agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1846 .



Strigătul disperării
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Miruna Tarcau ]

2008-10-30  |     | 



Într-o duminică, în sălile muzeului de artă din Montréal, un bărbat înalt, cam la treizeci de ani, modest după înfățișare, se plimba fără grabă, bucurându-se de unul dintre puținele luxuri pe care și le putea permite. I-ar fi plăcut mult să-și poată cumpăra copia vreuneia dintre operele expuse. Pierdut în gânduri, deodată se oprește surprins în fața unei pânze, pe care, i se pare că nu o mai văzuse niciodată înainte.
Această pictură modernă, asemănătoare unei fotografii, prezenta în centru fața plinuță și zâmbitoare a unei adolescente, înconjurată de prieteni care râd împreună cu ea. Surâsul calm și obrajii rotunzi care te duc cu gândul la îngerii lui Botticelli contrastează discordant cu ținuta ei provocătoare și vulgară în același timp. În spatele subiectului, în depărtare se disting schelete dezmembrate de clădiri în ruină, arse, bombardate și prezentate în culori vii, ca ale unui foc de artificii.
Iubitorul de artă se apropie de o tânără femeie care părea că privește și ea pictura de oarecare vreme și angajează politicos o conversație printr-o remarcă banală:
-Este o pictură foarte frumoasă.
În realitate i se pare mai degrabă neobișnuită, dar nu spui asta unei necunoscute. Împotriva așteptărilor ea îi răspunde:
-Nu e făcută să pară frumoasă. Este mai degrabă tristă.
Surprins, bărbatul încearcă să-și ascundă un zâmbet.
-De ce spuneți asta? Tânăra pare fericită.
-Da, pare fericită, răspunde ea imediat. Priviți-i surâsul și persoanele care o înconjoară. Ea doar pare fericită, domnule, dar nu este în realitate. Vocea ei interioară, înăbușită de prea mult timp, strigă din răsputeri că nu este, lumea ei nu e decât o iluzie și fericirea o fantasmă.
Și de ce ar fi fericită, domnule?
Interlocutorul nu știe ce să răspundă. Surâsul lui se șterge.
-Păi...ce-ar putea să-și dorească mai mult o adolescentă? Este înconjurată de prieteni și nu e deloc afectată de război sau de sărăcia reprezentate în planul doi al tabloului.
-Cum să nu fie? Ceea ce este pictat în spate simbolizează trecutul ei iar clădirile prăbușite sunt prietenii pierduți! Războiul nu este doar o noțiune abstractă, ci face ravagii în multe regiuni din lume și persoane din jurul dumneavoastră, mult mai aproape chiar decât vă închipuiți sunt direct afectate. Chiar aici, la Montréal!
Bărbatul ascultă cu mirare acest adevăr pe care nu-l putea ignora.
Apoi replică:
-Vreți să spuneți că adolescenta este originară dintr-o țară în care este încă război și că a trebuit să o părăsească pentru a veni să se instaleze în Canada. Dar de ce trebuie să o imaginați neapărat tristă, aici la Montréal? De ce nu s-ar fi integrat? Priviți tabloul! A uitat războiul, totul este în spatele ei, ea are acum o viață nouă!
-De ce credeți că s-ar șterge așa de repede amintirile unei vieți anterioare, prietenii lăsați în urmă, familia eventual? Poate că prietenii care o înconjoară nu sunt apropiați iar râsul nu este sincer!
-Tinerii se adaptează repede la schimbări, la mediu, anturaj.
-Dar războiul îi schimbă, face adesea din ei adolescenți traumatizați, în căutarea unui sens în viață, a ceva ce nu poate fi distrus cu o bombă...Și spre ce se pot ei îndrepta, spre cine? Sosesc aici cu sutele, pe un pământ unde totul este diferit! Nucleul lor familial rămâne același, dar nostalgia patriei distruse pe care o abandonează așa de brusc le alterează caracterul...Personalitatea li se schimbă. Persoanele cu care intră în contact nu-i pot înțelege pentru că nu simt aceleași lucruri ca ei și atunci ce pot face? Ce fac toți imigranții: încearcă să se integreze. În cadrul școlii relațiile se leagă repede, prea repede și toți prietenii de care această adolescentă va încerca să se atașeze se vor dovedi a fi diferiți de ceea ce crede ea că sunt. Astfel că aceste râsete ar putea fi ironii și glumele s-ar putea întoarce împotriva ei.
Nu vorbește pe față despre problemele ei de teamă că nu va fi înțeleasă. Că va fi marginalizată. Și atunci se va trezi singură într-o țară necunoscută având companie doar vocile îndepărtate ale prietenilor rămași acolo departe, în țara ei în război...
-Dar teama de marginalizare e perfect normală la adolescență!
-În cazul ei este exacerbată. Cine știe dacă nu urmează diete severe să piardă din greutate, cu același scop de a fi acceptată? Sau poate că o să ajungă la spital pentru că nu mai mănâncă deloc de teamă că e fiind prea grasă nu va fi luată în seamă și nu se va bucura de atenția de care nevoie ca să uite tot ce a lăsat în urmă...
-Bine dar anorexia nu are nimic de-a face cu războiul!
-Poate că nu, dar e o surprinzătoare ironie între foametea care bântuie în țările lumii a treia, generată de diverse cauze, în timp ce în țările civilizate sute de fete se înfometează singure după cum le dictează criteriile de modă și frumusețe...De o parte populații întregi care luptă pentru supraviețuire; de cealaltă, bogații lumii care își complică existența cu probleme pe care și le creează singuri.
Urmează un moment de liniște. Bărbatul își muta privirile pe pânză gândindu-se la cuvintele tinerei femei. În spatele grupului de adolescenți, puțin banal, nu vede deloc complexitatea problemelor formulate de ea.
-Vă imaginați deci, că această fată încearcă să acopere vidul lăsat de tot ce a părăsit prin atenția mediului unde trăiește acum...
-Nu cere numai atenția, ci o acaparează! Se îmbracă provocator ca să atragă privirile băieților; spune glume ca să fie amuzantă, spirituală; face pe dura să-i intimideze pe cei mai rezervați decât ea; înjură, insultă ca să nu pară prea inocentă din cauza aerului său angelic...Trăiește mai intens decât colegii ei toate problemele adolescenței, pentru că dacă ceilalți nu reușesc să obțină ceea ce vor se pot consola mai ușor...Și ei nu vor trebui să se gândească iarăși, când vor rămâne singuri, la absurditatea războiului și la consecințele lui! Și nu vor avea această ură și dorință să înțeleagă un fenomen pe care nu sunt capabili să-l înțeleagă!
Cum să realizezi la vârsta asta că trebuie să-ți părăsești căminul și școala și toată viața de acolo pentru că niște fanatici religioși nu reușesc să se pună de acord asupra unor noțiuni depășite deja de secole! Cum să treci peste această absurditate? Poate că încearcă să acopere vidul emoțional printr-unul intelectual; să obțină atenția unui anturaj pe care-l cunoaște puțin și cu care și-a făcut rapid legături lăsând la o parte propria personalitate și toată viața ei dinainte...Sau se teme să nu pară prea inteligentă și atunci face pe proasta, nu mai învață și nu se mai interesează de studii...și poate din cauza asta nu va fi acceptată la Universitate în programul pe care-l viza altă dată, ca medicina sau dreptul de exemplu și va trebui să se mulțumească cu o profesie care nu-i va place...Și uite așa își înlocuiește o carieră posibilă cu o popularitate trecătoare...Tot viitorul ei e în pericol și ea nu-și dă seama de asta. Va realiza în întregime sacrificiile pe care le face, dar mai târziu. Mult prea târziu.
Puțin convins de argumentele interlocutoarei sale, bărbatul începe să o suspecteze că se eliberează de propriile tensiuni care o tracasează.
-Nu toți adolescenții reacționează la fel într-o astfel de situație, obiectează el.
-Nu, poate nu toți. Dar dacă le apare ocazia de a fi remarcați, admirați, superficiali, zgomotoși, ironici popularitatea este o ocazie pe care puțini au tăria să o refuze.
-E adevărat pentru toată lumea, tineri și adulți. Toți vrem să fim remarcați și apreciați.
-Apreciați pentru ceea ce nu suntem? Nicidecum! Care adult și-ar lăsa deoparte familia sau cariera ca să câștige stima și admirația unor necunoscuți? Un adolescent poate cădea în capcana asta, dar nu și un adult...
Când se va maturiza își va da seama ce a pierdut, ce sacrificiu a făcut și cum s-a neglijat doar ca să treacă peste un moment dificil, să uite războiul!
Gândiți-vă ce șoc va avea când va ieși din refugiul provizoriu în care s-a ascuns!
-Ea, ea...Vorbiți ca și cum ea ar fi vie!
-Dar este vie. Trăiește în fiecare adolescentă pe care o reprezintă.
Ultima replică marchează sfârșitul abrupt al unei conversații pe care, în momentul în care o începuse nu îi bănuise nici profunzimea nici durata. Acum pictura îi apărea mai sumbră. Surâsul fetei era prea larg, ochii prea umezi, veselia tinerilor forțată și repartiția lor în spațiu ciudată, haotică, oglindind probabil relațiile dintre ei. Se surprinse analizându-le poziția corpului, hainele, expresia facială, imaginându-le la fiecare o personalitate.
Da, pictura e tristă înainte de a fi frumoasă.
-Și cum se numește?, întreabă el.
-Nu știu încă. M-am gândit la un nume care s-ar potrivi dar de fapt ea nu reprezintă o persoană în particular ci un grup de persoane.
Bărbatul începu să râdă.
-Mă refeream la lucrare.
-Ah!, se miră ea. Strigătul Disperării.
Apoi pentru că el nu spune nimic, adaugă.
-Eu am pictat-o.
-Felicitări! E foarte reușită!
Cu un aer grav femeia neagă mișcând capul.
-Dacă ar fi fost reușită ați fi înțeles singur de ce pictura e tristă și nu ar trebui să stau aici și să explic fiecărei persoane care se oprește în fața ei. Îmi pare rău că nu am reușit să fiu mai clară, mai explicită. Acum, nu mai e nimic de făcut...
Deodată bărbatul simte o emoție pentru această femeie pe care o identifică cu cea pe care a reprezentat-o. Fără îndoială că nu a putut să se realizeze profesional din motivele pe care ea însăși le expusese și de aceea stă acum în fața lucrării sale, artistă neînțeleasă, încercând cu disperare să spună lumii ce n-a reușit în adolescență.
Dând mașinal din cap, pierdut în gânduri, bărbatul își continuă vizita în galeriile Muzeului de Artă, aproape pustii în această duminică seara, luxul său de a petrece timpul și care îi dă iluzia că e singur în palatul său...
Se gândește cu milă la artista descurajată pe care tocmai o întâlnise, fără să realizeze că, la fel ca ea, care-și dorește să fie înțeleasă, descoperită, vizitele lui la muzeu alimentează dorințe de demult uitate, acelea de a fi bogat, de a reuși în viață...Strigătul lor de disperare rămâne înăbușit de iluzia că subconștientul le va permite să depășească vechile traumatisme. Dar nu toate greșelile pot fi reparate.
Preferințele de carieră făcute la adolescență trebuie respectate și regretele ulterioare sunt inutile pentru că aduc o amărăciune zadarnică ; și sunt ridicole pentru că au fost alese cu atâta convingere încât s-ar putea pune problema dacă nu cumva adulții se înșeală și adolescenții au avut dreptate.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!