- Micăle, adu și tu două beri și o cafea, zise Săndel.
Micăle este noua angajată a lui Bicuță, mică de statură, brunetă și slabă țîr. De fapt o cheamă Elena, dar toți clienții o strigă Micăle. Săndel îi găsise acest nume, după ce Dan a lu’ Nașu le povestise despre un verișor de-al lui care-și striga părinții „Micăle” și „Ticăle”, în loc de mamă și tată. Povestea îi distrase pe toți, iar Săndel considerase că Elena merita să fie astfel apelată, iar ea nu dădea semne că ar fi deranjată, mai ales că era nițel cam surdă de-o ureche. Absolvise școala profesională și inteligența nu dădea pe dinafară din mintea ei, dar Bicuță avea nevoie de un ajutor la bar, așa că Micăle spăla pahare și ducea comanda la masă. De caietul cu datorii nu se atingea, desigur. Acolo doar Bicuță reușea să descifreze destinul fragil al cifrelor. „semiotica limbajului bicuțian”, cu spunea Poetul.
Cînd a văzut-o prima oară la bar, tot Săndel l-a tras deoparte pe Bicuță și i-a zis: „Moșule, cum o găsiși tocmai pe fata asta? A mai fost pe la trei patroni, poartă ghinion. Primul s-a sinucis, al doilea e la mititica, după ce a divorțat și a plecat în Spania, unde l-a prins cu droguri, iar al treilea s-a pricopsit cu o boală nașpa și umblă prin spitale de vreo doi ani. Și văd că nici nu te simți prea bine, observi că iei năsturei și abia o angajași… „Lasă, bre, Săndele, i-a răspuns Bicuță, că a patra oară e cu noroc. Lucrează pe juma’ de normă, dacă mă ia boala, o să fac o formă ușoară, iar de falimentat nu cred, că am clienți serioși, cu datorii la zi.
Bicuță își serba ziua de naștere și prăjise cu acest prilej cîteva bucăți de pastramă și le pusese pe funduri rotunde de lemn pe cele patru mese ale cîrciumii. „E pastramă bună” i-a asigurat el. „O noatină de la Titi Patalașcă”. Patalașcă avea un magazin alimentar în centrul orașului. Berea era tot din partea casei, dar Mișu Electricianu’ adusese și un bidon de tulburel din producția proprie a unui cumnat, de la țară.
- Eu abia aștept să mănînc pastramă, declară Profesorul. Am fost sîmbătă la o nuntă la țară și nu mi-a plăcut, era tare, n-am vrut să-mi las vreun dinte în ea. Uneia i-a căzut și proteza cînd a mușcat. Nu știu ce-o fi apucat-o să mănînce pastramă, cînd știa că n-o lasă dinții. Poftele, deh…
- Cum mai merge darul la nuntă? întrebă Dan a lu’ Nașu. Că și eu trebuie să mă duc la una, peste două săptămîni.
- Eu am dat patru milioane, de exemplu. Și cam atît au dat toți.
- Pe mine au început să mă plictisească nunțile, zise Poetul. A trebuit să merg anul acesta la vreo trei și parcă sînt trase la indigo. Aperitiv, sarmale, fripură, tortul miresei, cafea, votcă, vin alb. Furtul miresei, dansul mirilor cu baloane care cad pe ei, hora mare, sîrba, maneaua tradițională, brașoveanca și pușca și cureaua lată. Apropos, am observat că Brașoveanca seamănă nițel cu "Bolero-ul" lui Ravel, în sensul ritmului, doar. Pe urmă plicul cu bani, ura și la gară. A doua zi dureri de cap și antinevralgic. Una singură a ieșit din tipare. Mirele era din Scoția și a venit îmbrăcat în costumul lor tradițional.
- Ãia parcă au fuste, interveni Bicuță. Dacă ei au fuste, nevestele lor poartă pantaloni? Sau la fel? Am auzit că nu au nici chiloți pe dedejos.
- Se numește kilt, fusta aia, Bicuță. Cu chiloții nu știu, așa o fi. Dar probabil că ai dreptate, erau niște fătuce care se tot împiedicau pe lîngă el și îl priveau de jos, vesele.
- Eu, să spun drept, m-am distrat la nuntă, zise Profesorul. Chiar dacă au făcut-o cam din sărăcie, că erau cam amărîți, el paznic, ea infirmieră. Au închiriat bufetul din sat și au venit cam șaizeci-șaptezeci de persoane. Erau doar doi ospătari, parcă erau din Benny Hill, unul mare și gras, celălalt mic și cu chelie. Și ce m-a surprins, că aduceau mîncarea la masă cu sufertașul. Una peste alta, m-am distrat bine. Sau, cel puțin așa mi-a spus nevastă-mea, că după aperitiv nu-mi prea mai aduc aminte ce-a fost. Dar în final a ieșit bine, și-au luat și un Ford Escort, second hand.
- Păi, chiar că infirmierele sînt amărîte, vorbi Micăle din spatele barului. Vă spun eu, că am lucrat ca infirmieră, toată ziua trebuia să car morții la morgă, cu cearceafurile, că nici tărgi nu aveam. Am lucrat aproape un an la spital și trei luni la ambulanță. Vai de capul nostru. Mor oamenii pe capete, nu ca în America, că am văzut eu la televizor, ăia au parameci bine plătiți. Dar mi-ați adus aminte că și medicul nostru de pe ambulanță avea un Ford Escroc din ăla. Dar noi, ăștilalți, nu aveam nici ace destule, asistenta șefă ținea două la rever, le trecea prin spirt și gata injecția.
- Sau infecția, zise Profesorul. Și după ce ai plecat de la spital, a scăzut rata mortalității, bănuiesc. Sper să nu crească aici, la Bicuță. Și apropos, ăia din America se numesc paramedici, nu parameci.
- Ha? exclamă Micăle, care se pare că nu auzise replica, ea fiind cam tare de-o ureche, așa cum am v-am mai spus. Dar n-a avut noroc de Fordul lui, continuă ea, că i s-a stricat motorul după cîteva luni. Cică de la benzină, că asta de la Peco e proastă, are apă în ea și cifra octavică mică. A dus-o la țară la părinții lui, au făcut ăia coteț de găini din ea.
- Ia lăsați fata în pace, zise Bicuță. Ce dacă mai greșește și ea cu gramatica literaturii, că doar e om. Mă puneți în impostura de a vă atrage de atenție că aici e local serios, nu orice școală unde beșteliți pe bieții elevi.
- Bicuță, zise Profesorul, am înțeles și regretăm dacă ți-am supărat angajata, tocmai de ziua ta. Dar trebuie să înțeleagă și ea că aici se dezbat idei și este un dialog absolut firesc și la obiect, chiar dacă de multe ori batem cîmpii. Că nici n-ar fi indicat să ajungem la vorba unui profesor din facultate, care, cînd se plictisea de prostiile pe care le debitam spunea „drăguță, eu plec să fumez o țigarie și cît lipsesc, te rog să folosești procedeul literar monologul”.
- Ne luarăm cu una, cu alta, zise Săndel, și uitarăm că e ziua lui Bicuță. Adică e bine că ne face program, să ne umple timpul. Hai noroc, Bicuță. Pace în țară și război sub plapumă! Să-ți ții obiceiul și să pierzi caietul cu prieteni!
- Bicuță, să fii fericit, zise și Dan a lu Nașu. Hai dracu' noroc!