În ziua în care împlineam un sfert de secol de la venirea mea în lume, mă trezisem mai devreme ca de obicei, îmi pusesem pe aragaz ibricul cu apă potabilă, potrivisem flacăra la maxim și mă așezasem comod în fotoliul meu de catifea roșie.
Simțeam deja pe buze gustul delicios al cafelei pe care urma să o savurez în liniștea căminului meu; îi simțeam deja efectul în sângele ce-mi inunda obrajii la fiecare cinci minute ce-au urmat trezirii mele, timp în care priveam limbile ceasornicului cum alergau pe pereți. Nu mai văzusem până atunci un ceas așa grăbit ca al meu; limbile i se încurcau în goana lui spre un timp necunoscut. O secundă am crezut că s-a oprit parcă ,să-mi potrivească ora la care îmi voi sorbi cafeaua, așezată comodă în fotoliul meu vechi pe care-l iubeam. Îl iubeam pentru că spatele meu se cufunda în arcurile lui până când simțeam că mă cuprinde în întregime, mă alintă, mă sărută. Îl iubeam pentru că era singurul care știa când aveam chef să lenevesc, să citesc sau când, pur și simplu, simțeam nevoia unei îmbrățișări. Pentru aceste lucruri aveam de gând să-l răsplătesc și mă bucuram în sinea mea că primesc un serviciu gratuit iar el știa acest lucru.
În clipa umătoare ascultam cum picăturile de ploaie loveau pervazul geamului de parcă ar fi dorit să pătrundă în cameră; de parcă ar fi trebuit să le invit în singurătatea mea, să le las să pătrundă în trupul meu să-mi grăbească puțin pulsul și-așa încetinit de gândurile ce-mi invadau fiecare neuron dispus să le asculte.
Apa fierbea zgomotos așa că m-am hotărât să ușurez oarecum povara ibricului meu vechi, cu pete de zmalț sărit și urme de zaț întărit pe marginea de sus. Am turnat încet apa fierbinte în cană urmărind parcă fiecare picătură ce trebuia să se transforme în cafea, băutură ce-mi mângâia plăcut de fiecare dată buzele, gura, stomacul și mai apoi sângele ce-mi fierbea de astă dată în vene, de parcă ar fi vrut să-l eliberez, să-l las să curgă afară din corpul meu, până la ultima picătură.
Cu licoarea ciudată în mână, cu telecomanda în cealaltă, am revenit pe canapea fiind stăpânită de un sentiment ciudat. Parcă aș fi câștigat la loterie iar banii i-aș fi dat cu împrumut.
Priveam spre televizor însă nu reușeam să descifrez cuvintele aruncate prin boxe în aerul din jurul meu, nici măcar imaginile nu mă ajutau să înțeleg despre ce este vorba. Pluteam în ceață; era o ceață densă ce-mi usca gâtlejul, îmi înțepa nările, mă făcea să plâng fără să-mi fi dat acordul asupra acestui fapt. Am luat o înghițitură de cafea sperând că voi alunga seceta ce-mi amenința palatinul, însă nu am reușit decât să complic lucrurile, care până atunci păreau a fi atât de simple, firești. Gâtul mă ustura din ce în ce mai tare.
M-am ridicat din fotoliu cu gândul de a ajunge la fereastră să o deschid. Vroiam să alung ceața dincolo de ea, să invit în cameră ploaia. Aveam nevoie de umezeală. Mă uscam asemeni unei frunze în fața unei flăcări, nervurile mele mă implorau să fac ceva pentru mine. Ticăitul din perete nu se mai auzea. Probabil oboseala își odihnea aripile pe limbile ceasului meu. Pe bună dreptate avea nevoie de odihnă, ca și mine, de altfel.
Nu am ajuns la fereastră.
M-am prăbușit într-un gol imens.
Am simțit pentru o clipă lichidul fierbinte din cană pe pieptul meu, apoi peste brațe, peste picioare. Degetele îmi ardeau de parcă m-aș fi ars cu țigara. Ce țigară? Eu nu fumez decât ocazional trabuc și atunci nu fac decât să pufăi. Mi se pare interesant să scoți fum pe nări și pe gură asemeni unei locomotive în călduri.
În cameră se făcuse frig dintr-o dată. Nu cred că reușisem să deschid fereastra. Parcă uitasem aragazul deschis iar flacăra lui urma să stabilească temperatura camerei. Mă înșelasem oare? Se terminase gazul? Și ceața asta, de unde venise?
Nu mai înțelegeam nimic deși mă străduiam enorm să-mi amintesc evenimentele petrecute înainte de a pune ibricul cu apă potabilă pe aragaz.
În clipa următoare îmi veni în minte că totul este inutil, vroiam să renunț. Nu aveam de gând să mă lupt pe terenul meu cu forțe ce nu aveau curajul să se arate. Chipul lor era pătruns de ceață asemeni unei oglinzi în care te privești fără să-ți vezi răsuflarea. Preferam să fi adormit la loc în clipa în care m-am trezit. De ce să mă trezesc? Îmi place somnul, îmi arată partea din mine care se ascunde.
Frigul din cameră se întețise. Nu știam că iarna are dreptul să dea buzna la mine în cameră. Nu-mi ceruse nimeni voie să mă viziteze. Nici măcar ploaia care bătea insistent în geam nu se bucurase de ospitalitatea mea, deși aș fi avut nevoie de ea în trupul meu, în gâtul ce-mi ardea din ce în ce mai tare.
Mi-am amintit atunci că există un lucru care m-ar putea salva, mi-am amintit că iubesc. Iubesc ceva roșu, moale, pufos, binevoitor. Ochii îi țineam închiși să nu mă orbească lumina ce străbătea ceața densă din cameră, ca un far în port pe timpul furtunii. Nu, nu doresc să orbesc așa devreme mai ales acum când mi-am amintit că iubesc.
Am pierdut noțiunea timpului de când ceața s-a depus asemeni unei cruste albe pe trupul meu, ca îmbrățișarea unei mame. Aș avea nevoie de... și gândul se risipi la fel de repede cum apăruse.
- Ai nevoie de o îmbrățișare gratuit! se auzi o voce foarte aproape de urechea mea, în timp ce mă străduiam să găsesc forma și conturul lucrurilor familiare din cameră.
Gratuit, îmi sună ca un țipăt ascuțit scos în timp ce o mână i-ar fi sugrumat gâtlejul. Pentru o clipă am crezut că este o glumă a vecinului meu care știa că locuiesc singură în scorbură și că obișnuiesc să dorm dezvelită în fotoliu cu telecomanda în mână. În mintea mea începuse să se deruleze evenimentele petrecute în ajun, asemeni unei pelicule alb-negru. Ceața se risipise într-o secundă ca și cum aș fi pocnit din deget.
M-am rostogolit în fotoliu ca o sferă. Am simțit căldura lui în toate încheieturile. Culoarea îmi invadase spiritul. Știam că îmbrățișarea este gratuită, tocmai de aceea nu am încetat nici o clipă să profit alintându-mă. Devenisem culoarea care încântă, sărutul care minte, brațele care sfâșie libertatea unui om. O sferă îmi luase locul în fotoliu ca și cum aș fi murit, și asta, fără să plătesc nimic.