Din acea noapte, prăpastia dintre ei a crescut. Omul se străduia să evite cârpirea vreunei discuții cu ea, iar atunci când apărea la cină și inginerul, se ridica și pleca, fie aducându-și aminte de un lucru ce trebuia făcut imediat, fie ducându-se să se culce. În pat îi spunea o poveste lui Ghiță, niciodată aceeași, până ce copilul adormea. Prima poveste el o inventase. Era vorba de un om bun care crescuse copilul altuia. În fiecare seară copilul acesta era ori cuminte, ori rău, iar Mitruț privea în ochii celui de lângă el, și-l descosea cu vorbe șoptite: „Eh...,Ghiță, tată, tu ai fi făcut ca ăsta?”. Copilul rămânea o clipă pe gânduri, apoi răspundea printr-un „da” sau „nu”, iar Daminescu era fericit, ori se zbuciuma ceasuri întregi, după natura răspunsului primit. Erau cazuri în care ele nu corespundeau dorinței lui și, auzindu-le, trăgea concluzia: ”Se va uni cu mă-sa și se vor scăpa de mine...”, ori „Pot avea încredere în el; nu m-ar părăsi pentru nimic în lume!”. Pe inginerul Florian Bătrânescu nici nu-l ura, nici nu-l iubea. Pentru el era un om de pe urma căruia câștiga niște bani, și atât. În serile în care îl întâlnea stând la palavre cu Cosmina, încerca să afle din felul în care i se vorbea, dacă nevastă-sa l-a pârât cu ceva. Cu câteva nopți în urmă, îi venise în minte un gând nou: „Ãsta e în stare să-mi ia nevasta și casa, și să-mi lase copilul pe drumuri...!”. se răsucea în pat până se iveau zorile, temându-se și încercând să afle dacă bănuiala lui poate fi întemeiată.
Pasiunea Cosminei pentru inginer, dacă ceea ce simțea ea se putea numi pasiune, începuse brusc, la doar câteva zile de la venirea acestuia în casa lor. Într-o seară, când Mitruț era plecat la Arad după niște materiale, stăteau amândoi pe terasă, încercând să deslușească tainele cerului. Vorbeau rar, parcă numai pentru a-și semnala prezența. Știindu-se împreună, se simțeau bine și unul și celălalt, dar acest adevăr simplu și firesc, nu se putea desluși din privirea lor. Mai repede semănau cu doi călători întâlniți din întâmplare într-o sală de așteptare, care nu-și spun decât vorbe convenționale, fiecare trebuind să plece în direcții total diferite. Se aflau pentru prima oară împreună la o întâlnire de seară și, poate de aceea, nu știau ce să-și spună. Multă vreme fiecare s-a lăsat purtat în voia gândurilor, simțindu-se bine în tovărășia lor. Dacă Florian Bătrânescu se gândea la soția lui, doctoriță la un spital din Timișoara, Cosmina îl urmărea cu gândul pe Mitruț, la fel cum făcuse în ziua în care acesta îl adusese pe Ghiță. Ar fi vrut să-l întrebe ceva pe inginer, dar nu izbuti să formuleze întrebarea care să dea naștere unui răspuns plăcut. Îl privea numai din când în când și, după cutele frunții care se strângeau la răstimpuri, înțelegea că el se află lângă ea doar cu trupul, incapabil să o vadă sau să o audă. În compania unui astfel de bărbat, în mintea femeilor se nasc gânduri strâmbe, sugrumate la mijloc, asemănătoare copiilor născuți înainte de vreme cu cele mai felurite defecte fizice. Acasă la Timișoara, Florian Bătrânescu se ducea rar, uneori la intervale mai lungi de două luni, cu toate că avea la dispoziție mașina șantierului.
Se căsătorise cu Rodica Demian, când aceasta se afla încă în facultate, fără să-și anunțe părinții, fapt care dădu naștere unui conflict puternic între ei și tânărul inginer. În cele din urmă, Florian se văzu silit să se mute din casa lor, așezată undeva la marginea orașului, și să închirieze o garsonieră, destul de costisitoare, prin apropierea Teatrului Național. Dacă cineva l-ar fi întrebat dacă-și iubește soția, ar fi zâmbit. Locuiseră împreună un timp atât de scurt, încât un asemenea sentiment n-a avut vreme să se nască în sufletul lui. Acum, când avea un apartament ireproșabil într-unul dintre cele mai elegante clădiri ale orașului, viața de familie nu mai prezenta pentru el nici cea mai mică importanță. Șantierele pe care le condusese până-n ziua în care fusese trimis în satul ăsta din care nu știa când și încotro va pleca, îi oferiseră cele mai diverse pasiuni. Se muta ușor din patul unei femei într-al alteia, uneori chiar de două ori într-o noapte, conviețuirea cu ele necreându-i obligații care să depășească valoarea unui șpriț cu prietenii. Când gazul pornea să alerge pe conducte, pleca și el în altă parte, cu sufletul liniștit, fără să simtă vreo remușcare pentru cea pe care o părăsea pentru totdeauna. Pe plan profesional era recunoscut ca unul dintre cei mai buni specialiști, dar acest fapt nu avea nici o legătură cu modul în care-și organizase viața în afara orelor de program. Își înșelase soția din primele luni de căsătorie, cu o profesoară de engleză, căsătorită și ea; o femeie fără un ideal anume, rătăcită în satul în care lucra și el în acea vreme. Față de Rodica Demian nu simțise niciodată un sentiment deosebit, care să o separe de celelalte femei din viața lui. În unele seri, când se afla la un pahar cu colegii de servici, îi plăcea să afirme că pentru el femeile nu se deosebesc decât după culoarea părului și după cantitatea de zahăr pe care o pun la o ceașcă de cafea. Florian reușea ușor să se facă plăcut în societate. Și cum fiecare sat își are doctorul și inginerul său, o mulțime de profesori și alți funcționari, era imposibil ca printre aceștia să nu se afle și câteva femei nemăritate. Dispunea de un fel de a fi și de a vorbi care îl avantaja față de ceilalți, aducându-l mereu pe un plan superior în ochii celor în compania cărora se afla. De multe ori era întrebat: „Bine, dar tu nu ești căsătorit?”. „Cum să nu?!”, răspundea el, tot atât de simplu ca și când ar fi fost întrebat dacă fumează. „Am și eu o nevastă, cum are toată lumea! Dar ce contează asta? Divorțul este admis prin lege și, în clipa în care voi găsi o înlocuitare care s-o poată depăși – nevastă-mea este medic chirurg – îi plăcea lui să sublinieze, mă despart de ea imediat. Cea care-l întrebase, începea să facă din clipa aceea eforturi străvezii ca s-o poată depăși pe doctorița Rodica Bătrânescu. Dacă izbutea sau nu, pe el nu-l interesa. Apoi, o cunoscuse pe Cristina, profesoara de engleză.
- Ai nevastă doar de câteva zile și te-ai și plictisit de ea?
- Nu, dar ce să fac? Să pierd timpul ca un papă-lapte?
- Aha; tot așa i-ai spus și ăsteia c-o iei de nevastă?...
- Păi, ce, m-a durut gura?!...
Acum, în acest sat, încă nu făcuse „turul de onoare”, cum îi plăcea lui să spună. Și, faptul că întâmplarea îl adusese într-o casă în care se afla o femeie de talia Cosminei Daminescu, însemna pentru el un noroc și un ghinion, în același timp. Noroc, pentru că nu va mai fi silit să umble noaptea pe drumuri, dar și ghinion: „Dacă mă încurc cu ea, asta e în stare să-mi toarne otravă în mâncare, dacă aduc altă femeie care s-o înlocuiască!”, gândi el. Trecuse de miezul nopții și tăcerea învăluise în haina ei de gheață întreaga fire. Florian Bătrânescu își privi ceasul, dând semne de oboseală. „În noaptea asta trebuie să-mi dau seama în ce ape se scaldă...”. Își aprinse o țigară și o întrebă, fără să-și mute privirea de pe obrazul ei:
- Nu vă este somn, doamnă?
- Puțin; vreți să vă culcați?
- Oh, nu..., aș rămâne în compania dumneavoastră, o mie și una de nopți!...
Femeia se simți cuprinsă de un fior plăcut. Astfel de cuvinte nu-i fuseseră adresate nici de primul bărbat, nici de Daminescu. Cu toate acestea, ea le așteptase. Era convinsă chiar, că într-o zi se va ivi bărbatul care să i le spună. Dorise cu patimă și cu spaimă să simtă privirile lungi și grele ale unui bărbat; tot felul de gânduri i se împrăștiaseră în minte ca niște mărgele scăpate dintr-un colier. Bărbatul visurilor ei feciorelnice se ivise și acum ea nu voia să-l piardă, orice s-ar fi întâmplat. Simțea cum o privește, și privirile lui o torturau cumplit și surd, asemenea unor păcate odioase.
Izolarea voită a lui Florian Bătrânescu de familie și de oraș, cât și preocupările lui actuale, făcuseră ca chipul lui să-și piardă cu timpul urmele pronunțate de gingășie și de forță și, cu toate că obrazul lui păstra încă finețea de altă dată, avea un fel de duritate stupidă, care amenința să degenereze în vulgaritate. Femeia se uita la el fără să-și dea seama de acest amănunt semnificativ pentru cei care-l cunoșteau mai demult. Pe ea n-o interesa mai deloc ceea ce pentru alții ar fi însemnat totul despre el și despre viața lui. Cosmina se ridică și intră în casă.
- Plecați la culcare? Cuvintele lui, în care se putea desluși o umbră de părere de rău, o ajunseră din urmă, făcând-o să se oprească.
- Mă duc să vă pregătesc patul. Nu știu cum, dar am uitat, se scuză ea ca în fața unui judecător căruia îi solicită îndurare. Intră în dormitorul lui fără să aprindă becul, deschise geamul și, cu perdeaua trasă, camera se umplu de o lumină difuză. După ce sfârși, se apropie de fereastră, cu gând să-i ureze inginerului o noapte bună. Tresări. Florian nu se mai afla afară, la locul știut. Nu-i auzise pașii, dar îi simțea privirea frigându-i ceafa. Nu îndrăznea să-l audă vorbind, dar în locul vorbelor, brațele bărbatului îi cuprinseră mijlocul; nu se împotrivi, de parcă acest lucru l-ar fi așteptat încă de la facerea lumii. Se dărui toată, cu un fel de deznădejde a sentimentelor amorțite, fără să-l întrebe nimic și fără să-și dea seama dacă ceea ce făcea era bine sau rău. Plecă năucă din brațele lui și, o dată ajunsă în camera ei, se încuie pe dinăuntru.
Începuseră să se reverse zorile. N-a avut vreme să se mai gândească la cele petrecute. La ora obișnuită se sculă din pat și-și reluă treburile zilnice, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu toate acestea, atât la prânz cât și la cină, a căutat să evite privirile lui Daminescu. Inginerul n-a apărut toată ziua și, după câte și-a dat seama în dimineața care a urmat, nici noaptea nu a dormit acasă. La început s-a crezut vinovată, socotindu-l fugit din cauza atitudinii ei. Mai târziu a aflat chiar din gura bărbatului ei, că la una din instalații intervenise o defecțiune care necesitase prezența lui, vreme de mai multe ceasuri. Când l-a văzut întorcându-se, a vrut să se ascundă, dar n-a avut timp. El a prins-o de mână și a sărutat-o pe buze, șoptindu-i:
- Mi-a fost dor de tine, Cosmina. Mitruț a plecat cu camionul la depozitul central, după niște benzină. Nu se întoarce curând. Vino în camera mea.
Ea a vrut să-i spună ceva, să se împotrivească într-un fel, să-i atragă atenția că ceea ce se petrecuse între ei nu fusese decât un accident, că de fapt ea era o femeie serioasă care-și iubea bărbatul, că...
- Știu ce vrei să-mi spui, i-o luă el înainte, înșirându-i tot ce-i trecuse ei prin minte. Știu, dar nu cred. Și nici tu nu crezi. Te cunosc după ochi, Cosmina! Hai, vino, nu te mai încăpățâna. Și femeia s-a supus voinței lui, și în acea noapte, și în nopțile care au urmat.
Într-o dimineață, privindu-și forma trupului desenată pe cearșaf, Cosmina se trezi vorbind singură:
- Nu te iubesc, dar vreau să am un profit de pe urma ta, Floriane. Vreau un copil de la tine și trebuie să mi-l dăruiești!...
Peste mai puțin de o lună de zile de la ecea dimineață, pe la începutul lui Octombrie, într-o noapte, Cosmina își privea în oglindă pântecul gol. Rămase așa o vreme, apoi stinse lumina cu un gest brusc, se mai privi o clipă în bătaia lunii, își puse repede cămașa de noapte și se apropie de fereastră. Inima îi bătea într-un ritm ciudat. Cu degete nesigure își încheie nasturii de la gât și rămase nemișcată în lumina leneșă a lunii. Își rezemă coatele de pervazul ferestrei, răsturnă capul pe spate și închizându-și ochii, șopti:
- Asta e, Mitruț; voi avea un copil! Nici acest copil nu va fi al tău, dar va trebui să-l crești. Pe Ghiță al tău ai să-l duci de unde l-ai luat, dacă nu vrei să-l fac slugă în curte. Þi s-a sfârșit domnia! O să-mi lași totul mie! Totul o să-i rămână copilului pe care o să ți-l dăruiesc...
Ar fi vrut să spună aceste cuvinte cu voce tare, să i le urle în ureche, să-l trezească din somn asemeni unui cutremur care anunță sfârșitul lumii, dar își dădu seama că o dată cu Daminescu s-ar fi trezit și inginerul, iar el nu trebuia să afle taina care fără împotrivire, o aruncase în brațele lui. Deschise ochii și întâlni zâmbetul argintat al lunii. Era răcoare. Se trase repede de la geam, dar rămase în mijlocul odăii. Nu-i era somn. Era plină de neastâmpăr, de neliniște și de așteptare. Ar fi vrut să se strângă în brațe și să se sărute. „Voi avea un copil și voi fi fericită în fiecare zi!... Iar pe tine te voi urmări cum dispari, cum te stingi, cum mori, fără să-mi fie milă, fără să te plâng!”. În timpul acestor gânduri, pumnii ei se strângeau cu răutate și parcă loveau într-un obstacol nevăzut. În acea noapte Cosmina înțelese că de aici încolo toate drumurile ei vor fi ușoare și sigure și toate porțile deschise.
În dimineața următoare, găsindu-l în curte ocupat cu niște instalatori pe care-i tocmise să-i monteze conducta de apă, Cosmina îi trecu mâinile peste ochi, furându-le pentru o clipă lumina soarelui. Mitruț se scutură brusc și întorcându-se pe călcâie, o apostrofă:
- Ce dracu’, te joci ca copiii? Ce ți-a venit?...
Femeia se întunecă la față, prefăcându-se posomorâtă.
- Lasă puțin și vino cu mine, să-ți spun ceva.
- Spune-mi aici.
- Nu pot!... Și-i arătă cu ochii spre instalatori, ca și cum ar fi vrut să spună: „Vrei să ne afle taina?...”. Mitruț făcu un semn neînțeles cu mâna și se luă după ea, urmând-o cu supunere. Se opriră lângă roata de moară.
- Ce dorești?
- Uită-te în ochii mei, Mitruț, îl sfătui ea, convinsă că nu-i va îndeplini îndemnul.
- Spune o dată, că n-am vreme de pierdut!
- Vom avea un copil!...
În mâna stângă Mitruț ținea o cheie franceză. Când auzi aceste vorbe, scăpă fierul care căzu cu zgomot în iarba uscată de brumă. Trase cu putere aer în piept și încercă s-o ridice, dar o scăpă din nou. Răpus de veste, se așeză pe roata ruginită a morii, răsturnată în mijlocul curții. În timp ce Cosmina îl privea zâmbitoare, el se uita fără să vadă nimic. Chipul ei lua cele mai ciudate înfățișări, de care Mitruț se ferea, punându-și palma la ochi.
- Nu te bucuri, Mitruț!... De ce nu te bucuri?
- Ai zis ceva?...
- Te-am întrebat de ce nu te bucuri!
- Eu?... Cum să nu mă bucur?! Uite că și râd! Și necheză un ha, ha, ha, după care, apropiindu-și fața de a ei, o scuipă cu silă în obraz.
Surprinsă de purtarea lui, femeia cercetă mai întâi cu privirea toată curtea, ca să se convingă dacă fusese văzută sau nu de cineva, și cu pași nesiguri, se îndreptă spre casă. Când o văzu apropiindu-se de ușă, Mitruț se ridică de unde stătuse până atunci și plecă după ea. După felul în care călca, aveai impresia că încearcă să-și potrivească pașii exact pe urmele ei. Buzele lui morfoleau cuvinte neînțelese, iar cutele din jurul gurii erau crispate și severe. O găsi în sufragerie. Femeia îi arătă un obraz împietrit, de pe care nu se putea șterge expresia de dispreț și ostilitate. Stătea cu spatele rezemat de sobă, cu privirea în tavan, clipind din ochi cu nervozitate și înconjurându-i cu o rețea deasă de cute nenumărate. Când îl văzu apropiindu-se de ea, ochii ei clipiră și mai des, umplându-se de lacrimi. Îi era ciudă că omul acesta străin, față de care nu avea nici cea mai mică afecțiune, îi învață fața pe de rost. Se desprinse de lângă sobă și apropiindu-se de fereastră, trase perdeaua. Din pomii curții picau cele dintâi frunze galbene. „Face pe nevinovata!”, își spuse Mitruț, urmărind-o cu privirea. O dată cu gândul, își mișcă și buzele, ca și cum și-ar fi vorbit sie însuși, despre cu totul alte lucruri.
- Nu spui nimic? o întrebă el folosind vorbe simple, asemănătoare cu cele ale oamenilor obișnuiți.
Nu primi răspuns și din nou avu impresia că cea căreia îi erau adresate aceste vorbe, nu se afla în încăpere, el vorbind doar pentru sine. Încercă de câteva ori să o convingă să vorbească, dar, neizbutind, se lăsă păgubaș.
- Bun; atunci, știi ce? Până diseară îți strângi tot ce crezi că e al tău și de mâine nu mai ai ce căuta în casa mea!
- Ce vorbești?! Se întărâtă ea, zgândărită de hotărârea lui. Vorbele ei semănau mai mult cu niște țipete care se repezeau înfingându-se în pereți, în mobilă și-n trupul omului care stătea rezemat de tocul ușii. După ce m-ai lăsat însărcinată, mă arunci pe drumuri! Crezi că nu mai există legi pe lumea asta, Mitruț Daminescu?
Bărbatul închise ochii înfrânt. Înțelesese adevărul vorbelor ei. Era convins că ființa care se zămislise nu-i aparține și un surâs scurt îi trecu peste față încrețindu-i-o parcă și mai mult. Afară, în pragul casei, cineva bătea din picioare, ca și când și-ar fi scuturat noroiul de pe niște cizme grele. Nebănuind ce s-a întâmplat, Florian Bătrânescu le adresă celor doi un surâs binevoitor, încercând să treacă spre camera lui. Printr-un țopăit caraghios, cum au numai copiii și bătrânii care se sperie de ceva, Mitruț îi tăie calea așezându-i-se în față.
- Uite ce e, domnu’ inginer: ca să nu-ți împart capul în două jumătăți cu toporul, te sfătuiesc să-ți faci bagajele și să pleci din casa asta! Dacă ai oameni mari, suspuși, ar fi bine să te muți și din sat; o dată și o dată tot îmi aduc aminte, și dacă-ți trag un toc de bătaie, ceea ce și meriți, mă tem că vreo două luni te plătește sindicatul de la asigurări!
Vorbise fără să-l privească, de parcă s-ar fi simțit vinovat. Florian înțelese cum stau lucrurile. Părăsi încăperea și peste puțin timp, prin ușile rămase deschise, răzbătu zgomotul închizătoarelor de la valize. Trecu pe lângă Mitruț, demn, pregătindu-se să-i arunce o amenințare. Își încetini pasul, lăsând să se creadă că face treaba asta din cauza greutății și tuși ca să concentreze atenția asupra lui. - Să nu-mi spui că mă dai afară, că nu-mi pasă, i-o tăie Mitruț. Iar dacă o faci, te dau în judecată și-ți cer pensie alimentară, ca să am cu ce să-ți cresc urmașul.
Pașii inginerului deveniră mai iuți, ușa de la intrare rămase deschisă, iar în urma plecării lui, casa lui Mitruț Daminescu se prăbuși într-o liniște pufoasă, ca după scoaterea unui mort, a cărui viață se dovedise inutilă pe întreg parcursul ei. Urmărindu-i mersul legănat ce-l apropia de poartă, Cosmina râdea în gând, și tot în gând îi striga:
„Du-te dracului! Bine că nu mai am nevoie de tine! Oricum s-ar răsuci ăsta, poate să se dea și peste cap, averea lui tot în mâinile mele o să încapă! Iar dacă o să mi se facă dor de îmbrățișările tale, o să te caut. Nu cred să fi venit încă pe lume bărbatul care să refuze o femeie, mai ales când aceasta i se oferă singură!...”.
În seara aceleiași zile, Mitruț s-a trezit cu Niculae Baciu intrându-i în curte:
- Ce-ai făcut, măi omule?
- Curățenie! Spuse Mitruț zâmbind. N-am voie să fac curățenie în casa mea?
- Da, dar...
- Ce, da dar?!... Ia-l la tine, că tot n-ai copii! E bun de prăsilă, ți-l garantez eu!
*
* *

Au trecut câteva luni de la această discuție aprinsă. Iarna era pe sfârșite și Mitruț Daminescu privea cu groază crescândă pântecul Cosminei. Locuiau tot împreună, dar izolați sufletește unul de celălalt. Atunci, la început, el îi propusese să meargă un doctor, că el o iartă și n-o să-i amintească niciodată despre cele întâmplate. Privindu-l fix, femeia a scuturat din cap, a râs cu un hohot diavolesc și a urlat la el, așa cum dorise să urle în noaptea în care-și dăduse seama că pântecul ei a prins rod.
- N-o să scapi de el, Mitruț Daminescu! Ãsta sau asta, ce s-o nimeri să fie, o să-ți moștenească averea!...
Dându-și seama că nu mai e nimic de făcut, bărbatul s-a liniștit; de bună seamă, o liniște asemănătoare cu lătratul unui câine care se repede pe furiș. În zilele care au urmat, Cosmina și-a luat toate măsurile de precauție necesare într-o astfel de situație. Noaptea dormea cu ușa încuiată, iar ziua umbla în compania unei femei pe care o plătea, chipurile ca s-o îngrijească până când avea să nască. Întâlnindu-l într-o zi pe Ghiță, îl trase într-un colț și lovindu-l cu capul de perete – „ca să-ți intre bine în cap!” – țipă la el:
- Auzi, mă, tu n-ai de gând să mai pleci o dată acasă la tine?
Vorbea cu el cum te-ai certa cu un om mare, reproșându-i nerecunoștința pentru tot ce ai făcut pentru el.
- Îmi ajunge cât m-am chinuit din cauza ta! S-a împlinit de mult anul de când îți dau de mâncare de pomană! Ia-ți catrafusele și du-te dracului la ai tăi! Acum o să avem copilul nostru și nu ne mai trebuie vinitură în curte!
- Tata nu mi-a zis să plec, îndrăzni copilul să șoptească.
- Care tac-tu, mă vagabondule?
- Tata Mitruț!...
- Păi, m-a lăsat pe mine să-ți spun, și tu să n-aștepți să-ți spun a doua oară, că mi se termină blândețea!
În seara următoare, descoperindu-l din întâmplare cum încerca să se furișeze afară din casă, Mitruț îl prinse de mână și-l puse pe genunchi.
- Unde vrei să pleci tu, mă Ghiță, tată? Copilul tăcu. Mitruț îi privi ochii triști și continuă. Þi-a zis aia ceva?
Băiatul nu știu pe care din ei trebuie să creadă.
- De ce nu vrei să-mi spui că a venit vremea să plec la casa mea dintâi?
Dimineață, Mitruț a așteptat-o pe Cosmina și când a văzut-o ieșind în curte, s-a apropiat de ea cu capul plecat, ca un condamnat la moarte care nu mai așteaptă decât venirea călăului.
- De ce nu vrei să ne înțelegem ca oamenii, Cosmino? o întrebă el privind în altă parte.
Auzindu-l vorbind așa de jalnic, femeia tresări. Nu se sfiise văzându-l cum se apropie de ea. Acum însă, era convinsă că el o să-și iasă din fire, că o să țipe la ea, că o s-o amenințe, dar nu se întâmplă așa. Mitruț continuase pe același ton.
- Avem destul ca să putem crește doi copii. Dacă n-aș fi știut, dacă n-aș fi aflat, dacă te-ai fi tăvălit cu ăla fără ca eu să bănui și tu să recunoști, l-aș fi luat drept copilul meu. Acum nu mai pot! Înțelege și tu că nu mai pot! M-am lipit de Ghiță. Nu mă despart de el, orice s-ar întâmpla. Lasă-ne să trăim amândoi și-ți jur că n-o să te supărăm cu nimic. Împărțim averea pe din două. Avem destulă, ca să nu ne mai aținem calea unul altuia cu vorbe de ocară.
Cosmina îl privea fără să-l ia în seamă. Simțea că dacă i-ar fi cerut, omul acesta cât un munte s-ar fi târât în fața ei, doar ca ea să accepte această propunere.
- Nu, Mitruț, îi răspunse femeia cu o blândețe înșelătoare. Copilul ăsta care se zbate acum în pântecul meu, va fi singurul moștenitor. El va fi singurul stăpân aici, și nu Ghiță al tău, cum ți-ai făcut tu socoteala. Nu ți-a ieșit pasiența! Ai vrut să mă alungi și dacă ți-ar sta în putere, și acum ai face treaba asta. Numai că situația s-a schimbat; eu poruncesc! N-o să-ți arăt poarta, pentru că o să-mi fie milă de viața și de munca ta. Dar să știi că așa ai merita! Ai grijă cum te porți de acum încolo! Îi zise ea, în timp ce Daminescu o privea năuc.
- Dar dacă dau foc la tot ce am? Încotro o iei, dacă pun foc la casă?
- Pune-i! Îi răspunse ea simplu și zâmbi. Nu te socotesc nebun și nu mă tem de asta. Știu că n-ai curaj.
- Pot să-mi ies din fire, dacă nu-nțelegi de vorbă bună! Hai, Cosmino, să cădem la învoială, negustorește; nu mă sili să-ți poruncesc.
- N-auzi că nu mă tem? Și apoi află de la mine, că poruncește cine poate și ascultă cine vrea! Tu nu mai poți să-mi poruncești; dar de ascultat, ești silit să mă asculți.
- Așa?!...întrebă el, neconvins de adevărul spuselor ei. Făcu un pas, apoi încă unul și se opri. Mânia îi tulburase privirile. Ridică mâna și o lovi cu putere peste față.
Femeia se clătină scurt și se prăbuși alături de roata morii. Poate că dacă ar fi avut un cuțit la îndemână, Mitruț ar fi înjunghiat-o fără milă, ca pe o vită sortită pieirii. Un lucru se stabili însă cu precizie: din acea clipă, între ei nu mai putea ființa posibilitatea unei târguieli, iar dușmănia Cosminei față de propriul ei bărbat nu mai cunoștea limite. Așa căzută cum se afla, își încrucișase mâinile peste pântec și rostogolită cu fața în jos, încerca să se apere împotriva unui nou atac. Nu cerșea îndurare și nici după ajutor nu strigase. Comportarea ei îl dezorienta. „Dacă o omor, înfund pușcăria. Cine știe pe mâna cui încape munca mea de o viață?”, gândi el. O privi clătinând ușor din cap și întorcându-se cu spatele, porni spre grajd.
O perioadă de vreme, despre casa lui Mitruț Daminescu și oamenii care o locuiau, nu se pot spune prea multe lucruri. Ghiță îl urma pe taică-său ca o umbră scurtă, evitând să mai dea ochii cu femeia care-l lovise cu capul de pereți. Își făceau de mâncare singuri și tot singuri se îngrijeau de ceea ce aveau nevoie. Se pare că felul acesta de viață i se potrivea de minune lui Mitruț. În câteva zile fusese auzit fluierând prin curte, lucru care nu i se mai întâmplase de când fusese flăcău. Cosmina rămânea zile întregi întinsă în pat, așteptându-și ceasul. În fara femeii care o ajutase până atunci, moașa satului se instalase în camera de dormit, ca o stăpână temporară peste destinele celor ce intră în lumea asta, printr-o putere ascunsă ce depășește voința oamenilor. Urmărea vara ce pătrundea pe fereastră, poleind pereții și lucrurile cu aurul soarelui de iulie și se temea de copilul înfiat. În timpul care se scursese de la ultima discuție cu Mitruț, cercetase câțiva avocați cu renume. Unul dintre aceștia o făcuse să înțeleagă că lege care să-i dea dreptate numai ei, nu există. Averea lui Daminescu avea să se împartă celor doi moștenitori după moartea tatălui. „Asta, în cazul în care nu face testament și o lasă numai unuia!”. „Se poate?” întrebase ea cuprinsă de un tremur nervos. „Se poate!...”. și, prin aceste cuvinte, avocatul îi dădu de înțeles că nu mai are nimic de spus. Plecase de la el purtând în suflet sentimentul înfrângerii. Pierzându-se în furnicarul străzii, femeia se gândea într-una la cuvintele avocatului. „Trebuie să-l oblig într-un anume fel să nu încheie un astfel de act. Sau, poate că reușesc să mă scap de cel care mă stânjenește, pe o altă cale, fără să fiu pedepsită de lege!... Atunci,...”. În timpul acestor gânduri, tresărise. Se dorea moștenitoare din adâncul sufletului și începuse să se gândească la această nouă posibilitate. În multe nopți, cuprinsă de friguri, închidea fereastra – temându-se poate să nu-i iasă gândurile pe geam și să i le audă lumea – și începea să măsoare încăperea în lung și-n lat, cu pas de călător grăbit, frământat de întrebări fără răspuns. Era conștientă de faptul că nedreptatea poate să amenințe, să lovească, dar nu poate să poruncească. Își dădea seama că vrea să-și jefuiască bărbatul, că pentru a-și atinge scopul ar fi capabilă să întreprindă orice, chiar și să ucidă, dar să-i poruncească lui Mitruț să-l ducă pe Ghiță înapoi de unde l-a adus, nu se mai simțea capabilă.
Chinurile nașterii au apucat-o într-o noapte, după jumătatea ei. Mitruț era plecat de cu seară la oborul de la Lipova, să-i cumpere lui Ghiță o pereche de mânji. Sufocată de dureri, Cosmina se gândi pentru prima dată la moarte. Se văzu în coșciug printre lumânări, singură și părăsită, într-o încăpere uriașă, ai cărei pereți semănau cu malurile drepte ale unei gropi din cimitir. Dădu un țipăt și sări în sus, aruncată parcă de un resort straniu.
- Ce-ai pățit, fata maichii, te-njunghie? a întrebat-o moașa, observând chipul palid și speriat.
- Moașă Silio, începu ea cu glas sugrumat, ștergându-și cu mâna sudorile care-i umpluseră fruntea. Oare Mitruț îmi vrea moartea?...
- Potolește-te, maică! Strici așezarea copilului și nu e bine, zise femeia crucindu-se și suflând peste duhurile necurate, bănuite de ea în cele patru colțuri ale camerei.
Puțin mai târziu, Cosmina născu ușor, aducând pe lume un băiat dolofan, pe care moașa îl prinse în palmele ei late, ca niște labe. I-l arătă, apoi trecu în bucătărie să-l scalde. Cosmina se ridică în coate încercând să se coboare din pat, imediat după plecarea ei. O durere cumplită o săgetase prin tot corpul, obligând-o să se întindă la loc. „Dacă n-o fac acum, nu mai am când!”, își zise ea și cu o forță supraomenească, izbuti să atingă dușumeaua cu călcâiele. Amețită, sprijinindu-se de tăblia patului, dădu salteaua la o parte, scoțând o cutie nichelată de mărimea unei palme întinse. O deschise, scoase o seringă, o umplu pe jumătate cu lichidul unei fiole și porni clătinându-se spre camera lui Ghiță, rezemându-și spatele de pereți, încercând să se strecoare fără să fie văzută. De la bucătărie răzbătea până la ea țipătul noului născut, însoțit de cuvintele de împăcare ale femeii care o moșise. „Taci cu maica!... Taci cu maica, că acu’ ești gata!...”. Se opri o clipă, ținând seringa în mâna dreaptă, nehotărâtă dacă trebuie să-și urmeze calea ori nu, împinse cu grijă ușa camerei în care dormeau de obicei cei doi dușmani ai ei și se opri în prag cercetând cu teamă întunericul care o umplea. Se apropie de pat, îngenunchie lângă el, ca pentru o rugăciune a groazei, pipăi piciorul copilului ceva mai sus de genunchi și, așa cum dormea, cu fața la perete, înfipse acul fără să clipească. Adormitul zvâcni ușor, poate visa, răsuflarea i se mai auzi câteva minute lungi, apoi se stinse, curmându-i visul pentru totdeauna. Femeia îi pipăi fața, apoi atinse cu palma urmele imaginare ale pașilor săi, uitați pe covor. „Þi-am zis să pleci!”, șopti ea mergând cu spatele spre ușă și împleticindu-se ca un bețiv. Þipetele copilului ei nu se mai auzeau și Cosmina se opri cu mintea cutremurată de un gând ipocrit: „Dacă asta s-a înțeles cu Mitruț, și mi-l înnăbușă?...”. Un zâmbet negru îi umplu fața. „Rămân singură; nici al meu, nici al lui!...”. Din bucătărie se auzi slab glasul moașei: „Gata!... Ai văzut ce bine-o fost? Acu’ te duc la mă-ta, să-ți dea țâță!”. Auzind-o, Cosmina se smuci de lângă perete și cu un ultim efort izbuti să se întoarcă în patul ei. Ascunse seringa în cutia nichelată pe care o așeză la locul ei de mai înainte și se prăbuși într-un somn negru, asemănător cu zâmbetul care îi înghețase pe obraji. Treaba ucisului o obosise peste măsură...
Mitruț plecase la Lipova nu doar pentru a-i cumpăra perechea de mânji pe care i-o promisese lui Ghiță, ci și ca să nu fie de față în clipa în care nevasta va aduce pe lume un copil străin lui. Simțea că se apropie ceasul, după pregătirile care se făceau în casă. Acum, la întoarcere, nu-și imagina ce va spune când va ajunge acasă. Era sigur că Cosmina o să-l cheme ca să-i vadă odrasla și că o să-ncerce să-l convingă că el, Mitruț era tatăl lui adevărat. Poate că dacă povestea asta s-ar fi întâmplat înainte de a-l aduce pe Ghiță, s-ar fi lăsat înșelat, ar fi închis ochii și ar fi păstrat taina până la moarte, ca să nu se facă de râsul lumii. Mergea pe lângă căruță și din când în când, cerceta cu atenție copitele mânjilor, de frica colțurilor de piatră. Nu știa ce o să zică pruncul la vederea lor, dar cu siguranță se va bucura nespus. Ce n-ar fi dat și el să aibă, la anii lui Ghiță, niște călușei ca ăștia, cumpărați de Daminescu bătrânul. Ofta în urma unor aduceri aminteri și cerceta răsăritul cu privirea. Se simțea ivirea zorilor și el nu putea da în trap. Mânjii au copita slabă și picioarele firave. „Mai bine întârziu de la servici...”, gândea el. „Inginerul n-are curaj să-mi zică ceva...”. Gândurile se înghesuiau în mintea lui, de se minuna uneori cum de pot avea loc atâtea gânduri în capul unui om. Curând se zăriră plopii satului, cocoșii curților din margine îi adevereau apropierea satului și, de bucuria surprizei copilului nici nu știu cum a ajuns acasă. „Doarme!!” se miră el. Își privi ceasul de buzunar și înălță din sprâncene. E liniște pentru toată curtea. Se opri în pragul ușii vorbind tare, ca și cum s-ar adresa unui străin care nu cunoaște treburile gospodăriei: „Doarme, nu ți-am spus eu?!”. Se răsuci pe călcâie ca și cum s-ar fi răzgândit să intre. Ar vrea să intre, dar nu îndrăznește. Ar vrea să afle, dar n-are de la cine. Liniștea care plutea peste tot, i se părea că se așează peste lucruri și peste ființe, ca un strat gros de praf. Nerăbdător să știe dacă Cosmina a născut sau nu, împinse ușor ușa cu mâna. Femeia din pat deschise ochii, privindu-l plină de curiozitate. Lângă ea se distingea, înfășurată în scutece, o făptură cu chip omenesc, iar pe un scaun, lângă fereastră, picotea moașa satului. Daminescu rămase încremenit. Cosmina îl privea zâmbind și el clătină din cap, la fel ca oamenii care privesc pozele dintr-un ziar, fără să le înțeleagă rostul. Vedea tot, dacă s-ar fi vorbit era convins că și vobele le-ar fi auzit, un singur lucru îi lipsea; nu era stăpân pe picioare.
- Ai...?
Cuvintele i se opriră undeva în gât și în locul lor ieși un fel de croncănit ca de corb stingher. Femeia îi înțelese întrebarea și încuviință printr-o mișcare a capului.
- Ce?
- Băiat.
- Să-ți trăiască și să te bucuri de el! Mitruț se auzea vorbind și uimirea se putea citi în ochii lui, auzindu-și vorbele. Apoi, ca și când pe ea o interesa acest amănunt, continuă: Ghiță doarme. Să nu-l scoli până nu vin eu. Merg iute până la magazie, să văd dacă nu au nevoie de ceva și mă întorc. I-am adus mânji de la Lipova.
În drum spre servici, Mitruț ar fi vrut să-l oprească măcar un singur om, să-l întrebe ce dorește să facă cu caiii, pentru cine i-a cumpărat, cât a dat pe ei... Nu se găsi însă nici un curios. Stătu o vreme singur în baraca de scânduri, vorbind singur: „Să nu mă chemați de acasă, că nu vin. I-am cumpărat cai lui Ghiță. E drept că am dat o groază de bani pe ei, dar face să-i cumperi pentru bucuria unui copil! El nici nu știe ce-l așteaptă în curte. Doarme. Acum mă duc să-l trezesc.”. și plecă, lăsând pentru prima dată ușa magaziei dată de perete. Ajuns acasă, îi bătu mai întâi la geam, strigându-l:
- Ghiță, ia vino, tătuțule, pân’ afară! Hai că eu te aștept în curte.
Și stătu o vreme, fumând o țigară. Din casă, Cosmina îl auzise strigând și inima începu să-i bată cu putere. Ca să-și mascheze frica, o întrebă pe moașă:
- Am dormit mult, nană Sileo?...
- Oho! Făcu femeia, mulțumită că e luată în seamă. Nici nu te-ai clintit toată noaptea! „Nu știe! Asta poate să jure că nu m-am mișcat din pat!...”, avu vreme Cosmina să gândească. Acu’, dacă te-ai trezit, bagă țâța în gura copilului ca să nu moară de foame!... E cuminte, pruncuțul... N-a scos o vorbă! Se vede că l-a înmuiat căldura apei, când l-am scăldat, că și el a dormit dus. Dacă o fi așa mereu, să-l tot crești!...
Ultimele cuvinte Cosmina nu le mai auzi. Îi ascultase îndemnul fără împotrivire, executând mașinal prima îndatorire maternă. Afară, plictisit de așteptare, Mitruț își scutura bocancii de praf cu o crenguță de măr, ruptă dintr-un lăstar crescut lângă roata de moară pe care stătea.
- Ehee! Te-ai puturoșit, tăicuțule, zise el și se ridică. Intră în odaie și se apropie de patul copilului, cu gând să-l certe-n glumă. Þi-am adus căluții și tu nu vii să-i vezi? Începu el cu căldură în glas. Eu umblu pe drumuri și tu dormi până la prânz? Întinse mâna pe sub cearșaful cu care era acoperit, vrând să-l gâdile la tălpi. Degetele i se izbiră de răceala trupului și Mitruț se repezi ca o fiară, cuprinzând perna în brațe, cu cap cu tot. Chipul întors spre perete începuse să se învinețească. Starea lui Mitruț era trădată de o singură lacrimă care-i aluneca pe obraz. Atât. Se ridică încet, își îndoi un genunchi, apoi pe celălalt și rămase așa, suspendat la jumătatea distanței dintre pat și dușumea.
- Ce să-ți fac? Își întrebă el nevasta cu o voce seacă, trecând în camera ei.
- De ce?
- De ce l-ai omorât?...îi întoarse el întrebarea. N-ai avut loc de el?... N-aveai loc de el?... O să-nfunzi pușcăria!
- Ești nebun, omule?! Întreab-o pe femeia asta dacă măcar m-am dat jos din pat! Ce, iar te-au apucat nebuniile?...
În momentul acela, urmărindu-i zâmbetul negru care-i acoperea fața, Mitruț Daminescu înțelese un adevăr simplu; orice ar fi făcut el, Cosmina Andrei avea martori și, datorită lor, nici o lege a lumii n-o putea pedepsi. Poate că se tocmiseră amândouă, poate că-i plătise tăcerea cu banii lui, cine știe?!... înțelegea că de acum înainte era obligat să crească copilul lui Florian Bătrânescu și să muncească pentru el.
- Poate că într-o zi am să dovedesc adevărul, Cosmino, și atunci o să te înghită foamea pământului!...
- Asta numai dacă o să mă găsești vinovată! Și-apoi, puțin îmi pasă!...
Cercetările decurseră cât se poate de simplu. Câteva vecine „cunoscătoare”, stabiliră că băiatul ar fi fost mușcat de unșarpe veninos și Mitruț Daminescu se mulțumi cu această explicație, cu toate că nu credea în ea. Nimeni pe lume nu-l putea convinge de nevinovăția Cosminei. Dar n-avea încotro. Făcea câțiva pași prin odaie, apoi se oprea și vorbea în gând, mișcându-și buzele ca într-o cuvântare mută: „N-am dovezi împotriva ei și ca să le născocesc, nu mă pricep. L-o fi strâns de gât, ori l-o fi înnăbușit cu perna?...”. În disperarea lui, nu se gândea să cerceteze trupul copilului în căutarea unor semne care s-o înfrângă pe ucigașă. „Să zic că merg cu plângere la cei în drept; n-am nici dovezi, nici martori și până la urmă, tot ea iese basma curată. Și ca să se răzbune și să-și asigure stăpânirea, mă mai pârăște pentru aurul pe care l-am avut, și atunci,... Mai bine aștept. Nu se poate să nu mi se ivească prilejul...”. buzele i se opreau, i se opreau și gândurile și pentru puțin timp se apropia de fereastră, lipindu-și fruntea de zid. Nu îndrăzni să ceară autopsie. „De-nviat, tot nu mi-l mai pot învia, și la ce ar folosi să mi-l ciopârțească?... Mi-ar cunoaște lumea deznădejdea..., și nu e bine ca oamenii să afle pe cine urăști și din ce pricini... Și pe urmă, n-aș suferi să-l știu ciopârțit de fierăstraiele doctorilor...”. Stătea la capul copilului, îl privea și șoptea: „Ce-i spun eu lui Lae, măi Ghiță, băiatule?...” La groapă l-a dus într-o căruță la care erau înhămați cei doi mânji. A cerut o oglindă unei femei, și-a privit o vreme chipul în ea, apoi adresându-se preotului, l-a întrebat:
- Așa-i că seamănă cu mine, taică părinte?...
Noaptea care a urmat, a scos căluții pe poartă, i-a dus până în vârful dealului și le-a dat drumul fără căpestre, ca unor cai sălbatici. Când s-a întors, s-a oprit la servici și l-a întrebat pe omul care era în tură:
- Îl cunoști pe fiu-meu, Ghiță?
Omul a dat din cap în loc de răspuns.
- Așa-i că semăna cu mine?...

- va urma -