Duna țopăia pe lângă băiat pe cele trei labe. Pieptul lăsat – semn al maternității – îi sălta ciudat dând impresia că se va desprinde, la următorul salt, de trupul cățelei.
Când băiatul se opri pe marginea drumului Duna încetă să mai țopăie. Își lăsă capul într-o parte și îl privi cu ochii săi mari și curioși. Apoi îl urmări cu interes și neliniște cum se cațără în pom și cum saltă de pe o creangă pe alta, până când scoase briceagul din buzunar și începu să taie lemnul. Atunci Duna se culcă pe burtă măturând țărâna drumului cu blana aurie, își lăsă capul pe laba din față, scoase un sunet asemănător unui oftat de ușurare și păru că devine absentă la tot ce o înconjoară. Doar urechile ciulite arătau că urmărea fiecare zgomot care venea de sus. Erau prieteni.

Se împrieteniseră în urmă cu vreo trei ani, în primăvară. În ziua aceea Relu îi ceruse briceagul cu plăsele în formă de pești iar Constantin se împotrivise. Relu îi propusese un schimb cu un cuțit care, zicea el, taie la fel de bine ca și briceagul lui. Și ca să-i demonstreze, îl înfipsese într-un ghemotoc auriu pe care îl ridicase dintre sălciile înverzite. Constantin auzise mai întâi schelălăitul lung și subțire, apoi văzuse picăturile de sânge pe iarba crudă. Era cățelul ce se pripășise în tufișurile de la marginea de jos a orașului unde Jiul ieșea deseori din matcă, revărsându-se peste luncă. Nu avea mai mult de două luni iar copiii îl descoperiseră în timp ce băteau mingea pe maidan. Unii îl loveau ori îl chinuiau încercând să-l învețe să-și țină echilibrul pe mingea în mișcare, așa cum văzuseră anul trecut, când venise circul în orașul lor... alții, mai milostivi, îi întindeau o bucățică din cornul pe care și-l cumpărau de la brutăria din capătul străzii. „Ei, și? Nu e câinele meu!” strigase Constantin, ascunzându-și momentul de slăbiciune care l-ar fi transformat în ținta ironiilor celorlalți. Și încercase să nu se simtă vinovat de nenorocirea cățelului.
Dar în noaptea aceea nu putuse dormi. Pândise clipa în care lumina dezvelise florile corcodușului de sub fereastră și se strecurase afară. Nu se oprise până la marginea orașului.
La început îl ascunsese între lemnele din spatele casei, unde îi făcuse culcuș. Curând, cățelul începuse explorarea teritoriului și Constantin fusese nevoit să ceară permisiunea bunicilor pentru noul locatar al curții.
Așa începuse prietenia lor.
Lăbuța dreaptă din față nu-i mai crescuse... Rămăsese un ciot care amintea, parcă, de o veche vinovăție... dar Duna se făcuse o cățea frumoasă care nu se despărțea de băiat aproape niciodată. Îl însoțea cu țopăiala ei caraghioasă în hoinăreala de la marginea orașului ori în clipele de liniște petrecute în parcul din centru.

Constantin aruncă de sus creanga desprinsă din părul sălbatic, apoi sări și el. Duna săltă ca un arc și se precipită pe lângă băiat, dând din coada stufoasă. Se descurca binișor cu echilibrul. Nu-și mai amintea ce înseamnă să ai patru labe, așa că nu simțea lipsa acelei bucăți de trup. Simțea, însă, lipsa unei bucăți de suflet: cei doi cățeluși aurii fătați nu demult. Într-o zi nu-i mai găsise în culcușul dintre lemnele din spatele casei. Zadarnic îi căutase prin bălării... apele Jiului nu știau să vorbească...
– Lemnul ăsta de păr e grozav, Duna! E un lemn încăpățânat cum e catârul lui Mihai... dar ce fericit sunt când reușesc să îl supun! Brâncuși a dat viață „Þestoasei” dintr-un astfel de lemn... nu-mi amintesc exact... Poate chiar „Þestoasa zburătoare”... înțelegi tu, Duna? O țestoasă care zboară! Să te târâi și să zbori, deopotrivă...
Duna mirosi neîncrezătoare lemnul fără să înțeleagă prea mult din entuziasmul băiatului. Știa doar că până să pornească spre parc mai avea de așteptat. Așa că se lungi pe iarba încă verde acoperită ici și colo de frunzele toamnei. Constantin tăie creanga alegând din ea doar lemnul pe care îl considera potrivit pentru gândurile sale... acel lemn care urma să primească pe trupul său trăirile și zbaterile băiatului... Știuse ce avea să scoată la suprafața lui de cum îl văzuse. Învățase că lemnele au viitoarea sculptură în ele... trebuia doar să elimine surplusul de material pentru a-i ajuta și pe alții să vadă ceea ce el vedea din prima clipă... Bunicul îl învățase că fiecare lemn are sufletul său, dornic să fie descoperit. Și îi dăruise briceagul pe care, de atunci, îl purta mereu în buzunar... și ce bine se simțea când îi pipăia formele prin postavul pantalonilor!

Crescut de bunici, Constantin avusese parte de multe povești. Bunica îi spunea povești cu zmei și cai înaripați iar el – pe măsură ce creștea – înțelegea altfel lumea din poveștile bunicii... Personajele imaginate de el nu semănau cu pozele din cărți. De exemplu, Muma-Pădurii nu era o bătrână cu basma neagră, știrbă și cu un neg păros la baza nasului prea lung. Așa arăta mai degrabă tanti Jenica, cea care vindea flori în piață, duminica. Muma-Pădurii era în trunchiul noduros și contorsionat al prunului bătrân, din capătul grădinii... ar fi putut să o arate și celorlalți dacă și-ar fi încrustat gândurile pe lemnul docil al prunului... Și pe Ileana-Cosânzeana o cunoștea. Era închisă în lemnul cochet al salciei tânără și mlădie de pe malul Jiului, cu pletele bătute de vânt și încărcate de vrăbii.
Ei, dar poveștile bunicului erau altfel... erau povești adevărate. Cel mai mult o îndrăgea pe cea care îi vorbea despre copilul născut cu dorul de ducă în el, care fugea din micul sat unde văzuse lumina zilei și se pierdea printre oamenii din orașe, apoi se reîntorcea în Natura pe care o gândea mereu cu literă mare; cel care iarna făcea oameni de zăpadă de puteai jura că sunt vii sau mângâia într-un mod ciudat pietrele găsite la râu și vedea în orice material - lemn și piatră, deopotrivă - o esență care trebuia dezvăluită... Cuvintele despre viața lui Constantin Brâncuși le asculta nemișcat, băiatul... de teamă să nu spulbure povestea...
Nimic nu-l urnea, atunci... nici chemarea bunicii – care anunța că a scos din cuptor plăcinta cu mere...

Când porniră spre parc, soarele coborâse mult pe cer, sprijinindu-și discul portocaliu în ramurile nucilor înșirați de-a lungul drumului. Deși căldura amintea de vară, ziua era, totuși, mai scurtă. Și mai tăcută, parcă...
Intrară în parc și o luară la stânga, de-a lungul gardului, așa cum făceau de fiecare dată. Ajunși la „Masa Tăcerii”, Duna așteptă până Constantin înconjură întregul ansamblu, apoi o porniră pe „Aleea Scaunelor”, trecură pe sub „Poarta Sărutului” și-și continuară drumul pe Calea Eroilor până la „Coloana fără sfârșit”. Era ceva de mers și de câte ori parcurgea acest drum, Constantin își amintea că citise în cartea împrumutată de la biblioteca din oraș că Brâncuși dorise ca această distanță să amintească oamenilor că o Cale a Eroilor nu poate fi decât lungă și grea.
Tot în cartea aceea citise că marele sculptor ar fi vrut ca lucrările sale să fie ridicate în grădini publice și copiii să se joace peste ele, așa cum se joacă peste pietrele născute din pământ... fără să știe de cine sunt făcute, dar să simtă că sunt necesare acolo, că fără prezența lor locul ar fi nefiresc și sărac... Îi plăcuse cartea. Iar el simțea că este unul dintre acei copii. Doar că nu se juca peste „pietrele” sculptorului. Se așeza pe ele și le asculta... întotdeauna aveau ceva de povestit...
Ajunși lângă Coloană, Constantin așeză lemnul de păr în iarbă, mângâindu-l încă o dată cu privirea. Se întinseră amândoi pe pământul care mai păstra în el căldura verii. Cu fața în sus, Constantin privea silueta zveltă dar puternică a Coloanei care părea că sprijină cerul.
Curând întunericul puse stăpânire pe zi. Ici și colo, mici luminițe începură să tremure în înalt.
– Vezi, Duna... mie îmi pare că această Coloană este o mână pe care Sculptorul o întinde către cer... și atinge stelele cu ea... Când voi fi mare...
*
Toamna timpurie se strecurase de câteva zile în mica piață, nu departe de gara Montparnasse-Bienvenue, în arondismentul 14 al Parisului. Piața se numea „Constantin Brâncuși”. Așezat pe una din băncile înșirate de-a lungul străzii un bărbat privea, gânditor, cerul. Temătoare, stelele începeau să-și dezvăluie strălucirea.
– Ei, hai să mergem, Duna. Trebuie să trecem și pe la Galerie să punem la punct ultimele detalii pentru expoziție. Visul meu e pe cale să se împlinească... Mâine voi atinge stelele...
Se ridică. O femelă de labrador auriu țâșni pe lângă picioarele bărbatului, însoțindu-i pașii pe alee. Avea picioare înalte și mers elegant, de care părea conștientă... doar pieptul lăsat – semn al maternității – îi sălta ciudat, amintind o altă poveste...
Duna era fericită că două ghemotoace aurii, mereu flămânde, o așteptau acasă. Dar nu-și uita nici datoria față de prietenul pe care îl însoțea în plimbările sale îngândurate ori în ceasurile de liniște petrecute în Atelier, unde Constantin modela într-un mod ciudat lemnele, însuflețindu-le...