Nounours, toutou, nounou

Deasupra mea o meduză. O imensă turtă lipicioasă. Apăsarea pe față. Pe obraji, pe arcade. Pe bărbie, pe buze. O gheară înfiptă în trahee. Mă sufocam. Chițcăiam ca un șobolan, dar părea să fie un vis. Cineva se zvârcolea în trupul meu inert întins pe mușama. Un corp fără organe de simț. Fără memorie. Nu eram eu. Și totuși.
Am deschis ochii exact în clipa când sângele a țâșnit cu putere prin vălul palatin. Am simțit presiunea sângelui cum îmi umflă obrajii, cum îmi descleștează maxilarele, cum îmi desface brusc gura. Câțiva dinți au explodat. Mi-am văzut sângele țâșnindu-mi din gură și am simțit apoi căldura sângelui pe sternul gol. Un gheizer. Un sunet ca de cochilie strivită pe plajă îmi sfredelea sternul, și el sfărâmat. Degetele încleștate unele de altele zgâriau spasmodic sternul. Firișoare de sânge mi-au stropit falangele, buricele degetelor. Mâna dreaptă se trezea ca o salamandră atrasă de căldura picăturilor de sânge. Am schițat câteva mișcări de-a lungul toracelui. O coastă mă înțepa deslușit. Am ridicat mâna dreaptă pe jumătate, am îndoit-o. Mâna stângă zăcea inertă. Mi-am atins obrazul cu palma dreaptă și am simțit carnea sfâșiată. O bucată de obraz lipsă. Vedeam cu buricele degetelor. Nu înțelegeam ce se întâmplase. Orbitele se adânceau și se dilatau spasmodic. Nu puteam întoarce capul. Fiecare mișcare îmi declanșa un vertij imens. Balta de sânge creștea în jurul meu. O meduză neagră îmi lua locul în interiorul corpului. La naiba, ce mi se întâmplă?
O urzicătură. Era cumva o vedere dinafara mea amestecată cu o vedere dinăuntrul meu. Dar simțeam că locul unde se suprapuneau cele două vederi și unde se forma pe creier imaginea mormanului de carne și sânge care eram acum se mutase. Locul acela geometric suferise un seism. Oare am murit? au fost primele mele gânduri.
Ușa se dădu de perete. Am simțit o prezență. Am recunoscut mirosul unui trup străin. Nu știam al cui este, dar știam că era ceva din lumea știută. Om, adică. Femeie, după astringența mirosului. Iz de oțet.
Nici vorbă să fi murit. Mă aflam, poate, într-un spital. Deși în jur mirosea a crizanteme și a vodcă. Nu a formol și medicamente. Poate că eram într-o cameră mortuară. Zgomotul pașilor îmi spunea că femeia a intrat fără nicio reținere. Niciun cuvânt. Am simțit-o prin preajmă, după mirosul de transpirație. A venit în dreapta mesei pe care stăteam întinsă. Inertă. I-am simțit mâna pe carotidă. Degete reci. Apoi și-a dus mâinile la globii mei oculari. Și-a înfipt degetele în pleoapele mele. Le-a îndepărtat. Ochii s-au deschis în mod reflex. Ah, deci voia să vadă dacă mai sunt om sau am devenit deja cadavru. Am clipit de câteva ori.
Gura îmi era plină de sânge uscat. Să vorbesc? Să tac?
Am articulat, totuși:
- Trăiesc. Unde sunt?
- La spital.
- De câtă vreme sunt aici.?
- De acum vreo patru-cinci ore.
- Și voi muri?
- Nu știu, coniță. S-ar putea. Că văd că nu aveți pe nimeni, ca să miște ceva. Dacă nu vine nimeni din familie, vă lasă ăștia să crăpați aici. Vă curge sânge din ureche, și cred că aveți hemoragie internă. V-au uitat doctorii pe aici.
- Dar nu m-a văzut niciunul?
- Dar ați împins ceva?
- Păi ce să împing?
- Ceva, bani, produse, orice.
- Habar nu am cum am ajuns aici.
- V-au adus unii într-o pătură. Și v-au lăsat.
- Dar cine sunt?
- E belea mare, dacă nu știți cine sunteți. Pe bune.
- Și ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aici?
- Nu știu. Eu abia acum am intrat în tură.
Era o infirmieră, prin urmare. Scoase de sub un pat o găleată și un mop. Am auzit apoi sunetul unui dulap medical și trăncănit de oale. Miros de clor. A, precis pusese clor în găleată și acum spăla pe jos. Fâș. Fâș. Mopul aluneca pe lângă masa-pat. Femeia lipăia în papucii de cauciuc, grăbită. Miros de clor, miros de transpirație și miros de sânge închegat. Putori care te trăsnesc. Se adăugau frigului care mă cuprindea. Toată viața am avut un simț al mirosului excesiv de dezvoltat. O persoană miroase altfel dacă iradiază de bucurie și altfel dacă e posacă. Femeia de lângă mine mirosea a transpirație ca o măicuță. Cred că înainte de a veni la spital fusese la biserică să se roage. S-a plimbat pe la icoane, s-a opintit să îngenuncheze, a îngenuncheat mai întâi în fața icoanei Sfântului Dumitru, a stat acolo preț de o rugăciune, s-a ridicat, apoi s-a dus mai la stânga, a îngenuncheat în fața icoanei Mântuitorului, a stat acolo preț de o altă rugăciune, apoi s-a opintit și s-a ridicat, apoi a ocolit Sfânta Treime și s-a dus în stânga altarului, unde s-a opintit și a îngenuncheat din nou în fața icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, a spus o altă rugăciune, după care s-a ridicat, deja istovită, și s-a îndreptat către icoana Sfintei Fecioare, s-a opintit din nou și a îngenuncheat, de data asta tremurând de oboseală, a stat aplecată și s-a rugat, după care s-a ridicat, transpirată de efort, dar cu inima și cu mintea proaspătă. Așa cum fumul se risipește și nu mai rămâne nimic din el, tot astfel Răul va pieri pe veci, iar Binele se va arăta asemeni soarelui. Lumea se va rezema pe o temelie trainică.
- Amin, m-am auzit rostind greu, cu gura năclăită de sânge uscat. Femeia a venit uimită lângă mine și mi-a făcut o cruce cu degetul arătător pe frunte. O cruce mică, delicată, scrisă pe frunte cu buricul degetului arătător de la mâna dreapta. Apoi îmi luă mâna mea în mâna ei și mi-o sărută.
- Dacă te ia Domnul la El acuma, măcar să ai de la mine un semn de mir, căci de la biserică vin, de m-a miruit și pe mine părintele, spuse infirmiera, cu o voce șoptită.
- Lumânare n-ai?
- N-am.
- Nici un capăt?
- Nici. A murit unul ieri chiar aici, și am consumat ultimul capăt de lumânare cu el, adăugă femeia cam iritată. Nu că nu avea o lumânare pentru mine, ci pentru că i se dusese până și ultimul capăt de lumânare cu mortul de ieri. Pe banii ei, pe toți muribunzii, din salariul ei, adică, să-i ajute ea, din sărăcia ei, căci spitalul nu decontează lumânările pentru morți
- Chestia e că toți mor în tura mea, coniță.
Așadar, imaginația nu-mi joacă feste nici de data aceasta, gândeam. Femeia asta era voinică și de treabă. Spăla de zor podeaua din jurul mesei pe care mă uitaseră aștia. Arunca din când în când un ochi să vadă ce fac. La o adică, m-ar fi ajutat creștinește să-mi dau sufletul. Chestia asta e un fel de respirație Lamaze. Respirație care ajută să vii sau să pleci mai ușor dintre vii. Femeia fusese prin urmare dimineață la biserică, unde se rugase de zor, transpirase și corpul i se îmbibase cu miros de transpirație amestecat cu fum de tămâie. Venise apoi cu tot cu mirosul acesta aici, lângă mine, iar acest miros avea acum asupra mea efectul împărtășaniei. Simțeam că mă trezesc. Sau, dacă nu era o trezire la lumea știută, era un fel de iluminare înaintea unui soi de revelație. Ei nu cunosc nimic din ceea ce va veni peste ei și nu au săvârșit nimic pentru a-și izbăvi sufletele de la judecata ce se va abate asupra lor.
Fâș. Fâș. Infirmiera spăla de zor, murmura un fel de sunet fără cap și fără coadă. Sunetul acesta mă hipnotiza. Mă scufundam din nou în ceață. O căldură nedefinită, care fugea din cap în tălpi, din degete în genunchi, din stomac în omoplați și așa mai departe. Valuri de sânge care nu mai recunoșteau arterele și venele dinainte. Gheizere mici de sânge care îmi țâșneau pe gură. Durerea ce însoțea aceste mici explozii de căldură din corpul meu era ca un șir matematic Thue-Morse de cuvinte magice infinite. Eram și nu eram foarte conștientă de aceste fluxuri. Nu exista un raport aparent între intensitatea durerii, locul următor unde urma să se producă și ritmul ei de apăsare. Durerea fractală decorativă. Durerea din grupele de impulsuri nervoase ce se descărcau repetitiv. Sunetul unei fugi. Mecanismul preclasic, riguros, cu care fiziologia unui trup zdrobit se luptă pentru a-și recupera homeostazia. La un moment dat, îmi apăru în minte figura profesoarei de franceză din copilărie. Își țuguia buzele cumva comic și șuiera: șușotitul șoșonilor și șușonitul șușotiilor. Asta era pe păsărească. Izbucneam amândouă în râs cristalin. Dar după aceea, serios, profesoara zicea: Cocorico, patru simboluri, dar și o repetiție: co. Abracadabra, aici nu avem repetiție, ci separație. Cocorico e un cuvânt ce conține un pătrat de co, dar abracadabra nu conține niciun pătrat. După asta nu mai râdeam. Profesoara mă privea cu blândețe. Știam că dorea să nu o decepționez. Să fiu atentă la profunzimea cuvintelor. Cuvinte care conțin pătrate: sunt cuvinte care plac țâncilor. Mie îmi plăceau teribil: rififi, piripiri, roudoudou, nounours, toutou, nounou, poupoule, béribéri, barbare, rococo, tonton. Două careuri erau și în titlul cântecului Ploum Ploum tralala. Și la fel în ouistiti, barbare, rococo, acacia, béribéri, pom-pom-girl. Dar lacul peruvian Titicaca parcă nu conținea două pătrate?
Brusc am simțit din nou un gheizer de sânge fierbinte pe buzele reci. Țâșnea din omușor și îmi deschidea singur gura, ca o sălbăticiune care iese singură la lumină la momentul sorocit. Mi-a trecut o clipă prin minte că sunt foarte aproape de o stare decisivă. Mă curăț, îmi spuneam în gând. Cred că mi-am vomat tot sângele.
- Și dacă se întâmplă acum? Ce ne facem fără lumânare? îi spun infirmierei, care freca acum de zor pardoseala de lângă cele două ferestre.
- Ce să se întâmple? zice ea.
- Adică, să plec.
- Păi, pleacă, du-te, coniță dragă. Cine te oprește? Infirmiera avea un frison de lehamite în voce.
- Adevărul e că nu aș pleca. Nu încă.
- Ți-e frică?
- Nu frică. Dar încă nu sunt suficient de pregătită.
Infirmiera se apropie, puse mâna pe carotida mea și apăsă ușor.
- Ba ești suficient de pregătită. Pulsul e slab. Sacadat. Îți scade tensiunea, coniță. Și nu vine nimeni pe aici.
- Cine să vină? am întrebat.
- Doctorul. Popa. Rudele.
- Dar eu cine sunt? am întrebat-o, cu ultimele puteri.
- Habar n-am, coniță. Și nici nu mă interesează. Fiecare cu ale lui. Zi mersi că mai stau pe aici, ca să te țin de vorbă.
- Adică vrei să spui că facem puțină conversație?
- Oho, și încă ce conversație, coniță. Ești simpatică foc. Să vezi ce plictiseală e când sunt de serviciu la morgă. Acolo nu vorbește nimeni. Toți stau cu gurile căscate și tac. Mă mai sacrific eu câteodată să le leg maxilarele cu un lanț, ca să li se lipească botul la loc și să-i găsească rudele, frumoși, ferchezuiți și cu fața radioasă. Că' atunci îmi mai scapă și mie câte un bacșiș.
- Bacșiș pentru morți radioși?
- Păi, cum altfel? Moartea e o sărbătoare, coniță, la spitalul nostru. Intri în ultimul hal, dar măcar la ieșire din morgă să arăți ca lumea. Să dai ochii cu lumea fără să-ți fie rușine.
- Te rog eu frumos să te duci și să cauți o lumânare. Ca să mă simt eu în siguranță, îi zic.
- Păi, în halul în care ești, ai impresia că mai are cineva nevoie de tine, coniță? Că mai atentează cineva la siguranța ta? spuse infirmiera și se puse pe râs. Hohotea cu un râs puternic și la fel de mirositor ca și transpirația ei de femeie care se spetește pe la icoane, care se prăvălește în genunchi în biserică și lasă osânză pe jos. Brusc mi-am amintit că sub-cuvântul Hahaha conține un cub, ca și chachacha, booou sau beeeu, sau crééé, dacă neglijăm accentele ascuțite.
- Te rog eu frumos să cauți o lumânare, repet un pic tânguit. Ca să o înmoi.
- Și dacă intră cineva aici, câtă vreme caut lumânare pentru tine prin saloane?
- Dacă intră cineva, intră și gata, iar eu fac pe moarta.
- Țțțțț, medită infirmiera. Mi-e teamă să nu pierd bacșișul.
- Unde vezi tu bani?
- Păi, se vede cum îți iese o hârtie de o sută din buzunarul ăla din stânga de la bluză.
- Ia-o. Ia-o repede. Să nu ți-o fure cineva, îi spun cu delicatețe infirmierei. Nu te jena. Nu te vede nimeni.
O aud cum se strecoară cu atenție, îmi îndreaptă gulerul ca să nu mă mai zgârie, îmi desface încă un nasture de la bluză, pe care sângele se uscase de tot, își strecoară cu dexteritate mâna grăsuță în buzunarul meu stâng din care extrage cu grijă hârtia. Căci hârtie părea a fi, după fâșâit.
- De fapt, sunt două sute, doamnă dragă, o aud cum numără tacticoasă. Vocea, muzicală și satisfăcută, se schimbase. Ocrotitoare, stăpână.
- Nu-i nimic, ia-le pe amândouă și fugi după lumânare, o rog.
- Le iau, doamnă, le iau, căci dumneavoastră oricum nu mai aveți ce face cu ele.
Se întoarce brusc și o zbughește pe ușă afară. Pașii ei greoi și precipitați răsună apoi pe holul ce părea enorm. Un turbion creștea în urma ei. Mirosul de transpirație rămăsese lângă mine. Dom' doctor, dom ' doctor, veniți că' e una aici care moare, tu-le mama lor, cum își găsesc toți să moară în tura mea, da-r-ar ciuma în ei! auzeam strigătele infirmierei ca niște gloanțe oarbe ce ricoșează pe o piele groasă de buhai. Îmi închipuiam Crăciunul, cu casa curată și mirosind a colaci. Urătorii sub fereastră. Gerul desenase flori de gheață pe geam și respirația mea adăuga acestui desen câteva rotocoale vesele. Am simțit în nări mirosul de pâine caldă și de nuci coapte. Când sângele țâșnise din nou, tocmai îmi adunasem puterile ca să număr câte cuburi se găsesc în cel mai lung cuvânt magic Thue-Morse din dicționar. Așa cu fumul se risipește și nu mai rămâne nimic din el, tot astfel Răul va pieri pe veci, iar Binele se va arăta asemeni soarelui. Lumea se va rezema pe o temelie trainică. Picături fierbinți pe carnea de gheață. O anestezie: mi-am împreunat degetele în jurul unei bucle de înger.