdărie. O mică, insignifiantă defecțiune, urmare a unui fir de praf pe unul dintre milioanele de contacte și fire..
Un timp, nu mi-am mai bătut capul cu aceste întâmplări. Textele puteau fi oricum citite. Ce-mi păsa de rest? Capricii ale calculatorului. Poate un micro-cip a obosit. Mățăraia, viscerele sculei, conțineau mii, zeci de mii de micro-elemente. Neuroni electronici.
Totuși despre o literă nu se poate spune că e nimic. După unele învățături, e mult, foarte mult. Chiar totul. Asta am aflat-o după ani de cotrobăit prin Internet după cărți, articole sau studii despre sistemele de scriere ale oamenilor. Am aflat astfel, că, de pildă, potrivit tradiției iudaice, o literă poate să piardă lumea. Ori s-o plămădească din neant. Tone de înțelepciune atârnă de o literă, afirmă talmudiștii, erudiții foliantelor ebraice și arameice.
Litera aceea apărea tot mai des, mai insistent, mai evident, mai greu de ocolit. Mă întrebam dacă nu vor începe să apară și silabe , cuvinte , propoziții. Cine șie ce se mai poate întâmpla,unde poate să ducă asta? Continuam totuși să minimalizez toată tărășenia. Mă străduiam să uit. Dar litera nu-mi dădea pace. Iar întrebările neliniștitoare mă asaltau. Cine trimite aceste semne? Poate e o literă salvatoare? . Poate un semn de prevenire? O fii portița de salvare a unei vieți. A unor vieți. A omenirii. Cine poate ști? Te pomenești că sunt posesorul unic al literei salvatoare. Cel Ales. Firește, îmi repetam, și o repet și acum, dar cu mai puțină convingere, că toate astea sunt aberații. Speculații puerile. Dau atenție la prostii.
Azi am cercetat urmele căutărilor mele prin Internet. Am trecut în revistă istoria navigării mele prin spațiul cibernetic. Să știu și eu pe unde am rătăcit . Căutările mele le-am început în ziua de 14 Noembrie anul trecut, la ora 3, 14 minute și 35 de secunde PM. De obicei nu e important. Acum da. Foarte. E data destinului. Ca la un atac de cord. Soarele era la 149.482.617 de kilometri de planeta noastră, în zodia cutare. Pe cerul Ierusalimului erau formațiuni de nori Cirus. Asta nu știu ce legătură are. Ba nu, știu. Toate au legătură.
Între timp, în viața noastră , a familiei, șiragul zilelor se umple. Orele se topesc în turbioanele de ceață ale trecutului. Cucoanele stau la ferestră și privesc trecătorii. Câte un ofițer chipeș le reține privirile și le aprinde pentru o clipă imaginația.. Un coșar plin de funingine, cu tichie neagră, lucioasă, își duce peria cu colacul de sârmă pe umeri. Þi-a ieșit coșaru-n drum, o să ai noroc de-acum. La cinema, înainte de film se dădea, de pe placă, invariabil, acest șlagăr cântat de Colea Răutu. Toate astea vin din ilustrate de pe vremuri. Din amintiri străvechi. Acum trece prin dreptul ferestrei o înmormântare deosebit de frumoasă. Lume multă, elegantă, pălăriuțele cenușii sau negre ale doamnelor sunt însoțite de câte o gambetă, emisferă neagră cu boruri tari răsfrânte ca niște streșini. Alămurile din fanfară umplu strada cu armonii metalice, strălucind auriu în soarele de Mai, fireturile de la uniformele muzicanților sunt și ele la locurile lor, pantalonii cu brandenburguri, cu dungi impecabile, chipiurile cu cozoroc și fire aurii.
Închid fereastra virtuală către trecut. Fotografiile în sepia și alb-negru dispar de pe ecran. Ies din realitatea virtuală a Internetului. Reintru în realitatea reală a prezentului.
Eta mă atenționează să sting lumina în hol.
- Vezi dacă ușa de la intrare e înclănțată și dacă e tras zăvorul. Știi ce s-a întâmplat când am lăsat-o descuiată, la îndemâna hoților. Ai tras apa ? Ai pus vasele la loc ? Uită-te dacă s-au uscat ciorapii pe balcon. Noaptea e umezeală și nu trebuie să-i lăsăm acolo.
Fără nici o legătură, îi spun că mi-a rămas în gât un oscior de pește de la cină. Și râd. Așa, pur și simplu, fără motiv. Apoi aud de la calculator că se deschide o ușă. Sau poate se închide. Îmi aduc aminte de literă și de taina ei. Îmi piere cheful să mai râd.
Litera începu apoi să se arate fără legătură cu altele, sau cu vreun text anume. Așa, pur și simplu, de capul ei. Și nu puteam s-o șterg, nici măcar s-o mut din loc. Și creștea. Se îngroșa. A ajuns apoi să ocupe tot ecranul. Dar nici asta nu i-a ajuns. Peretele întreg deveni ecran. Oglinda, și ea. Pagina de carte la fel. Până și retina fiecăruia dintre ochii mei din cap. Chiar și creierul îmi deveni ecran.. Cu nelipsita literă. Sau ce naiba o fi. Folosesc în continuare cuvântul literă pentru că n-am altul la îndemână. Semn tipografic e prea vag. În fine, nu asta e important.
Litera a ajuns să fie omniprezentă. Încet-încet, se insinua în toate ungherele vieții mele. Într-o seară am observat că litera începe să curgă pe perete, pe ecran. Șerpuind. Deveni treptat un vierme care urcă pe zid.. Încet, oribil. Creștea văzând cu ochii. Viermele scria pe perete, cu dâra mucilaginoasă pe care o lăsa în urma sa, litera care zămislește lumea. Au răsărit apoi, viermi mai mici. Nu pot să spun dacă mai întâi pe ecran sau pe zidul alb.Până și tava de argint de pe masă s-a umplut cu sute sau mii de viermi care fojgăiau. Din aceia care se vând în Piața Obor, la kilogram, ca momeală pentru pescari. Iei câte una din aceste ființe roze, opalescente, și-o înfigi în vârful undiței, de forma unui minuscul catarg. Viermi frumoși, inelați, din sticlă moale translucidă, gelatinoasă. Shakespeare se pricepea la viermi. Și nu numal groparul, jucându-se cu craniul lui Yorick. Și Ecleziastul. Și Iov. Și cel care n-a învățat să uite și să ierte. Și leprosul. Sunt mari acești viermi. Enormi. Unul singur n-ar încăpea în caleașca, mare cât un bob de mazăre, a Zeiței Firimiturilor. În mișcările viclene și leneșe ale poporului de viermi din tava de argint, eu îl vedeam pe fiecare șerpuindu-se cu măreție. Cum zicea un poet modernist, minusculul este enormul. Semnele erau redundante. Înnecate în redundanță. Ca într-o baltă de cuvinte goale. Nu găseam mesajul. Nu deslușeam legătura. Nu știam încă dacă e o promisiune, o amenințare sau un semnal de alarmă. Ori, cine știe, înștiințarea unei decizii. De câteva ori mi s-a părut a fi scrisul lui Jorge Luis Borges, locuitor al labirintului literelor. Privirea mea era lipită, agățată de viermele cel mare, ajuns cât tot peretele. Mă veți întreba: real sau virtual ? Eu zic că real. E doar o presupunere. Nu bag mâna-n foc. Știam, adică bunicul mi-a explicat, că viermele este simbol al vieții care se regenerează din moarte și putrefacție. Viermele simbolizează, în imaginarul unor popoare sau triburi, trecerea de la scârboșenie la puritate, de la murdărie la cristalul vieții Atunci mi-a venit în minte și întâmplarea bunicului meu ,povestită mie când am împlinit vârsta majoratului: a înconjurat lacul de șapte ori ca să se vindece de sughițuri. Apoi, când a aruncat inelul în apă, valurile au scris pe oglinda lacului, un semn. Era Litera, dar eu pe atunci nu știam ce știu acum. Nici bunicul. Sau poate el știa? Acum, abia acum, eu înțeleg că era Litera. De căte ori citeam marea carte a naturii, în așternut, în fierbințeli, cu femeia mea, și mă uitam apoi spre fereastră, vedeam că pe cer, desenele norilor formau contururile Literei. Tot ea părea să fie unul dintre cele trei semne de pe fruntea Golemului. Cel dintâi. Alef-ul din care se trage Creația. N-au dreptate cei care preamăresc numerele. Nici cei care susțin că temelia existenței este întregul unui alfabet. Nici gând. Doar Litera, unica. Ea. Viermele opalescent mic și mare și șerpuindu-se. El care simbolizează trecerea de la abjecție la curăție. De la noroi la lumina bunului soare. E pasajul de la condiția de larvă spre condiția umană. La condition humaine! Aici se află, în acest bibelou translucid care se covrigește lent și isteric, somnambulesc, dus și întors,închis-deschis, precum contactele electirce din miliardele de celule ale calculatorului. Simbolurile comunică între ele, peste mări și țări: într-o legendă irlandeză, regele mitic al Ulster-ului,Conchobar , a ieșit din pântecele matern cu câte un vierme în fiecare mână. Dacă nu crezi, deschide Dicționarul de simboluri , tomul trei, la fila cutare.
Treaba e simplă. În calculator și-a făcut sălaș un vierme. Asta e ! Ceva care tulbură apele cyberspace-ului . Murdărește ciber-oceanul .Topește stâncile . Un vierme indestructibil.
Pe perete, cât e el de mare, se aprinde ecranul pe care litera-vierme se zbate lent, ca un bici visat, mișcându-se cu încetinitorul. Și oglinda din salon devine ecran. Și tablourile de pe ceilalți pereți. Și palma mea. Cred că și spatele meu. Poate și obrajii, fiecare în parte.
Și cu poșta electronică se întâmplă ceva de neînțeles. În afară de modificări și ștergeri de litere, apar texte pe care nu țin minte să le fi scris eu. Jocuri de rimă care nu sunt de la mine: doare-moare-soare. Soroc- poloboc- noroc. Rime ieftine. Joc cam pueril. Nu-mi aparține. O întreb pe Eta dacă n-a umblat ea la PC. – Ce să caut eu la computer? Da, ea nu suferă „socotitorul”, „dihania”.
Vin scrisori electronice de la tot felul de necunoscuți, în care sunt luat la sigur de parcă mi s-ar cunoaște viața în amănunțime. Mi se dau sfaturi. Mi se adresează reproșuri, amenințări. Mi se fac oferte, promisiuni. Mi se cere ajutorul, de fiecare dată „foarte urgent”. Mi se pun întrebări intime, indiscrete, referindu-se explicit la detalii ale vieții mele, ale trecutului meu.
De unde pleacă aceste glume proaste? Poate vecinul pe care l-am rugat zilele trecute să ne ia și nouă o pungă de lapte de vizavi, de la super.Poate tehnicianul de la frigidere, sau instalatorul care a venit să schimbe bateria de la duș. Poate poștașul. Fiecare dintre ei îmi știe adresa de E-mail. Fiecare poate fi agent, vândut lor, omul lor. Or mai fi mulți alții. Am răbdare. Așteptăm provincia.
Cred cî știu de unde îmi vin aceste texte. Când sunt la un pas de a adormi, când mă aflu în no man’s land, nici în veghe nici în somn, în stare de hipnagogie, continui să citesc cu ochii închiși. Atunci deslușesc adevărul pe foaia de carte din capul meu. Textul dinlăuntru. Cititul hipnagogic
Observ în casă alte și alte schimbări. Un tablou care și-a mutat locul. Nu sunt singurul nebun . Ceilalți ai casei s-au sesizat și ei. Ba și vecinii. Într-o zi a sunat cineva la ușă. Nevastă-mea a deschis. Eu m-am ascuns. A întrebat de mine. – Nu-i acasă.
- Dar l-am auzit vorbind adineaori.
- Vi s-a părut . E plecat de ieri. Vecinul a privit-o pe Eta neîncrezător, a dat din cap, a ridicat sprâncenele, a strâmbat din gură a nedumerire și a întrebare mirată și apoi a plecat:
- Săru-mâna doamnă. Vă rog să mă scuzați.
- Ce să-i spun dacă vine?
- Nu, n-am nimic deosebit. Pur și simplu....
Cred că e și un fel de numărătoare inversă. Vin note de plată curioase. Unele online, virtuale. Altele fizice. Apar pe masă, pe scrin. După ce mașina de gunoi își face treaba trăncănind zgomotos, în curte, sună la ușă unul dintre gunoieri. Mă uit prin vizieră. Nu deschid. Mă fac că plouă. Îmi lipește pe ușă un bilețel tipărit: vrea numărul de cont, parola, cifrul secret. Mă vizitează și un medic virtual. Nu-i dau atenție. Chiar și o femeie goală , cu sânii ca niște mingi de fotbal, cu un sex enorm, umed și roz. Spune că a fost trimisă pentru mine. Cred că e virtuală. Cine mai poate deosebi realitatea de ficțiune ?
Din calculator, adică de dincolo de fereastră, vin zgomote stridente. Un lătrat de câine îndepărtat. Dangătul unui clopot. Altele, greu de descris. Eu însă le recunosc. Vin din trecutul meu. Vin să mă împovăreze.
Am dureri de cap. Înțepături în dreptul inimii. Mi-e greață. Simt că-mi pierd cunoștința.
Acum, încetul cu încetul, îmi devine clar încă un lucru, pe care îl bănui demult, de când cu E-mail-urile misterioase, un lucru mai decât toate: sunt spionat. Ei mă supraveghează. În permanență. Apar acum tot felul de imagini și texte care mi se adresează mie, făcând referire la detalii pe care le cunosc numai eu. Sau nici eu. Le aflu pe urmă. Detalii din viața mea trecută, prezentă și chiar viitoare. Ei de unde le află ? De unde? Ei mă știu și pe din afară și pe dinăuntru. Mă observă, mă radiografiază fără încetare. Cineva mă observă în tot ce fac și ce gândesc. Ei știu totul despre mine. Până și laptele pe care l-am supt la sânul mamei. Poate că imprimanta mă spionează. Știe ce tipăresc. Poate camera video a calculatorului, poate microfonul se activează de la sine, poate ecranele.
Eta nu știe aproape nimic. Bănuiește. Vede câte ceva:
- Te văd, din zi în zi tot mai speriat? Ce ai? Ce se întâmplă cu tine?
Ea nu știe tot. Cum să-i spun? Cu ce cuvinte?
Acum sunetele au intrat într-o fază nouă. Nu se aud doar din difuzoarele computerului sau din ecran. Rând pe rând, obiectele din casă devin sonore, produc sunete. Dar nu așa, simple bip-uri sau bâzâituri (buzz!). Nu, acum suntele sunt vii, complexe, trimit la întâmplări sau fenomene anume. Un lătrat de câine îndepărtat. Dangătul unui clopot. Știu. Acestea vin din trecut. Din trecutul meu. Mai vin și alte sunete, din trecuturile altora: zgomot de avalanșă, zornăit de lanțuri, urlete de lupi. Acum de pildă, din pianina cu capacul coborât, se aud gemete, parcă cineva ar fi în agonie. Din altă parte, pietre care cad, șuvoaie de apă, țăcănit de mitralieră sau câte o bufnitură ce poate fi căderea unui corp omenesc sau o secure izbită în copac. Zgomotul metalic poate fi căderea unui cuțit de ghilotină. De unde să știu eu asta? Apoi sunetele puternice încetează și vin altele, slabe, abia mijite, mult mai pătrunzătoare. Bâzâitul unei muște, a unui tânțar. Apar pe ecran. Musca se plimbă oare pe suprafața de sticlă sau dincolo de ecran, înăuntru, în spațiul virtual? Nu pot să spun. Nici despre bătăile de aripi ale acestui fluture .
frumos, pătat cu roșu sângeriu și albastru, în forme simetrice, care amintesc de alte aripi zugrăvite, nu pot afirma dacă este în spațiul meu sau al celorlalți, virtuali... Lovesc cu un prosop peretele-ecran. Vânez fluturele. Ce caută în salon? Trebuie să-l omor. Îl lovesc, îl nimeresc. Iese de sub prosop și își continuă zborul, zbătându-și aripile și mai puternic. Fluturele nu vrea să moară. Eu însă, sunt pe cale să devin ucigaș de fluturi. Pentru ce? Mi-e frică de el? Doar e fratele meu fluturele. E greu să omori, chiar și un fluture. Acum zboară de ici colo, parcă speriat. Aș vrea să-i spun că eu sunt mai speriat decât el.
Odaia se umple de fluturi. Îmi vine să râd. Poate fluturele „meu” este regina lor. Au venit în ajutor. Cum ? Să-i omor pe toți ? . Sunt prea mulți. Iar eu nu am suflet de ucigaș. Asta s-ar chema genocid.
În fond, toți ucidem pentru a supraviețui. Virtual, real, simbolic. În gând, în faptă, în vorbe. Sacrificăm mielul. Porumbița. Puicuța. Iepurele îl ucidem ca să ne amuzăm. E nostim când cade atins de glonț și se zbate. E un video-clip. Îți vine pe poșta electronică. Texte, imagini, sunete. Iepurele mort. Îl luăm ca trofeu. Hiper-text: Printre drepturile omului figurează și asta, sau ar trebui: dreptul de a ucide. Nu-i musai să-l mâncăm.Alt video-clip venit prin E-mail: Pe iepuraș îl jupuim frumos, cu grijă, și îi pătrăm doar blana. Restul îl aruncăm la câini. Ei se bucură. E o masă pe cinste.
Vine la rând pe ecran, altă dihanie. Pare bufniță dar e șobolan. Și atunci când nu-l văd, pot să-l aud cum roade. Cu glasul calculatorului care zumzâie făcând sute de miliarde de operații pe secundă. De fapt, se aude doar minusculul ventilator. Creierul nu face zgomot. Roade în tăcere. Bufnița, în schimb, știe. Păzitoarea cetății Atena. Dar și ea roade. Meditația e ca și cum ai roade lumea.. Apoi rumegi. Gânditul e ca un scărpinat. Faci asta numai când te mănâncă. Faci click. Te scarpini cu ajutorul unui lanț. De neuroni
Calculatorul, de la o vreme a început să se deconecteze de la sine. Sau să
se aprindă singur și să înceapă prelucrarea materialului pe care singur și-l adună. Cum și-l adună e treaba lui: aude, vede, simte, citește,scrie, înțelege, ține minte, face legături între idei. Pare că gândește. Chiar asa să fie? S-o lăsăm moartă.
Relațiile mele cu el, cu sălașul Literei, al semnului, al viermelui, al fluturilor, au loc prin fereastră. Intru și ies din lume pe această cale : Deschid o fereastră. I’m opening a window. Dar nu o fereastră adevărată, reală, pipăibilă. Nu. O fereastră virtuală. Înțelegi? Iluzorie. Ferestre fantomatice. Windows. Dar cum anume ? De la mine spre lume? Da și nu. De fapt, ea dă spre mine. Sens unic. Adică spre mine se deschide lumea . Mi se arată. Se revarsă aici, în viața mea, în camera mea, în sufletul meu, în ochii mei,în creierul meu ? Da. Adică îmi apare, mi se arată? Mi se năzare. Eu sunt ținta. Spre mine vine totul, spre înăuntru. Nu de la mine spre afară. În sens unic. Ca un fluviu. Ești atent? Pricepi? Ele apar doar pentru mine. Există numai pentru mine. Așa: deschid o fereastră. O deschid și pe a doua. Pe a treia, a patra. Să contemplu lumina lumii, să mă joc în pulberea ei de aur,multicoloră. Deschid multe, multe ferestre. Fără de număr ferestre deschid. Sau poate le închid. Nu știu sigur.Le cam încurc. Fac click. Încă o fereastră. Se fac milioane de ferestre. Se deschid, se închid și se deschid, și iar se închid.. Și tot așa. Ani. Ferestre. Ani. Ani. Ferestre. Și iar așa. O viață. Întreagă sau întreruptă la jumătate ori la sfert.. Apoi fac click pentru fereastra spre mormântul lui, al ei, al tău. Pentru fiecare câte o fereastră. Uneori, câte doi într-o singură fereastră. Sau mai mulți. O poză de familie. Nemișcați, gravi, serioși, morți demult, în sepia, pe hârtie lucioasă sau cu raster.
În ecranul meu rupțăgos, părăginit, vechi și demodat, ferestrele au striații, pete de rugină, imaginea e deformată,șuie, hâdă, știrbă. Și cam ștearsă. Ochii nu mai văd ca lumea. Albeață. Cataractă. Ca Nilul. Ca fluviul Amazoanelor.
Când dispare o fereastră se aude o ușă închizându-se. Nu știu de ce. Dispar texte. Sau poate nici n-au fost. Nu se poate. Doar le-am văzut cu ochii mei. Sunt sigur de asta. Pe vremea aia aveam încă ochi.
Ferestrele se deschid acum singure, de capul lor. Cele mai multe se închid repede. Mai ales de când cu Litera. Cu viermele. Cu fluturii. Se deschid acum spre mine. De la lume spre mine. Dar cu mulți ochi. Nu ca să mi se arate. Ca să mă vadă. Să mă studieze. Să mă pândească. Gaură a cheii e fiecare fereastră.
Ecranul scrâșnește din dinți. Se aud bătăi în ușa virtuală. Sună telefonul. Ești strigat pe numele mic de o voce din computer. Pe ecran apare un muscoi negru, imens, cu aripi verzi- roșietice, ape sidefii. Pe ecran sau dincolo de el, în spațiul virtual ? E greu de spus. Se cam amestecă. Se confundă aproape. Cu mare greu se pot distinge. Prin fereastra deschisă intră vântul. Se face frig în salon. În oase. Ecranul e tulbure, fâlfâie în bătaia vântului. Un steag ferfenițit.
Vino, iubito, să ne uităm pe fereastră. Să privim stelele, norii, tablourile din muzee, florile, păsările, cavourile cu sculpturi funerare. Privește! Trece iar o înmormântare splendidă, cu fanfară, cu uniforme de paradă, dric decorat cu coroane de flori din argint., cai mascați. De acolo vine marșul funebru, și mirosul de lumânare, de acolo, din spațiul virtual al trecutului. Se poate face click pe „replay” și scena se repetă. Toate ne vin de acolo. Moartea, și ea, tot de acolo vine. Poate și salvarea.
Salvarea, da, tot acolo e. Să mă revărs deci, cu tot ce am, în apele de dincolo de fereastra virtuală.
Un spațiu fără dimensiuni, fără obiecte, doar umbre, holograme.
Să mai stăm la fereastră, să-ți mai arăt câte ceva din trecut. Uite: impegatul a ieșit și se duce la locomotivă, îi dă mecanicului foaia, face semn cu stegulețul roșu, stă în poziția de drepți, șeful trenului anunță cu glas tare călătorii: - Poftiți în vagoane! Apoi se aude: Gata la urmă ! Se aude fluierul locomotivei. Trenul se urnește din loc. Spațiul din jurul locomotivei se umple de aburi albi, se aude pufăitul tot mai accelerat al monstrului de metal. Prindem viteză. Stâlpii de telegraf se scurg pe lângă noi, brăzdând cerul. Câmpul singur cu mine. Brambura prin lume. Caut potcoave de cai morți. Exist în spațiul virtual al adolescenței. Vântul îmi flutură pletele. Câtă forță și câtă slăbiciune zac în acest verb: a exista.
Acum știu: sunt în colimatorul lor douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Fiecare ferestră deschisă spre mine e o gaură de cheie. Ei mi se uită în casă, în cap, în viscere. Îmi cunosc fiecare mișcare, fiecare gând, fiecare obicei.
Trebuie s-o previn și pe Eta, și copiii, deși ei sunt prea zănatici pentru a ține seama de asta. Îi spun Etei:
- Acoperă obiectul de colo. Ce obiect? Telefonul, iubito. Și vorbește mai încet. Te implor. Nu-i nevoie să țipi tot timpul. Și, în general, mai potolește-ți gura. Ai grijă ce spui.
- Parcă numai eu țip aici în casă? Spune-i asta lui maică-ta. Gura ei se aude toată ziua. Dar, ia ascultă: în definitiv, ce tot faci caz de asta? Nici în casă nu pot să vorbesc ce-mi place?
- Nu.
- Adică cum, în casa mea? În colțișorul meu?
- Aiurea, colțișorul tău. S-a zis cu el. Ei știu tot ce faci și aud tot ce spui. Au mii de antene.
Știu. Cu ea n-o scot la capăt. O sucește tot pe-a ei. Dar trebuie să-i spun de Șoby, acu-i momentul
- Și încă ceva, de mult vreau să-ți spun: ce tot caută ăsta pe aici, Șobolanul? Ce tot vrea? Toată ziua bună ziua, târrr la usă. Șoby...Ce vrea? Nici nu știu de hram poartă. Ce vrea de la noi?
- De unde să știu ce vrea? Întreabă-l pe el. N-ai decât. Poate se simte singur și vine să mai schimbe o vorbă cu noi.
- Nu poți să-i faci vânt, Eta ? Prea-i atent la tot ce se petrece la noi în casă. Știi că are o memorie drăcească a amănuntelor, șobolanul dracului. Face pe prostul mustăcește, trage cu ochiul la toate.
- Eu nu pot să-i spun. Tu ești bărbat. E prietenul tău. Te privește. Pe mine să mă lași în pace. Tu l-ai băgat în casă. Ba să te ajute la depanarea calculatorului, ba să-ți aducă nu știu ce program. Prin tine și-a făcut vad pe aici.
- Știi ce? Mie mi se pare cam suspect modul în care, a reapărut, după o absență de câțiva ani. Poate nici nu mai e cel care a fost. Poate altcineva i-a luat mutra.
Nevastă-mea a exprimat pur și simplu un gând care mă bântuie și pe mine. Tipul pare schimbat. Parcă e altul decând a apărut din nou în apartamentul de sub noi.
Acum devine obișnuință dandanaua cu cititul cu ochii închiși. De câte ori vine peste mine somnul cu aripa lui de cenușă, înainte de a adormi, în starea, cum am mai zis, și repet, îmi place cuvântul, hipnagogică, dintre somn și trezie, încep să modific rândurile, textele. Le dau cursul știut/dorit/visat de mine. Se luminează parcă pagina. Capătă o aură. O lumină la care citesc adevărul. Unde acolo? În spațiul virtual al Internetului? Al somnului? Al delirului nebuniei? În acest citit în somn devin orbul clarvăzător. Urechea mea aude tăcerile. Muzica interioară. Plânsul care în mod „real”, (cum o mai fi asta?) nu se aude. Ochii mei închiși văd prin lucruri, nu mai întâmpină nici un obstacol. Mă uit la cineva de lângă mine și îi văd viscerele, inima palpitând, plămânii respirând, oasele mișcându-se, sângele curgând, fosforescent, în vine și artere. Văd tumora canceroasă cum crește inexorabil. Văd moartea apropiindu-se. Văd tot ce se întâmplă în mătuntaiele omului, fără să fac laparotomie, adică să-l deschid și să pun un fermoar, ca să pot controla periodic conținutul cutiei toracice și al abdomenului,așa cum preconiza doctorul acela dement cu pălărie verde, vânătorească și cu pipă, Enzo Barbolli. După ce închid ochii, litera se aprinde, viermele începe să-mi vorbească. Toate i se supun. Sau mie mi se supun. Percep holistic. Holo, în greacă, înseamnă „tot”. Văd holografic. În fiecare părticică dintr-un lucru e lucrul întreg, obiectul neștirbit în fiecare ciob.
- Prostii, firește, năzăreli. Atunci de ce urlă computerul? De ce țiuie tot timpul? Scârțâitul nu e în spațiul virtual al calculatorului, al Internetului, e aici, poate sub fruntea mea. Nu pot să știu. N-am cum. Ar trebui să ies din mine și nu pot. Să ies din timp și din spațiu. Să nu fiu aici, nici acolo, nici dincolo. Să fiu nicăieri și totuși să fiu. Punct. Tăcere. Cutremur lin, ca un tangaj. Mă las luat la damen tango, cu o parteneră virtuală. Ies din timp. Devin eu însumi, cu totul și cu totul virtual. Văd granița. Văd zilele ca un râu lânced, văd fluidul cleios numit timp. Văd și aura în care sunt învelite capetele oamenilor. Devin electronoscop. Detectez curenții bionici, activitatea electrică a psihicului. Sufletul. Ating starea de levitație. Zborul în hipersustentație sufletească. Imponderabil. Imaterial. Spirit. Ce vorbe neroade și neputincioase! Și totuși, propulsat în spațiul infinit , virtual, în cyber-world, în ciber-univers, viziunile mă aruncă în lumi pe care nu le pot exprima. Am acces la gânduri imposibil de verbalizat. Concepte, cuvinte, idei inaccesibile îmi devin familiare: infinitul, absolutul, realitatea de dincolo. De dincolo de ce ? Pur și simplu Dincolo-ul. Transcendentalul. Lipsa de limite. Numărătoarea dus și întors, de la Unu la Unu.
Cred că am un vierme în creier. Nu pot să știu dacă este real sau virtual.
Poate cu creierul însuși e aceeași problemă: virtual sau real?
Și ar mai fi o presupunere: litera m-a înglobat în ea și m-a anihilat, m-a șters din real. M-a teleportat în virtual. Prin copy/paste/delete De-acum, pot spune că eu însumi sunt Litera, viermele, fluturele. Holograma lumii. Ciobul care conține Totul.
El însuși fiind Nimic.