Când Aura a intrat în casa Mariei a simțit așa o boare care o lua pe toate părțile. Fără a sta prea mult pe gânduri a înaintat. Picături reci de sudoare pe spatele-i gol. Un strop mai mult și ar fi simțit că se îneca . Ea cu ea. O senzație ciudată pe care nu o mai trăise. A încercat să aprindă lumina, dar nu întrezărea niciun întrerupător. Atunci…în panica grozavă care o conducea s-a îndreptat către fereastră. Va găsi acolo oare aerul de care avea atâta nevoie?Și se pare că…
Decembrie, 1980.Un oraș pustiu într-o după-amiaza de iarnă. Nici urma de omăt. Numai ea și gândurile sale. Încerca să găsească un magazin de unde să-și cumpere mult visata pereche de pantofi. Pantofi verzi…Da, mofturi într-o vreme crâncenă...Visa la coafuri extravagante și la toalete de cinema. Nu s-ar fi gândit niciodată că acolo urma să i se schimbe viața. Ura orașul-furnicar. Încă mai visa la orășelul de munte din copilărie. Iar schimbul de noapte i se părea încă, după aproape un an... de domeniul fantasticului. Hala fabricii îi aducea în minte numai imagini distorsionate. Pe masa din hol se vede un ziar mototolit. Îl ia și parca știindu-l pe dinafara încearcă să reproducă din minte știrea: „Pe 8 decembrie 1980, când se afla în drum spre casa, fostul membru Beatles a fost împușcat mortal de un fan...” Da, ciudat!Nu credea în puterea cuvântului, dar avea încredere oarba în puterea scrisului. Răvășită, cu părul în vânt căuta prin lumina slabă a felinarelor urme de vitrine. Pantofi verzi...Și, deodată din cer apăru un semn:primul fulg de nea. Plăpând și nesigur pe el încerca să-și facă loc .Urma altul și altul…și altul!Până când strada devenii gri, apoi albă. Un alb murdar...nesincer!Știa ce avea să urmeze. Nici de data aceasta nu va găsi ce dorea. Intrând în camera mică în care-și ducea traiul continuă să privească pe geam .Fulgii mici de acum câteva ore se transformară în fulgi mari și îndrăzneți .Din camera vecina se auzeau zgomote. De fericire?Nu, zgomote înăbușite de ceartă. Ea îi reproșa lui că nu a adus mai mulți bani nici luna aceasta. Ar fi putut sa meargă ea să-i dea din economiile ei. Avea ceva, dar pentru pantofi verzi...Verzi ca ochii lui în acea seara de martie. Un verde clar, curat și parcă adus de undeva dintr-o fâneață de la munte. Vai...unde avea sa găsească verdele?În ochii lui...nicidecum într-o pereche de pantofi...Si încălțată în ochii lui va continua drumul pe aleile vieții...Un strigăt o trezi parcă la realitate. Își făcu apariția Maria...veselă și cu țigara în mână, ca de obicei. Maria asta era destul de ușuratica , dar știa să scrie. Scria despre pomi și despre stele. Scria despre cum s-a născut omul pe pământ. Scrisul le uniseră .Un alt zgomot. Pe ușa intrară și ei. Parcă prea triști și obosiți. Unul înalt și subțire, cu părul lins, cu o mica coada la spate , ascunsă de ochii lumii și altul mai scund, puternic. Niciunul nu salută. Erau de-ai camerei. Ce rost avea să salute o camera pe care o știau atât de bine!Dacă ar fi vorbit pereții, câte ar fi avut de împărtășit!Vlad robotea la un aparat vechi de radio de la care mai primea vești pe sub mână. Era atracția palierului. Marele electrician. Roiau fetele în jurul lui. Dar el o voia pe Maria. Știa ca e cam ușuratica , dar îi plăcea cum scrie. Maria fuma deja a treia țigara și se descalță ușor. Privea spre Vlad...Nicio discuție în noaptea albă. Capete pe ferestre. Cu toții erau fascinați de zăpada care începea să pună stăpânire peste tot. Și încetul cu încetul, reuși. Se albi întâi copacul din curte , apoi curtea toată ca mai apoi să se albească pagina asta pe care scriu într-o seara de martie. Și deși alba , încerc s-o acopăr cu litere negre ca s-o citești tu și să afli despre Vlad, Maria si Aura. Și despre întâmplările dintr-o seara de decembrie care nu ar fi existat dacă eu nu aș fi avut acum un moment de răgaz.
Am senzația ca Maria e mult mai ușuratica decât v-ați imaginat până acum pentru că mai arunca câte un ochi și la Dan, prietenul lui Vlad. Un ochi păcătos. Și se descalță si sări in pat. I se vede sânul stâng. Dar nu o deranjează. Maria!Și într-un final observa cum băieții mâncând mere salivau .O vreme în care fetele încă mai erau mari la măritiș. Și ea…nu mai era demult. Dar îi plăcea mult să scrie. Avea talent…recunoscut chiar de mai marii de la Litere. O încercare de debut. Nereușită încă, dar cu ajutorul lui Pamfil va ajunge într-o zi scriitoare. Știa asta. I-o promisese Pamfil în noaptea aia caldă de mai când a umblat numai în tricou în camera lui de holtei vârstnic și când i-a devorat sânii moi. Ea nu a simțit nimic , dar parca elanul scriitoricesc a făcut-o să simtă cum într-o zi își va vedea numele pe-o carte. Și așa l-a mințit ca n-a mai simțit niciodată așa cev? În niciun caz în brațele vreunui puștan de seama ei. Ãștia se speriau numai la gândul ca o au, pe când Pamfil a avut-o seri de-a rândul numai pentru el. Acum nu mai ținea cursuri la Litere , dar Maria știa ca oriunde ar fi încă se mai gândește la ea...
Incursiunea naratologică în fața unui computer. Termenii rămân aceeași. Termin de scris textul , îl corectez , apoi îl pun pe site. El devine text numai în momentul în care tu accesezi site-ul și citești. Maria nu a existat cu adevărat , dar Tu ai făcut acum o minune:ea există pentru că tu ai scos-o din text și ai făcut-o personaj…Iar eu…